Autor 9017 vizualizări


Pe o coajă de nucă de cocos, din nisipul unei plaje din Pacificul de Sud, în vara anului 1943, se vedea scris mesajul de salvare al navei eșuate PT-109. Autorul:locotenentul naval John (sau Jack, cum i se spunea adesea în epocă) Fitzgerald Kennedy. 

Pe ecranul televizoarelor din întreaga Americă, în toamna anului 1962, se auzea mesajul de salvare al unei lumi aflate în pericol. Protagonistul:Președintele John F. Kennedy.

În octombrie 1962, în timpul a ceea ce istoria a consemnat sub denumirea de Criza Rachetelor din Cuba – cel mai periculos moment din timpul Războiului Rece –, lumea s-a aflat la marginea unei prăpastii care oferea priveliștea unui posibil dezastru total:războiul nuclear. Decizia luată în acest caz a salvat lumea de pe marginea hăului, iar rolul principal l-a jucat, desigur, decidentul.

Simbolica luptă cu taurul

John F. Kennedy a fost informat în dimineața zilei de marți, 16 octombrie 1962, de existența instalațiilor nucleare montate de sovietici pe teritoriul cubanez. O serie de fotografii, realizate în urma unei misiuni de recunoaștere întreprinse pe 14 octombrie de către un avion U2, arăta limpede că în Cuba se construiau rampe de lansare pentru rachete.

La finalul unei conferințe de presă off-the-record din acea zi, președintele Kennedy cita aceste versuri:

Criticii umplu, rând după rând,

Enorma plaza de toros

Cum e lupta cu taurul n-o știe decât

Cel ce va fi în arena.” (Robert Graves, în lucrarea Oxford Address on Poetry)

Ironic, nu-i așa?

Omul care în urmă cu mai bine de douăzeci de ani își salvase echipajul de pe nava de război pe care o comanda în largul Oceanului Pacific, punându-și în pericol viața, avea acum de salvat o lume întreagă. Între 16 și 22 octombrie, data când a făcut celebrul anunț public referitor la criza din Cuba, viața lui Kennedy s-a derulat în jurul unei singure decizii:cum să reacționeze SUA la provocarea URSS-ului?

Au existat mai multe variante de răspuns la această situație de criză (mai exact șase), de la varianta, , nu se face nimic” până la varianta „invazie”, au existat mai multe persoane implicate în procesul de decizie (întrunite în cadrul ExComm), împărțite în deja celebrele tabere, , hawks” (vulturi) și „doves” (porumbei), dar o singură persoană putea lua decizia finală. Iar apoi trebuia să o prezinte cu încredere și fermitate în fața întregii lumii.

La acest capitol, destinul lui Kennedy pare că nu a fost unul întâmplător. Printre lucrurile mai puțin menționate despre marele om politic american este acela referitor la problemele medicale pe care le-a avut de-a lungul vieții, îndeosebi problema pe care a avut-o la spate. Mersul în cârje devenise pentru JFK o obișnuință. „Mi-l amintesc mai mult mergând în cârje decât fără”, a declarat în 1964 soția lui Kennedy, Jacqueline. În anul de dinainte de a se căsători (1953), când cei doi ieșeau în oraș, John F. Kennedy era jumătate din timp în cârje, iar pe parcursul campaniilor electorale prin țară această ipostază era una comună. Urca treptele avionului sau ale scenei cu ajutorul cârjelor, vizibil vulnerabil, dar odată ce reușea și stătea pe podium, totul se schimba, părea sigur și stăpân în legătură cu orice și cu tot.

Cam în același mod „s-a sprijinit” Kennedy în „cârjele” deciziei în zilele ce au urmat după 16 octombrie. Chinul, zbuciumul și povara responsabilității de a lua decizii care implică viața a milioane de oameni nu pot fi altfel decât copleșitoare – doar în culise, însă, în ceea ce-l privește pe președintele american... Pentru că, asemenea zilelor când John F. Kennedy „se plimba prin Senat bronzat și arătând minunat în costumul său gri, iar apoi se întorcea acasă și se întindea pe un pat de spital” (conform mărturiei lui Jacqueline Kennedy, dintr-o serie de interviuri realizate în 1964), acesta a ieșit în fața poporului pentru a-i comunica neșovăitor și neclintit despre criza pe care o traversa America.

Instalarea „carantinei”, în fapt o blocadă navală

JFK a vrut să susțină duminică, pe 21 octombrie, discursul televizat prin care îi anunța pe americani despre criza din Cuba, însă, pentru a fi timp ca aliații occidentali să fie anunțați înainte, intervenția a fost amânată pentru seara de 22 octombrie.

La ora 19:00, cetățenii Statelor Unite își urmăreau președintele rostind următoarele:

„Guvernul, așa cum am promis, a menținut cea mai strânsă supraveghere asupra realizărilor militare sovietice din insula Cuba. Săptămâna trecută, dovezi incontestabile au arătat că mai multe rachete ofensive sunt în curs de construcție pe această insulă prizonieră. Scopul acestei baze nu poate fi altul decât a furniza o forță militară contra emisferei occidentale”. 

Liderul de la Casa Albă a continuat evidențiind faptul că: 

„Această hotărâre bruscă și secretă de a instala arme strategice pentru prima oară în afara teritoriului sovietic reprezintă o schimbare a vechiului status-quo, deliberat provocatoare și nejustificată, pe care țara noastră nu o poate accepta, dacă dorim ca, pe viitor, curajul și angajamentele noastre să fie considerate demne de încredere de către amicii sau inamicii noștri. [...]

Nu ne asumăm prematur, fără a fi nevoie, riscurile unui război mondial în care fructele victoriei pot fi cenușa din gura noastră, dar nici nu vom da înapoi în fața acestui risc oricând va trebui să îl avem în vedere”.

Au urmat detaliile deciziei sale privind blocada navală, numită eufemistic „carantină”:

„Pentru a opri această construcție ofensivă, va fi inițiată o carantină strictă în jurul Cubei, asupra oricărui tip de armament militar care ar urma să fie livrat pe insulă. Orice navă, de orice tip, cu destinația Cuba, provenind din oricare țară sau port, va fi întoarsă din drum dacă la bord vor fi găsite arme ofensive. [...]

Am ordonat supravegherea continuă și sporită a Cubei și a construcției militare de pe teritoriul acesteia”.

Discursul care n-a fost

Să înghețăm pentru câteva momente istoria. Vă imaginați cum ar fi fost dacă decizia președintelui suna astfel:„Dragii mei americani, cu inima grea și obligat de respectarea jurământului meu de credință, am ordonat – și Forțele Aeriene ale Statelor Unite vor îndeplini ordinul – operațiuni militare folosind doar arme convenționale, pentru a elimina o construcție nucleară semnificativă de pe teritoriul Cubei”?

Nu ar fi doar un exercițiu de imaginație, și în niciun caz o tentativă nepotrivită de istorie contrafactuală, ci chiar un pasaj dintr-un alt discurs real, pregătit pentru acest eveniment, pe care JFK, din fericire, nu l-a rostit niciodată. Draftul acestui discurs și alte sute de documente legate de Criza Rachetelor din Cuba au fost făcute publice pe site-ul John F. Kennedy Presidential Library and Museum (https://www.jfklibrary.org/) cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la momentul istoric.

Revenind la discursul care a făcut istorie, în continuarea acestuia, președintele a introdus un apel la Organizația Națiunilor Unite și a amintit despre întărirea forțelor de la baza din Guantanamo, pentru ca în ultimul punct să i se adreseze direct liderului sovietic Nichita Hrușciov:

„Fac apel la președintele Hrușciov să oprească și să elimine această amenințare nechibzuită la adresa păcii mondiale și să contribuie la o relație stabilă între națiunile noastre”. 

În încheiere, JFK a spus astfel:

„Dragii mei cetățeni, fără îndoială demersul pe care îl inițiem este unul dificil și periculos. Nimeni nu poate estima ce turnură va lua sau ce costuri va implica. Multe luni de sacrificiu și de auto-disciplină ne așteaptă, luni în care răbdarea și voința ne vor fi testate, luni în care numeroase amenințări ne vor menține conștienți de pericolele care ne pândesc. Dar cel mai mare pericol dintre toate ar fi să nu facem nimic.

Scopul nostru nu este victoria forței, ci apărarea dreptății – nu pacea în defavoarea libertății, ci ambele, atât pacea, cât și libertatea, aici, în emisfera noastră și, sperăm, în întreaga lume. Cu voința lui Dumnezeu, acest scop va fi atins”.

Și așa a fost.

După coaja de nucă de cocos inscripționată în vara anului 1943, președintele John F. Kennedy și-a încercat din nou, , talentul” pe niște prespapieruri de argint Tiffany, pe care le-a dăruit lui Jacqueline și celor din jurul său care fuseseră implicați în deliberările cu privire la Criza Rachetelor din Cuba. A gravat pe micile obiectele pentru birou calendarul lunii octombrie 1962, cu cele treisprezece zile fatale îngroșate (de pe 16 octombrie până pe 28 octombrie, când sovieticii au început să demonteze proiectilele), alături de inițialele, , J.F.K.” și de cele ale persoanei căreia îi era destinat.

Nu a gravat un astfel de obiect și pentru el. Nu avea nevoie. Cât a stat la Casa Albă, pe biroul președintelui Kennedy, foile au fost împiedicate să se împrăștie exact de coaja de nucă de cocos din 1943. 

Surse:

Jacqueline Kennedy, Viața mea cu John F. Kennedy – Interviuri cu Arthur M. Schlesinger Jr., 1964, editura Litera, București, 2015.

Graham Allison, Philip Zelikow, Esența deciziei. O explicație a crizei rachetelor din Cuba, editura Polirom, Iași, 2010.

https://www.jfklibrary.org/

http://www.archives.gov/publications/prologue/2002/fall/cuban-missiles.html

http://www.history.com/news/10-things-you-may-not-know-about-the-cuban-missile-crisis

http://www.rferl.org/content/speech-that-wasnt-kennedy-prepared-speech-cuban-missile-crisis/24744628.html

http://www.bbc.co.uk/history/worldwars/coldwar/kennedy_cuban_missile_01.shtml

http://militaryhistorynow.com/2016/06/10/with-a-heavy-heart-jfks-undelivered-missile-crisis-speech-would-have-meant-war/

http://www.rantpolitical.com/2014/11/13/15-things-you-didnt-know-about-john-f-kennedy/

""