Autor 1754 vizualizări


Boicotul Jocurilor Olimpice de la Moscova din anul 1980 are drept cauză condamnarea invaziei sovietice din Afghanistan de către SUA. Reacția președintelul american de atunci, Jimmy Carter, a fost una radicală, acesta cerând retragerea trupelor sovietice și mutarea Olimpiadei din URSS.

Debutul tensiunilor la nivel înalt

Pe 28 decembrie 1979, a doua zi după anunţul invaziei Afghanistanului, preşedintele american Jimmy Carter a declarat că intervenţia militară sovietică încalcă grav regulile internaţionale de conduită. Preşedintele nu a dat niciun răspuns oficial, dar mass-media a conchis că o ripostă ar fi fost posibilă, inclusiv prin furnizarea de ajutoare insurgenţilor afghani, sprijin sporit Pakistanului, ţara vecină, comunicate către zonele musulmane şi un demers pentru măsuri la ONU.

Pe 29 decembrie, a apărut ştirea conform căreia preşedintele Carter avertizase Uniunea Sovietică prin intermediul „telefonului roşu” să-şi retragă forţele din Afghanistan, în caz contrar aceasta urmând să suporte consecinţe serioase în relaţiile cu SUA. Carter spera să convingă restul Lumii să critice Uniunea Sovietică.

Însă un reproş comun la adresa preşedintelui Carter priveşte naivitatea şi blândeţea acestuia în politica externă, vizavi de Uniunea Sovietică. La o examinare atentă, preşedintele şi-a schimbat atitudinea la sfârşitul exercitării funcției, devenind mai agresiv în politica externă. Majoritatea istoricilor consideră politica externă a lui Jimmy Carter drept una caracterizată prin slăbiciune şi ambiguitate. 

Momentul politicii externe agresive

Preşedintele Carter a fost acuzat în repetate rânduri că, în plan extern, se baza excesiv pe consiliul său de securitate, îndeosebi pe consilierul pentru securitatea naţională Zbigniew Brzezinski. Acesta din urmă prefera o politică externă mai strictă şi mai agresivă când venea vorba de relaţia cu Uniunea Sovietică. Potrivit istoricilor, Brzezinski a fost cel mai influent dintre apropiații președintelui. Ambiguitatea politicii externe a lui Carter se datora dorinţei de a promova stoparea cursei înarmărilor şi drepturile omului în timp. Acesta era sfătuit să adopte o abordare mai agresivă faţă de Uniunea Sovietică.

Abia la Olimpiada din 1980, idealurile lui Carter şi politica externă agresivă a lui Brzezinski s-au putut manifesta drept unitare. Propunând boicotul olimpic, preşedintele nu risca un conflict militar, nici nu periclita drepturile omului şi totodată adopta o politică mai agresivă faţă de Uniunea Sovietică. Politica externă, axată pe drepturile omului şi reducerea armamentului, l-au determinat pe Carter să caute, în privința invaziei Afghanistanului răspunsuri care să nu-i pericliteze idealurile.                            

În memoriile sale, Carter a dezvăluit ulterior că la acel moment a identificat trei acţiuni adecvate pentru Statele Unite:militară, economică şi politică. Președintele a exclus din discuție acțiunea militară. Acesta a considerat că SUA putea opta pentru următoarele planuri de acţiune:„condamnarea globală, denunţarea crimelor sovieticilor şi asistenţa militară acordată luptătorilor afghani pentru libertate.”

Preşedintele era precaut în privinţa folosirii forţei armate, luând în calcul posibilitatea războiului nuclear. Trebuia să găsească o platformă pentru a denunţa, la nivel global, acţiunile sovietice, fără a provoca o reacţie armată.

Acuzații și propagandă

Într-o conferinţă de presă din 4 ianuarie 1980, preşedintele şi-a anunţat poziţia în privinţa Jocurilor Olimpice de Vară de la Moscova că participarea sportivilor și deplasarea spectatorilor la Olimpiadă ar fi periclitate de neîncetarea agresiunii sovietice din Afghanistan.

Folosirea primei Olimpiade moderne de la Moscova drept platformă pentru denunţarea Uniunii Sovietice nu prezenta niciun risc de ripostă. Dacă restul lumii s-ar fi aliniat cu Statele

Unite, ar fi o lovitură monumentală dată Olimpiadei sovietice. Aceasta reprezenta un eveniment public major şi îndeaproape relatat, o platformă prin care fiecare parte îşi putea prezenta propria propagandă. Această oportunitate nu a fost pierdută de Uniunea Sovietică.

Din momentul în care Uniunea Sovietică a fost acceptată la Olimpiadă, în 1952, a devenit clar că URSS a văzut în sport o unealtă perfectă de propagandă şi o oportunitate de a obţine aprobare internaţională. De fapt, Uniunea Sovietică promovase această idee despre sport încă de la intrarea sa în mişcarea olimpică.

După constituirea Uniunii Sovietice, în 1922, sovieticii nu au participat la nicio Olimpiadă până în 1952, data ediţiei JO de vară de la Helsinki, Finlanda. Potrivit ideologiei marxist-leniniste „recreerea şi antrenarea corpului îngăduie muncitorilor să fie productivi şi sănătoşi, dezvoltând totodată caracterul moral şi responsabilitatea socială a acestora”.

În consecinţă, sportul era destinat maselor, iar primii lideri socialişti au considerat Jocurile Olimpice drept o demonstraţie a puterii burgheziei. Sportivii sovietici trebuiau să învingă pentru a reflecta coform propagandei „izbânzile construcţiei socialismului”.  Înfrângerea era considerată o „recunoaștere a supremației burgheziei” percepţie a reflectării vieţii sovietice în sport. Această percepție nu a scăpat atenției unora dintre membrii ai Comitetului Internațional Olimpic (CIO), a care şi-au exprimat public îngrijorarea că Olimpiada de la Moscova va fi folosită ca o modalitate de a justifica invazia din Afghanistan.

Un „stricător de bucurii”

Într-o scrisoare către Robert Kane, preşedintele Comitetului Olimpic al SUA, preşedintele Carter afirma că Rusia trebuie să plătească un preț economic și politic considerabil pentru invazia Afghanistanului. Acesta considera de asemenea faptul că Jocurile Olimpice sunt private de URSS ca un aspect al politicii guvernamentale sovietice, asemeni invaziei.

Oficialii sovietici exprimaseră acelaşi lucru. Drept răspuns la ameninţarea cu boicotul Statelor Unite, aceștia au declarat că acordarea Jocurilor Olimpice de Vară orașului Moscova dovedea „recunoaşterea generală a importanţei istorice şi corectitudinii planului politic extern al Uniunii Sovietice în lupta pentru pace”.

Preşedintele SUA a subliniat că boicotul avea drept scop trimiterea mesajului simbolic că politica externă sovietică, în special în cazul invaziei Afghanistanului, nu erau acceptate de comunitatea internaţională. Carter a considerat că retragerea din cadrul Olimpiadei de la Moscova din cauza agresiunii militare din Afghanistan, ar aduce protestul mondial la cunoştinţa poporului rus.

Carter dorea să creeze efectul demonstrativ al neacceptării nu doar în rândul comunităţii internaţionale ci şi al cetăţenilor sovietici care, sub cârmuirea sovietică, nu beneficiau de presă liberă. Perspectiva unei revolte naţionale ar fi putut determina Uniunea Sovietică să se retragă din Afghanistan. Preşedintele Carter şi o mare parte a mass-mediei mondiale ştia de existenţa unei presiuni pentru un boicot olimpic mondial.

Cu toate acestea, guvernul sovietic a avut grijă ca niciun material despre boicot să nu ajungă în mass-media sovietică. Cetăţenii URSS nu ştiau de ce SUA încercau să le boicoteze Jocurile Olimpice. Reportajele premergătoare Olimpiadei din mass-media moscovită îl denunţau pe preşedintele Carter drept „un stricător de bucurii hotărât să reînvie Războiul Rece pentru a putea fi reales”.  

Ideea folosirii Olimpiadei de la Moscova drept instrument politic a dat naştere multor opinii din ambele tabere ale dezbaterii boicotului. Arabia Saudită a anunţat, prin comitetul său olimpic, că îşi retrage sportivii de la Olimpiadă ca răspuns la invadarea Aghanistanului.

Oponenţii boicotului au argumentat că Olimpiada se sprijină pe idealul păcii şi că politica nu trebuie să se amestece în Jocurile Olimpice. Gimnastul american Peter Kormann a denunţat boicotul, declarând:“competiţiile internaţionale au fost întotdeauna un mijloc de a crea relaţii de prietenie. Nu cred că boicotarea va fi câtuşi de puţin benefică. Ba chiar ar putea agrava lucrurile. Din două lucruri rele nu faci unul bun.”

Doctrina Carter

Oricât de încinsă era dezbaterea Jocurilor Olimpice, preşedintele Carter încă trebuia să ia o decizie în privinţa altor posibile sancţiuni. În cele din urmă, acesta nu a evitat public ameninţarea cu acţiunea militară. Una dintre cele mai mari ameninţări pe care le-a văzut în invazia Afghanistanului a fost instalarea unei hegemonii a Uniunii Sovietice în Golful Persic. În discursul privind Starea Naţiunii din 23 ianuarie 1980, preşedintele Carter şi-a anunţat „Doctrina Carter”, care prevedea că SUA vor folosi forţa militară dacă este necesar pentru a-şi apăra interesele naţionale în Golful Persic.

În opinia preşedintelui Carter, exercitarea presiunii internaţionale va sili URSS să-şi întrerupă insurgenţa. Astfel, a decis că boicotul Olimpiadei de la Moscova va fi unul din cele mai puternice instrumente politice ale sale.

Boicotul urmărea să convingă majoritatea aliaţilor occidentali şi ţările lumii a treia  care susţineau SUA să boicoteze Olimpiada, lăsând competiţia să se defăşoare doar între ţările blocului estic comunist. Ideea boicotului olimpic se putea înţelege din răspunsul oficial al Biroului Politic al Uniunii Sovietice, care susţinea că decizia CIO ca Moscova să fie oraşul organizator “era o dovadă convingătoare a importanţei istorice şi corectitudinii planului de politică externă a ţării noastre, a contribuţiilor enorme ale Uniunii Sovietice în lupta pentru pace.” Preşedintele Carter a considerat că participarea la Jocurile Olimpice va ajuta propaganda sovietică şi va crea aparenţa că SUA sprijină politica externă şi modul comunist de viaţă al URSS.

Disputa cu Comitetul Olimpic American

În mod ironic, cu doi ani înainte, Statele Unite respinseseră un apel similar la boicotarea aceloraşi Jocuri Olimpice de la Moscova. Unele grupuri au cerut Statelor Unite să boicoteze Olimpiada din 1980 în semn de protest faţă de tratamentul aplicat dizidenţilor de către sovietici. În acea vreme, preşedintele Carter a spus că decizia revenea Comitetului Olimpic al SUA şi că, personal, spera ca sportivii americani vor participa. Doi ani mai târziu, acesta nu a mai lăsat Comitetul Olimpic să decidă asupra boicotului, asigurându-se cu tărie că acesta se va conforma dorinţelor sale.

Preşedintele Carter considera că doar două răspunsuri acceptabile puteau face eficient boicotul olimpic. Primul răspuns era conformarea rapidă a Comitetului Olimpic american faţă de dorinţele prezidenţiale. Scopul era de a înfăţişa o solidaritate americană totală cu dorinţele sale. În cazul în care Comitetul Olimpic american nu manifesta nicio ezitare în a urma ordinele preşedintelui, Uniunea Sovietică nu putea susţine că preşedintele nu avea sprijin total pentru boicotul olimpic în propria lui ţară.

Al doilea răspuns era aprobarea boicotului olimpic de către aliaţii occidentali.  Rolf Pauls, ambasador RFG în SUA a propus o reuniune a NATO ca posibil răspuns la intervenţia militară sovietică în Afghanistan, însă nu a beneficiat de sprijin. Turcia, Pakistan şi Marea Britanie au arătat „expresii moderate de interes”, în timp ce Franţa a refuzat răspicat boicotul.

Apelul la greșelile trecutului

Preşedintele Carter a început să folosească relaţiile istorice pentru a convinge alte ţări precum şi Comitetul Olimpic american că boicotul era cea mai bună opţiune. Olimpiada din 1980 a început să fie comparată cu ediţia din 1936 de la Berlin, numită şi “Olimpiada nazistă”. În 1936, propunerea americanilor evrei de boicotare a Jocurilor Olimpice fusese respinsă de preşedintele Comitetul Olimpic al SUA.

Atrocităţile comise în timpul Holocaustului erau necunoscute majorităţii americanilor. După ce au devenit cunoscute detaliile evenimentelor din Germania nazistă, americanii au regretat participarea la Olimpiadă. În martie 1980, Carter a subliniat că asemenea greşeli nu trebuie repetate.

Mutarea Olimpiadei  văzută ca soluție

În încercarea de a convinge CIO şi Comitetul Olimpic al SUA să mute sau să anuleze Olimpiada, preşedintele Carter a propus ca CIO să desemneze o locaţie olimpică permanentă în Grecia. Astfel, acesta considera că pe viitor ar dispărea orice competiţie politică între naţiuni pentru organizarea Jocurilor, care nu ar mai fi folosite în scopuri politice. Oficialii americani au trimis apoi mesaje la peste 100 de şefi de state, îndemnând alte naţiuni să sprijine mutarea Olimpiadei în Grecia.

Preşedintele CIO, Lordul Killian a răspuns că mutarea Olimpiadei nu era posibilă. El a anunţat că „CIO are obligaţia jurdică de a organiza Jocurile la Moscova şi că nu se pune problema mutării acestora.”

Preşedintele Carter nu mai avea altă soluţie în rezolvarea situaţiei Olimpiadei decât să-şi continue eforturile de a crea un boicot internaţional. Ideea mutării permanenete a Jocurilor în Grecia era controversată. Neavând alternative, preşedintele urma să folosească boicotul ca instrument al condamnării politice a URSS de către SUA. Carter s-a dedicat unei intense campanii interne pentru a convinge sau a forţa Comitetul Olimpic american să accepte boicotul olimpic.

Impunerea boicotului

Comitetul Olimpic american a ezitat să adere oficial la boicot, susţinând că numeroşi sportivi îşi dedicaseră viaţa participării la aceste jocuri şi că respingerea acestei şanse ar marca o mare tragedie. Sportivii americani au susţinut că participarea lor la Olimpiada sovieticilor ar transmite un mesaj chiar mai important.

După discursul lui Carter din martie 1980, sportivii care au luat parte la acesta au fost sondaţi pentru a-şi exprima opinia pro sau contra boicotului. Astfel, 44 din 97 de sportivi s-au opus boicotului. Doar 29 au fost favorabili boicotului, iar 24 s-au abţinut.

Preşedintele Carter nu mai încerca să convingă Comitetului Olimpic american, oficializând boicotul iar pe 21 martie, după ce a declarat că nu poate vorbi în numele sportivilor altor ţări, preşedintele Carter anunţa că sportivii americani nu vor participa la Olimpiadă.

Administraţia Carter a avertizat Comitetul Olimpic că preşedintele va folosi orice mijloace pentru a împiedica echipele să se deplaseze la Moscova. În ajunul convenţiei Comitetului Olimpic american din 12 aprilie 1980, preşedintele Carter i-a avertizat din nou:“Dacă vor fi necesare măsuri legale, voi lua aceste măsuri.”

Succes sau eșec?

Comitetul Olimpic american a trebuit să se conformeze şi să accepte că SUA nu vor participa la Olimpiada de Vară din 1980. Pe 14 aprilie comitetul director al CO american a votat în favoarea boicotului, cu 1604 voturi pro și 797 contra.

Pe lângă interzicerea participării sportivilor americani la Olimpiada din 1980, preşedintele Carter a cerut, de asemenea, unui număr de 30 de companii americane să renunţe voluntar la exporturile de 20-30 milioane de dolari aferente jocurilor. Preşedintele Carter a semnat apoi un embargo pe exportul produselor aferente olimpiadei, afectând companii precum Levi-Strauss, Pepsi-Cola şi NBC-TV. Administraţia Carter a făcut tot posibilul pentru a face Olimpiada din 1980 cât mai puţin profitabilă şi cât mai nesemnificativă.

Pe plan intern, boicotul olimpic ar putea fi văzut drept un succes. Niciun american nu a participat la Olimpiada din 1980, iar SUA au reuşit să submineze succesul Olimpiadei sovietice.

Pe plan internaţional, succesul sau eşecul boicotului american rămâne neclar, însă, în cele din urmă, anvergura boicotului olimpic a fost probabil ceva mai mică decât sperase preşedintele Carter.

 

 

 

 

      BIBLIOGRAFIE

1.      Herbert D. Rosenbaum, Alexej Ugrinsky-„Jimmy Carter. Foreign Policy and post-presidential years”, Editura Greenwood Press, Westport, Connecticut, 1994

2.      Shane R. Shaun-„The Olympic Cold War”, teză prezentată la Universitatea de Stat din San Diego, 2010