Autor 8433 vizualizări


În fața repetatelor atentate ce au zguduit metropolele occidentale, până și unii dintre corifeii multiculturalismului și ai corectitudinii politice au început să se întrebe dacă nu cumva Europa se află în plin război. Având în vedere cetățenia majorității celor ce au vărsat sângele civililor francezi, englezi ori belgieni, dilema ar trebui completată: E un război civil în Europa?

Fiindcă dincolo de originea arabă a sceleraților ce au preferat să se arunce în aer pentru gloria mincinoasă a unor clerici extremiști, aceștia erau cetățeni ai statelor pe care le-au îndoliat, crescuți în faubourgurile Parisului ori Bruxellesului, beneficiari ai sistemului de învățământ laic local. Iar al doilea amănunt pe care îl uităm: aceleași atentate, chiar mai sângeroase, au zguduit Kabulul, Bagdadul sau Beirutul. Până la urmă, privind dintr-o perspectivă globală, ar trebui să ne întrebăm: Este Islamul în război cu lumea?

În primul rând, ne vedem nevoiți să amintim că, în ciuda admirației ori a invidiei cu care majoritatea națiunilor lumii privesc înspre lumea occidentală, europeano-americană, cele mai multe victime ale conflictelor sau, cel mai adesea, ale represiunilor religioase, sunt creștini. Nu departe de numărul victimelor noastre sunt adepții Profetului, fiindcă fundamentaliștii musulmani nu au pregetat să își ucidă compatrioții doar pentru vina de a nu fi aderat la o sectă sau alta a umma.

Islamul: concepte, asemănări și deosebiri față de lumea creștină

Din perspectivă istorică, Comunitatea musulmană (umma) s-a divizat imediat în urma rupturii dintre sunnism (întemeiat pe Sunna, “practica tradițională”, ce reprezintă circa 85% din credincioșii musulmani) și șiism, revendicat de la primul calif “adevărat”, Ali. Foarte repede, chiar, Islamul s-a divizat în numeroase secte (școli) care au ajuns să se condamne reciproc. Iar adepții curentelor antagoniste nu au precedat să se ucidă între ei, fără să țină cont de sura 5.32 a Coranului: „Cel care ucide un om ucide întreaga omenire, iar cel ce ar fi putut ucide un om și nu o face salvează întreaga omenire.”

Avântul lumii islamice, după o perioadă “de aur” la care se raportează mereu propovăduitorii moderni ai fundamentalismului, s-a stins relativ repede. După câteva secole în care “întunericul” ce cuprinsese lumea occidentală în urma căderii Romei fusese luminat de învățați arabi ca Avicenna, al-Gazzali ori Ibn Arabi, gândirea religioasă musulmană se va anchiloza definitiv tocmai pe când Europa înflorea sub artiștii și cărturarii Renașterii, astfel cum constata încă în urmă cu mai bine de trei decenii, pe când avântul corectitudinii politice nu obliga savanții să îmbrace în metafore realitatea, Mircea Eliade în a sa Istorie a credințelor și ideilor religioase.

În ultima perioadă s-a afirmat, inclusiv de către intelectuali din spațiul arab, că Islamul ar avea nevoie de o “revoluție”, de o reformă care să îl aducă în (post)modernism. Un moment de cotitură precum cel reprezentat în catolicism de apariția tezelor lui Martin Luter. Într-o corectă analiză a lui Mehdi Hasan publicată în The Guardian (“Why Islam doesn’t need a reformation”) ni se explică faptul că și religia unora dintre concetățenii noștri și-a avut reformatorul său, în multe privințe asemănător cu Martin Luter: propovăduitorul Muhammad Ibn Abdul Wahhab, cel considerat chiar de către compatrioții săi eretic pentru Islamul puritan și inflexibil prezentat locuitorilor Hijazului. Doar că acest “reformator”, aliatul religios al tribului Saud, nu a condus Islamul înspre o reformă modernă, ci a oferit justificarea spirituală emirului din Najd, Abdulaziz Ibn Saud, pentru a-și extinde stăpânirea asupra unei mari părți a Peninsulei Arabia, inclusiv asupra cosmopolitelor așezări sfinte, Mecca și Medina, fondând, în primele decenii ale secolului XX, Arabia Saudită, o monarhie ce aplică cu strictețe legea islamică, Sharia, condamnând la moarte mai multe persoane decât Statul Islamic.

Pe de altă parte, o reformă religioasă presupune reacțiunea tradiționaliștilor, ceea ce se traduce, cel mai adesea, prin război civil. Nu trebuie uitate conflictele sângeroase ce au bântuit Europa în deceniile următoare Reformelor. O asemenea inițiativă religioasă suprapusă conflictelor militare dintre sunniți și șiiți, dintre milițiile fundamentaliste și forțele guvernamentale, întâlnite în majoritatea țărilor spațiului arab ar însemna o exacerbare a conflictelor existente înspre un nivel greu de prognozat.

Însă ne întrebăm ce beneficiu ar aduce reformarea religioasă civilizației islamice actuale. Europa actuală se datorează în prea mică măsură Reformelor apărute în sânul Bisericii Catolice și mai mult laicizării gândirii și a reformelor politice ce au îndepărtat Statul de Biserică. Inițiată fără acest scop de artiștii și filosofii Renașterii, Noua Europă s-a născut datorită Revoluției franceze și a diseminării preceptelor acesteia în mai toate țările Bătrânului continent. Au existat asemenea inițiative în spațiul islamic? Răspunsul este afirmativ, după cum vom vedea mai încolo.

Poate orice analiză a Islamului destinat unui public european ar trebui să înceapă cu o constatare a orientalistului Raymond Charles: „Dreptul musulman nu va putea susține în profunzime comparația cu marile construcții juridice pe care ni le-au lăsat Roma sau Napoleon. Islamul (de la rădăcina selam – „supunere față de Dumnezeu”) este în cele dintâi o religie, apoi un stat și, în sfârșit, o cultură.”

Creștinismul s-a suprapus unor sisteme juridice, filosofice și politice organizate, răspândit în Europa și zona Mediteranei de către Imperiul Roman, cel mai important factor civilizator din perioada Antichității. În schimb, apariția Islamului, șase veacuri mai târziu, a avut loc într-o regiune neorganizată politic, religios și social până la Mahomed și ai cărei locuitori practicau fie un creștinism “exotic”, fie un politeism primitiv. Deci, instituțiile politice și normarea aspectelor existențiale le era străină.

Mesajul lui Mahomed reprezintă expresia monoteismului absolut. Allah este singurul Dumnezeu; el este cu desăvârșire liber, omniscient și atotputernic. În schimb, omul este slab, fiind doar o făptură, orice act al său fiind sub puterea lui Allah.

Pesemne o consecință a lipsei de organizare a spațiului în care a apărut, Islamul nu constituie o biserică și nu are un sacerdoțiu, oricine putând săvârși cultul. Actualii lideri religioși, deopotrivă sunniți, cât și șiiți, nu sunt decât “învățători ai legii”, nicidecum patriarhi ori mitropoliți, precum în lumea creștină. Viața religioasă e reglementată de instituții care sunt, în același timp, norme juridice, în special, cei cinci „stâlpi ai credinței”: șalat – cultul rugăciunii canonice; zakat – pomana legiuită; șawn – postul Ramadanului; hagg – pelerinajul; șahadat – „profesiunea de credință”, care constă în repetarea formulei „Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah și Mahomed este trimisul său.”

Islamul nu încurajează asceza: „O, fii ai lui Adam! Puteți să purtați podoabe în toate locurile de rugăciune. Mâncați și beți, dar nu faceți excese (Coran 7:31). Se acceptă deosebirile sociale, dar în umma (comunitatea credincioșilor) toți sunt egali.

Evenimentul care a înfierbântat mințile fundamentaliștilor ce răvășesc lumea cu atentatele lipsite de sens pentru orice spirit critic este reprezentat de Înviere și Judecata de Apoi, când fiecare credincios va fi judecat pentru faptele sale, iar istoria omenirii va ajunge la final. De altfel, un lait-motiv întâlnit în creștinism, fără însă a crea dorința de martiraj întâlnită printre adepții Profetului. Sfârșitul vremurilor va fi marcat printr-o tulburare nemaipomenită, după care va apărea Mahdi-ul („Călăuza” sau „Cel călăuzit de Dumnezeu”).

Viața religioasă islamică este caracterizată de ideea de contract și generează o morală de aceeași natură. Noțiunea de îndatorire morală este străină Islamului, care nu cunoaște decât o îndatorire juridică, având ca obiect precis „respectarea drepturilor lui Dumnezeu” (datorii fundamentale) și a „drepturilor omului” (dreptul penal). Vizavi de această concepție, faptele oamenilor se împart în cinci categorii: „indiferente”, „recomandate” sau „nerecomandate”, „obligatorii” și „care merită pedepsite”.

Pentru sunnism, Legea și Teologia sunt solidare, ceea ce conferă Legii musulmane un domeniu mult mai semnificativ decât sistemelor juridice occidentale și îndreptățește afirmația de mai sus a lui Raymond Charles.

Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, a fost scris, după moartea lui Mahomed, de către Zayd, unul dintre discipolii acestuia la ordinul califului Otman, și redă învățătura Profetului. Textul său este împărțit în 114 sure, cu un număr variat de versete. Multe dintre ele se contrazic, fapt de care mesagerul lui Allah nu se prea sinchisea: „Ceea ce vă tulbură trebuie să acceptați prin credință!” spunea el; de asemenea, Allah însuși a renunțat la unele dintre hotărârile sale anterioare.

În sfârșit, în dreptul musulman (care se confundă cu teologia, după cum am văzut, nu individul, ci familia constituie subiectul esențial de drept. De aici și importanța covârșitoare a “răzbunării ofensei” adusă unui alt membru al tribului (familiei extinse). Acest accent pus pe “comunitate” în dauna individului nu este străină nici gândirii europene, însă consecințele sale au fost devastatoare atât pentru membrii “comunității”, cât și pentru aceasta în sine: să ne amintim fascismul ori comunismul sovietic și crimele comise în numele unor “idealuri” colective.

Sunt câteva elemente conceptuale care deosebesc gândirea din spațiul islamic de moștenirea conceptuală a spațiului euro-atlantic. Totuși, nu sunt diferențe ireconciliabile care, în anumite momente ale istoriei moderne, au devenit minore în încercarea unor state musulmane de a deveni egalele partenerilor sau - cel mai adesea – dușmanilor europeni.

Secluarism și salafism în lumea arabă modernă

Fundamentalismul islamic s-a născut aproximativ în aceeași perioadă când Imperiul țarilor se transforma în Uniune a Sovietelor. Frăția musulmană, interzisă astăzi în Egipt și care a fost la baza a numeroase conflicte în țări precum Siria sau Libanul, a luat naștere la sfârșitul deceniului al treilea al secolului trecut la Cairo.

Sub dominația puterilor coloniale, Marea Britanie și Franța, locuitorii Magrebului și ai Orientului Apropiat au conștientizat, mai întâi pe câmpul de luptă și apoi, sub dominația acestora, avantajele palpabile, economice, ale civilizației apusene. Două curente s-au născut astfel: unul progresist, majoritar, ce căuta să împrumute cât mai mult și cât mai repede din principiile de viață europene; cel de-al doilea, la început minoritar, preamărea “epoca de aur” a primilor califi, puritatea morală a începuturilor.

O viziune retrogradă, o imagine a istoriei filtrată mincinos și destinată a manipula masele paupere la început din mediul rural, ulterior a locuitorilor marilor aglomerări urbane, apăsați de nevoile materiale, cărora noile state arabe seculare le ofereau prea puține perspective și educația care să îi ferească de mrejele extremismului religios. Aici au apărut cu precădere așa-numiții salafi, adică cei asemenea musulmanilor de la începuturi.

Aceste două curente au avut o evoluție paralelă. Împărțirea Palestinei în 1947 și constituirea Statului Israel a fost văzută de lumea musulmană drept o trădare a Occidentului, însă nu a determinat o recrudescență a fundamentalismului religios. Regimurile de orientare socialistă, conduse de lideri carismatici promotori ai panarabismului ca Gamal Abdel Nasser (foto jos) sau Hafez al-Assad, retorica naționalistă a acestora, dezvoltarea economică din deceniile VI – VII ale veacului anterior au adus o oarecare modernitate țărilor magrebiene și ale Orientului Mijlociu, concomitent cu o estompare a curentelor salafiste (inclusiv prin scoaterea acestora în afara legii și arestarea unor lideri religioși extremiști).


Un exemplu elocvent al luptei dintre aceste două curente și al evoluției țărilor arabe din proximitatea Europei este Siria lui Hafez al-Assad. Regimul său autocrat, dar secular și permisiv altor religii, construit în jurul figurii carismatice a generalului, școlit la Moscova și beneficiind de suport sovietic, a combătut violent extremismul religios, un exemplu fiind și masacrul săvârșit în 1982 în Hama pentru a pune capăt resurecției armate inițiate se Frăția musulmană locală, inspirată de clericii sunniți ai Arabiei Saudite cu care locuitorii acestei provincii aveau legături strânse.

Curentul progresist a început să piardă din avânt odată cu Războiul de șase zile din 1967, când Israelul a atacat Egiptul, a distrus o bună parte a mândrei sale armate, considerate cea mai puternică din lumea arabă și a pus stăpânire pe Peninsula Sinai. Steaua președintelui Nasser a început să pălească, iar speranța musulmanilor de rând că vreunul din statele ridicate pe locul fostelor colonii europene va putea să readucă gloria Califatului Abbasid a miticului Harun al-Rashid a luat sfârșit. Fatalismul tipic credinței islamice, împăcarea cu ideea morții sub a cărei amenințare perpetuă trăiesc călăreții deșertului, i-a determinat pe tinerii debusolați ai orașelor dezorganizate de la marginea deșerturilor să se îndrepte către organizații fundamentaliste ce propovăduiau intoleranța și speranța martiriului din războiul sfânt. Inadaptarea multor emigranți la viața metropolelor europene în care sperau să descopere paradisul terestru i-a transformat în victimele prozelitismului wahhabit.

O comparație între lumea creștină și cea islamică, între creștinism și islam, poate fi riscantă și neargumentată. Însă, până la urmă, este vorba de a face unele paaralelisme între o societate și alta, iar unele principii rămân valabile în toate părțile mapamondului. Pentru a ajunge la acceptarea libertăților actuale, Europa a avut nevoie de secole de întărire a mentalităților politice, evoluție a instituțiilor statale și o secularizare ireversibilă a societății. Credința este o alegere subiectivă, poate una înălțătoare, dar societatea trebuie să se conducă după reguli izvorâte din raționalitate, iar nu din alegeri sentimentale. Insă derapajele încep aproape să ne copleșească pe măsură ce temeri atavice sunt readuse în prim-plan de atentate ce zguduie pacea capitalelor noastre.

Creștinism și islam. Europa magrebiană

Să ne amintim că Papa Ioan Paul al II-lea a comunicat credincioșilor scrisoarea apostolică Tertio millenio adveniente de-abia în 1994, invitând la examinarea conștiinței pentru “intoleranța și folosirea violenței în serviciul adevărului” din trecut, în particular de către inchizitori și cruciați. Un adevărat catolic e de obicei străin de fanatismul intolerant al Inchiziției, dar există în matricea credinței catolice fundamentalismul inchizitorial pentru care Biserica Catolică în întregul ei ar trebui să-și facă un examen de conștiință. A fost nevoie să treacă o lungă perioadă și o evoluție a conștiinței care să permită acceptarea derapajelor religioase. Dar chiar și adoptarea unei asemenea atitudini de către învățații Islamului, un examen al trecutului și o “modernizare” a credinței, o reașezare a sa pe principii umaniste, de respect a ființei umane și a drepturilor sale fundamentale, ar pune capăt apetenței musulmanilor lipsiți de perspective pentru excesele fundamentaliste actuale? Greu de crezut.

Evoluția societăților europene s-a produs treptat, fiind doar câteva “arderi de etape”, cum a fost Revoluția franceză. A avut și lumea islamică parte de un asemenea “eveniment extraordinar” în câteva rânduri, iar Turcia și kemalismul său sunt exemplele clasice. Trecerea bruscă de la legea islamică la sistemul juridic de inspirație europeană, de la puterea ulamelor la cea a funcționarilor publici purtători de pălărie și nu de fes, a fost realizată de Mustafa Kemal Ataturk (foto). Perioada sa a fost considerată pe bună-dreptate una “bonapartistă”. Prestigiul său și suferința trăită de națiunea lui în Primul război mondial i-au permis să înfrunte tradiția și să impună modernizarea Turciei. Insă a știut că fundamentul islamic retrograd nu va putea fi înfrânt de generația sa. Iar cum Turcia nu dispunea de instituțiile democratice europene a creat o armată puternică, garant al laicismului și orientarii pro-europene a statului. Insă, la aproape o sută de ani de la transformarea Imperiului otoman în republică laică, resurecția islamismului dovedește că temerea sa a fost întemeiată, că e suficientă dezamăgirea de a nu fi acceptați printre națiunile Uniunii Europene și un discurs orgolios pentru ca turcii să se întoarcă la vremea dinaintea victoriilor care l-au făcut pe generalul Mustafa să primească porecla de Ataturk, “părinte al turcilor”.

Propovăduirea Jihadului, războiul împotriva necredincioșilor, este expresia revenirii curentului retrograd islamic și denotă neputința sa de a se ridica la nivelul națiunilor considerate dușman, de a propune un proiect viabil indivizilor și națiunilor. Poate nu s-ar fi ajuns aici dacă elitele europene ar fi înțeles apetența arabă pentru fatalism și regăsirea într-o învățătură ruptă de realitate ce intoarce atenția spre trecut și o singură speranță: paradisul promis de Profet după moartea întru credință. Cum spuneam, acum câteva decenii acesta părea că își va pierde pentru totdeauna priza asupra maselor.

Marea Mediterană nu este decât limita geografică a Europei. Limita civilizației europene se întinde până la Sahara și, mai departe, în Asia minor. Imperiul Roman denumea Mediterana “Mare nostrum”, iar o provincie ca Siria avea o importanța deosebită în Imperiu. Inglobarea în Uniune a unor țări din Magreb ori a Israelului ar reprezenta posibilitatea de a gestiona “în casă” problema israelo-palestiniană. Evident că o asemenea acțiune politică nu poate fi făcută întrucât mentalitățile locale nu sunt compatibile cu cele occidentale pentru moment și nici resortisanții Uniunii Europene, pe fondul exacerbării xenofobiei și sub amenințarea fundamentalismului ucigaș, nu ar dori un asemenea pas, posibil fatidic.

Dar pregătirea unor state din această regiune complicată – “capete de pod” – pentru ca, peste o generație, să se alăture lumii occidentale ar trebui începută. Astfel s-ar da o perspectivă acestei lumi ce vede strălucirea occidentală, însă nu o poate atinge. S-au pierdut mulți ani cu susținerea “Primăverii arabe” ce a înlocuit regimuri autoritare cu anarhia (cu excepția Tunisiei și a Egiptului ce a revenit la situația politică din perioada Mubarak) și o nouă greșeală va fi plătită mai scump.

Până la urmă, un procent semnificativ din populația Franței, Belgiei sau Marii Britanii este musulmană, iar în caz de continuare a conflictelor la sud și este de Mediterana aceasta se va mări în urma altor valuri de refugiați. Iar inadaptarea acestora va duce la radicalizare și atentate, ceea ce va trezi reacțiunea populației native a Europei. Iar atunci vom vorbi în lumea noastră, iar nu aiurea, departe, fie de război civil, fie de regimuri autoritare de genul celor răsturnate de “Primăvara arabă” care vor căuta neutralizarea elementului musulman de pe teritoriul Europei, la fel cum proceda Hafez al-Assad cu sunniții din Hama. O perspectivă deloc conformă cu principiile noastre, ce ne-ar aduce la nivelul de civilizație și speranță al emigranților ce trec acum disperați “Mare nostrum”.

Foto sus:  Hafez al-Assad (al doilea din stânga), în anul 1971