Jean-Baptiste-André Godin şi soba care-i poartă numele

Autor 13285 vizualizări


În 1840, inventatorul şi industriaşul francez Jean-Baptiste André Godin înlocuia soba tradiţională din tablă cu una din fontă. „Istoria va reţine succesele noastre”, prevedea cu încredere, în anul 1880, proprietarul ­­de-acum faimoasei fabrici Godin, din comuna Guise, la nord-vest de Paris. Aşa s-a şi întâmplat:istoria a reţinut succesul aparatelor de încălzire ale producătorului francez, dar l-a uitat pe inventator. Din nume propriu şi marcă, „Godin” a devenit, în limba română, „godin” – adică „sobă de fier (cilindrică) folosită la încălzit”.

În istoria firmei Godin, anul 1840 este unul de referinţă:e anul în care Jean-Baptiste-André Godin – un tânăr industriaş francez care pusese pe picioare o făbricuţă de piese turnate pentru sobe – obţine primul brevet pentru fabricarea unor sobe din fontă. E începutul unei poveşti de succes, iar povestea nu s-a sfârşit niciodată, dacă ne gândim la incredibila putere a mărcii Godin, care s-a transformat în substantiv comun, devenind, în limba română, sinonimă cu „soba”. Aceasta, în ciuda faptului că, pe parcursul secolului al XIX-lea, atelierele Godin produceau o gamă variată de aparate de încălzire – cuptoare, sobe, maşini de gătit, şeminee etc. – iar accentul cădea, în cataloagele de prezentare, mai cu seamă asupra maşinilor de gătit („cuisinières”), care primiseră, de altfel, şi medalia de aur la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1878.

(File  din catalogul de prezentare a produselor firmei Godin (ediţia 1914), care arată diferite modele de sobe (sus) şi fabrica din Guise (stânga). În practica publicitară a timpului, pe lângă reclame în publicaţii şi postere de promovare, firma se folosea şi de cataloage ilustrate, destinate însă nu persoanelor particulare, ci acelora care se ocupau de vânzarea cu amănuntul a produselor Godin. Prezenţa cataloagelor de fabrică printre instrumentele de promovare arată eforturile lui Jean-Baptiste-André Godin de a-şi dezvolta reţeaua comercială în Franţa şi în Europa, dar şi de a spori notorietatea publică a mărcii.)

Dintre toate produsele firmei, sobele Godin aveau să intre însă cu precădere în conştiinţa populară:atrăgătoare şi excelent finisate, au devenit un punct de referinţă în istoria sobelor din Franţa şi din lume, iar forma cilindrică a acestora – un fel de „marcă” a mărcii Godin. Astfel, faimoasa „Petit Godin” aproape că n-a mai ieşit din linia de producţie a atelierelor începând cu anul 1889, iar exemplare ale acesteia – atunci când apar pe piaţa de antichităţi a zilelor noastre – se vând rapid, pe sume fabuloase.

Atelierul Pedvisocar din Bucureşti şi sobele Godin

În România, licenţa exclusivă de desfacere a sobelor Godin a fost deţinută de atelierele metalurgice Pedvisocar din Bucureşti, după cum mărturiseşte Anca Pedvisocar, care păstrează o parte dintre poveştile familiei. „Se pare că străbunica mea, Molka Pedvisocar, a fost foarte operativă în negocierea contractului şi în execuţia produselor implicite. Era de un deosebit talent comercial, dublat de o ambiţie şi o forţă de muncă excepţionale. Deşi n-avea mai mult decât câteva clase de şcoală primară, a învăţat singură destulă franceză ca să poată discuta cu partenerii ei de afaceri francezi, fără intermediul unui traducător”.

Potrivit Ancăi Pedvisocar, licenţa pentru sobele Godin a fost obţinută, probabil, către sfârşitul secolului al XIX-lea, când atelierele Pedvisocar „au participat cu produsele lor la Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, unde se pare că au fost premiaţi. Tatăl meu îmi spunea că primiseră comenzi pentru executarea anumitor piese pentru Turnul Eiffel”. Metalurgi de meserie, familia Pedvisocar se stabilise în Bucureşti pe la începutul secolului al XIX-lea, venind din sud-estul Poloniei, astăzi Ucraina. Fabricau în Bucureşti felinarele oraşului, candelabrele bisericilor şi capacele de canal. Anca Pedvisocar povesteşte:„Când eram copil, în faţa casei mele, din strada Episcopul Chesarie 4, încă se mai afla unul dintre acele felinare vechi, pe care scria Pedvisocar. Ştiu că birourile firmei au supravieţuit în Piaţa Sf. Gheorghe, fiind încă prezente acolo între cele două războaie mondiale...”

(Uzinele Godin)

„Familisterul” lui Godin, cealaltă moştenire

În Franţa, sobele din fontă emailată ale lui Godin reprezintă doar o parte a moştenirii sale. Godin-inventatorul (peste 50 de brevete în anul 1873), Godin-industriaşul a fost, în acelaşi timp, şi Godin-socialistul:un vizionar şi un reformator, creator al „familisterului” („Familistère”). Ce e, pe scurt, „familisterul”? Soluţia propusă de industriaş pentru rezolvarea problemelor (locative şi nu numai) ale muncitorilor săi, o comunitate alipită fabricii sale din Guise. Un complex alcătuit din trei clădiri, capabile să-i găzduiască pe muncitori cu tot cu familii, creşe, şcoli, spital, spălătorie comunală, piscină, grădină, teatru şi un bloc numit „economat” (care conţinea, la rândul său, magazine care furnizau muncitorilor produse ieftine, „un atelier culinar”, un restaurant şi spaţii pentru relaxare). Un fel de cartier cu de toate, care favoriza viaţa în comun a familiilor şi ale cărui pietre de temelie au fost aşezate în anul 1859, dar la care Godin se gândea însă cu mult mai devreme. Într-o scrisoare din 1853, el mărturisea:„M-am întrebat de multe ori dacă poziţia mea nu mi-ar permite să realizez, alături de întreprinderea mea, un cartier muncitoresc, în care muncitorii mei să se bucure de un adevărat confort, dată fiind starea în care ei trăiesc”. Aşa s-a născut „familisterul” sau „palatul social”:„Neputând face un palat din coliba sau din mansardele fiecărei familii muncitoreşti, noi am dorit să punem locuinţa muncitorului într-un palat;Familisterul, într-adevăr, nu este altceva:este palatul social al viitorului”.

Cu scopuri clare (chiar dacă, în mod evident, utopice):„Plasarea familiei săracului într-o locuinţă comodă;asigurarea locuinţei cu toate resursele şi avantajele, cu care este înzestrată locuinţa bogatului;transformarea locuinţei ­într-un loc de tihnă, distracţie şi odihnă;înlocuirea serviciilor, pe care bogatul le primeşte din partea domesticităţii, cu instituţii comune” (Istoria vieţii private. De la revoluţia franceză la Primul Război Mondial). Mult mai târziu, restaurat şi pus la punct, complexul a devenit principala atracţie turistică a comunei Guise.

""