Iunie-iulie 1944: O ploaie de foc se abate asupra monumentalei clădiri a Gării Timişoara

Autor 10298 vizualizări


Iunie 1944:o seară caldă, de vară, se aşternea uşor peste Timişoara, un loc în care viaţa îşi urma ritmul obişnuit, neatinsă parcă de urgia războiului mondial. Aici răzbăteau doar din când în când veşti pline de îngrijorare din oraşele româneşti devenite peste noapte ţinte ale proiectilelor lansate de avioanele de bombardament anglo-americane:de la Bucureşti, cu nenumăratele sale uzine ce produceau armament şi echipament militar, din Ploieşti, fortăreaţa industriei petroliere, sau de la Braşov, punctul central al industriei aeronautice naţionale. Această iluzorie senzaţie de calm avea să fie spulberată în mod dramatic la 16 iunie 1944:neştiute de timişorenii care-şi părăsiseră locuinţele pentru obişnuita plimbare de seară „pe Corso”, la câteva mii de kilometri depărtare, 66 de bombardiere se pregăteau să pornească într-o misiune ce avea drept ţintă tocmai clădirile şi liniile importantului nod feroviar situat nu departe de centrul Timişoarei...

 

La scurt timp după decolarea de pe pistele aerodromurilor situate în împrejurimile oraşelor italiene Taranto şi Pescara, 19 dintre „păsările de oţel” au primit noi ordine şi au părăsit formaţia de zbor, iar alte trei au fost nevoite să abandoneze misiunea din cauza unor defecţiuni tehnice – astfel că, la miezul nopţii de 17 iunie 1944, cerul Banatului a fost traversat de 44 de avioane inamice, fără ca prezenţa lor să fi fost reperată ori indicată prin obişnuitele semnale de „atenţie sporită” şi „prealarmă”.

Astfel, la ora 0:07, locuitorii Timişoarei au fost surprinşi de sunetul sirenelor ce anunţau direct, precipitat începutul „alarmei aeriene”, iar după numai 3 minute, asupra oraşului au început să fie lansate primele paraşute luminoase, cu rolul de a marca obiectivele asupra cărora aproape instantaneu s-a dezlănţuit o adevărată „ploaie de bombe”;aceasta a transformat în ruine fumegânde aproape întreaga clădire a gării (lovită în special în aripa sa stângă);magaziile staţiei de cale ferată (incendiate împreună cu toate bunurile ce se aflau în depozitate în ele), dispensarul şi o parte a policlinicii C.F.R.;atelierele de reparaţii (în interiorul cărora au fost complet distruse 15 locomotive şi 83 de vagoane de diferite tipuri) şi o parte din liniile staţiei de cale ferată, pe care se aflau garate nu mai puţin de 167 de vagoane.

Cu toate că doar foarte puţini dintre cei care se găseau la acea oră în împrejurimile gării (angajaţi aflaţi în timpul serviciului, călători ori simpli trecători) au reuşit să se retragă în adăposturile antiaeriene, numărul redus de aeronave, ora târzie la care a avut loc bombardamentul şi existenţa numeroaselor zone verzi din interiorul oraşului au făcut ca numărul victimelor bombardamentului să fie foarte mic. Rapoartele oficiale ale administraţiei Căilor Ferate Române menţionează, astfel, doar 2 morţi (mecanicul de locomotivă Andrei Bedo şi acarul Grigore Gavrilă), dar estimează pagubele materiale la o valoare cumulată de peste 850.000.000 de lei. Graţie eforturilor uriaşe ale militarilor şi lucrătorilor din complexul feroviar, urmările acestui prim atac aerian au fost înlăturate rapid, circulaţia trenurilor fiind complet restabilită în dimineaţa zilei de 18 iunie 1944.

 

Un nou bombardament şi pagube materiale uriaşe

După numai o săptămână, o nouă tragedie avea să se abată asupra rămăşiţelor impozantei clădiri construite în anii 1906-1907. În după-amiaza zilei de 24 iunie 1944, nemaiputând susţine greutatea molozului, a plăcilor de tablă contorsionată şi a apei ce se strânsese în urma ploii din noaptea precedentă, tavanul etajului al II-lea al aripii avariate în timpul bombardamentului s-a prăbuşit. Şi, în cădere, a spart şi a antrenat după el plafoanele nivelurilor inferioare, ajungând până în încăperile de la subsol, unde fuseseră dispersate o parte din birourile în care îşi desfăşura activitatea personalul staţiei de cale ferată. Sub uriaşul morman de resturi şi-au găsit sfârşitul impiegatul de mişcare Ioan Lepădatu, scriitorii de vagoane Teodor Hegeduş şi Ilie Mariş, în timp ce pe trotuarul din piaţa gării alte două persoane au fost lovite de cărămizile ieşite prin golurile care, cu doar câteva zile înainte, reprezentau ferestrele clădirii.

În fine, soarta clădirii impresionante a gării a fost pecetluită în ziua de 3 iulie 1944, când, la ora 8:50, liniştea unei dimineţi de vară a fost curmată brusc de sirenele ale căror vuiete lugubre anunţau „atenţie sporită”. Şi de această dată, neştiute de nimeni, la câteva mii de kilometri distanţă de oraşul de pe malurile Begăi, pe pistele betonate ale bazelor aeriene din Italia, 97 de bombardiere se pregăteau de decolare, cu obiectivul de distruge cu totul complexul feroviar timişorean (al treilea ca importanţă după staţiile de triaj de la Bucureşti şi Ploieşti).

O lungă şi chinuitoare stare de incertitudine s-a instalat rapid pe străzile urbei, la ora 10:35 semnalul sonor transformându-se în „prealarmă”, iar după alte 30 de minute fiind indicată o iminentă „alarmă aeriană”. La ora 11:15, primele aeronave şi-au descărcat încărcătură de proiectile explozive şi incendiare asupra staţiei de cale ferată, ale cărei linii, rampe de încărcare a mărfurilor, peroane, semnale şi instalaţii au fost învăluite într-o mare de flăcări. S-au transformat în ruine aproape toate clădirile din complexul feroviar:aripa dinspre Jimbolia a gării (ce scăpase neatinsă de precedentul atac aerian), resturile magaziilor de mărfuri, „Palatul Terminus” (în interiorul căruia fuseseră dispersate birourile Inspecţiei Regionale C.F.R. Timişoara), garajul drezinelor, numeroase alte clădiri, 464 de vagoane de diferite tipuri (46 dintre ele fiind complet distruse, iar restul de 418 grav avariate). Din fericire, la fel ca în cazul raidului din noaptea de 16/17 iunie 1944, numărul victimelor a fost redus, rapoartele administraţiei feroviare menţionând 5 morţi (telefonistul Ghenadie Lelea, maestrul de atelier Constantin Răileanu, montatorul Alexandru Iohn, paznicul Dumitru Anicolaiesei şi jandarmul C.F.R. Constantin Grigore) şi 9 răniţi. Dar, pentru a doua oară, valoarea cumulată a pagubelor materiale a atins proporţii apocaliptice, depăşind suma de 948.000.000 de lei.

După încheierea conflagraţiei mondiale, principala staţie de cale ferată a Timişoarei avea să fie refăcută din temelii, însă edificiul tern ridicat în anii 1956-1958, inspirat aproape integral din proiectele sovietice, şi actuala clădire ce i-a luat locul după 1975 nu au mai păstrat nimic din sobrietatea Gării „Domniţa Elena” de odinioară...

""