Iugoslavia: Miloşevici şi folosirea naţionalismului ca armă politică (II)

Autor 1985 vizualizări


În a doua parte dedicată destrămării Iugoslaviei vom revedea evenimentele anilor '90. Un moment în care Iugoslavia era formată în mare parte din etnii şi când naţionalismul a fost folosit ca o armă letală cu consecinţe tragice. Protagonistul acestei perioade tulburi a fost Slobodan Miloşevici, liderul comunist al Serbiei. Este totodată vremea primei intervenţii militare a NATO de la crearea sa în 1949.

Articol de Manuel Stănescu, istoric militar şi colaborator al revistei „Historia”. Articolul a fost publicat iniţial pe Defence Matters.
 
În 1991, Iugoslavia era în continuare un conglomerat de etnii şi confesiuni. În afara Bosniei-Herţegovina, compusă din trei mari grupuri, alte minorităţi importante erau sârbii din Croaţia, în procent de 11, 3%;în Muntenegru, 13, 8% din populaţie era de confesiune musulmană. O altă zonă dominată de minorităţi era Kosovo, cu populaţia ei albaneză. Din cele puţin peste 23 de milioane de locuitori ai Iugoslaviei în 1991, 35, 3% erau sârbi, 19, 2% croaţi, 10, 2% erau de confesiune musulmană, 9, 4% albanezi, 7, 5% sloveni, 6, 1% macedoneni, 2, 6% muntenegreni la care se adăugau şi alte populaţii în procente mai mici, răspândite în toate provinciile federative.
 
Un moment important în evoluţia viitorului conflict l-a reprezentat ascensiunea lui Slobodan Miloşevici, lider al partidului comunist în 1986 şi preşedinte al Serbiei în 1989. Miloşevici a devenit conştient de eficienţa folosirii naţionalismului drept armă politică. Astfel, a readus controlul politic central în regiunea Kosovo şi în general a alimentat naţionalismul sârb pentru a crea o legătură între etnicii sârbi din diferitele republici. În afară de Muntenegru, unde jumătate din populaţie se proclama de origine sârbă, încercările de centralizare venite de la Belgrad au fost urmate, firesc, de o contrareacţie a diverselor grupări etnice, stimulată de colapsul comunismului în Europa de Est şi de apariţia sistemului pluripartid şi al alegerilor libere.
 
În 1990, au avut loc alegeri în Slovenia, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Bonia-Herţegovina, la putere ajungând politicieni care au folosit o retorică naţionalistă, deşi caracterul naţionalismului varia destul de mult de la o republică la alta. Dar chiar şi în cele mai independente şi mai dezvoltate economic regiuni, Croaţia şi Slovenia, nu se vorbea deschis de secesiune. Fără îndoială, noile regimuri din republici respingeau vechile structuri federale, fiind interesate de o transformare radicală a Iugoslaviei într-o confederaţie de state suverane. Secesiunea a devenit o soluţie atunci când discuţiile între republici nu păreau să ducă la niciun rezultat. În decembrie 1990, Parlamentul sloven a declarat că, în cazul în care în următoarele şase luni nu se găseşte o soluţie la problema confederaţiei, îşi va proclama unilateral independenţa, declaraţie urmată de una asemănătoare a preşedintelui croat Tudjman.
 
Cea mai spinoasă problemă a negocierilor dintre republici era „chestiunea sârbă”, care îi privea pe cei 25% din sârbii iugoslavi ce trăiau în afara Serbiei. Milosevic dorea un nou model de federaţie, în care populaţia sârbă dispersată să fie unită într-o singură republică şi sârbii să aibă o influenţă politică raportată la poziţia lor de cea mai numeroasă minoritate din Iugoslavia, punct de vedere susţinut de principalii lideri ai Armatei Populare Iugoslave, în majoritate sârbi sau muntenegreni, care se considerau ultimul bastion al unităţii statului şi care priveau forţele naţionaliste din Croaţia şi Slovenia drept inamicul principal al ideii de Iugoslavia.
 
În primele luni ale anului 1991 au avut loc numeroase discuţii între liderii celor şase republici şi ale celor două republici autonome, fără să se ajungă la un rezultat care să mulţumească interesele antagonice ale sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Cu excepţia Macedoniei şi Bosniei-Herţegovina, liderii celorlalte regiuni s-au dovedit inflexibili. Dacă preşedintele bosniac Izetbegovici afirma că supravieţuirea Iugoslaviei e esenţială pentru existenţa Bosniei, Slovenia era invariabil vârful de lance în privinţa secesiunii, ceea ce a stimulat şi dorinţele Croaţiei. Tudjman însă a ignorat diferenţele fundamentale între independenţa slovenă şi cea croată. Slovenia avea o populaţie relativ omogenă din punct de vedere etnic, cu o populaţie sârbă de doar 2%, spre deosebire de cele peste 11% cât număra minoritatea sârbă din Croaţia. În 1990-1991, regimul croat a încercat să se impună în provincia Krajina, cu populaţie majoritar sârbă, inclusiv prin crearea de unităţi militare şi eliminarea din administraţia publică a minorităţilor, ceea ce a alimentat teama acestora de revenire la politica de epurare etnică a ustaşilor. Nedelimitarea strictă a lui Tudjman de regimul croat fascist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a dat posibilitarea lui Milosevici să încurajeze minoritatea sârbă din Croaţia să se înarmeze pentru a se putea apăra.

Drumul spre război

La 25 iunie 1991, Slovenia şi Croaţia şi-au declarat unilateral independenţa, în ciuda avertismentelor venite atât de la comunitatea europeană cât şi de la Statele Unite că independenţa nu va fi recunoscută. În 24 de ore, Armata Naţională Iugoslavă şi Forţa de Apărare Teritorială a Sloveniei erau gata de luptă, în timp ce forţele paramilitare sârbe din Croaţia lansaseră deja prima ofensivă. Conflictul sloven a fost scurt, armata iugoslavă nereuşind să-şi atingă scopul de a controla trecerile de frontieră. În timp ce forţele slovene erau pregătite, armata naţională fusese surprinsă de evenimente. Pe de altă parte, Milosevici acceptase secesiunea Sloveniei cu câteva luni înainte, iar forţele iugoslave dispuse pe fosta graniţă internă erau limitate numeric. La 7 iulie 1991, ostilităţile au încetat, iar la 19 iulie trupele armatei iugoslave se retrăseseră din Slovenia.
 
Războiul cu Croaţia a fost complet diferit ca desfăşurare şi intensitate. În doar 6 luni, între iulie şi decembrie 1991, numărul victimelor ajunsese la 10.000. Armata iugoslavă a colaborat strâns cu forţele paramilitare sârbe din Croaţia, cu scopul de a crea o eclavă sârbă „curăţată” de croaţi. După două luni de ciocniri sporadice la graniţă, războiul s-a intensificat în septembrie, când a început asediul Vukovarului de către forţele sârbe, luptele durând trei luni până la căderea oraşului în noiembrie. În acelaş timp, asediul istoricului oraş Dubrovnik a ţinut capul de afiş al ştirilor din întreaga lume. Atrocităţile au fost numeroase de ambele părţi;într-o epurare etnică nemaivăzută de la Al Doilea Război Mondial, între 100.000 şi 200.000 de sârbi au fost nevoiţi să-şi părăseasă casele. Ostilităţile au accelerat transformarea Armatei Populare Iugoslave într-o forţă militară condusă şi formată aproape exclusiv din sârbi.
 
FOTO: Un tanc JNA M-84 neutralizat de către o mină plantată de soldaţi croaţi în Vukovar, noiembrie 1991.
 
În octombrie 1991, lordul Carrington, un veteran al conservatorismului britanic, a prezentat un plan de ieşire din criză. Cinci din cele şase republici au acceptat propunerea;Milosevic a refuzat şi, drept urmare, în aprilie 1992 Serbia şi Muntenegru au format Republica Federală Iugoslavia.
 
La presiunea Germaniei, Uniunea Europeană a recunoscut independenţa Croaţiei la 15 ianuarie 1992, ceea ce practic a garantat declanşarea conflictului şi în Bosnia-Herţegovina, care avea de ales între a rămâne în cadrul Iugoslaviei, ceea ce însemna ca musulmanii şi croaţii să rămână sub dominaţie sârbă, sau să-şi proclame independenţa, ceea ce ar fi determinat scoaterea a 1, 3 milioane de sârbi din Iugoslavia împotriva dorinţei lor. În mod firesc, Croaţia se opunea ferm primei variante, Serbia nu o putea accepta pe cea de-a doua. Având falsa impresie că puterile occidentale vor putea garanta suveranitatea Bosniei-Herţegovina, preşedintele Izetbegovic a făcut primul pas către independenţă, organizând un referendum la 29 februarie, boicotat de sârbii bosniaci, care militau pentru un nou stat sârbo-bosniac, Republica Srpska. Nu era primul lider care se înşela;în orice caz, Serbia a primit un pretext pentru a ataca. Din totalul populaţiei Bosniei, 41% erau musulmani, 31% sârbi, 18% croaţi;forţele paramilitare ale sârbilor şi croaţilor erau foarte active şi se pregătiseră de conflict cu mult timp înainte. Conflictul s-a extins în aprilie 1992, când Sarajevo a devenit oraş asediat. A fost cel mai lung asediu din istoria modernă:5 aprilie 1992 – 29 februarie 1996. În iulie 1992, sârbii   controlau 70% din teritoriul Bosniei.
 
În ianuarie 1993, comunitatea internaţională a propus un plan în zece puncte, cunoscut sub numele de planul Vance-Owen, prin care Bosnia să fie împărtiţă în 10 cantoane, un mixt de etnii şi religii prin care să se evite formarea a trei sfere de influenţă etnic-confesionale. Croaţii bosniaci au acceptat;autorităţile bosniace, deşi nu foarte entuziaste iniţial, au fost de acord la rândul lor cu propunerea de pace. Sârbii bosniaci au respins însă planul în mai 1993, pe de-o parte temându-se de un control croato-musulman asupra autorităţii centrale din Bosnia, pe de alta considerând că superioritatea militară de care dispuneau făcea compromisul inutil. În plus, planul Vance-Owen presupunea renunţarea la coridorul din nordul Bosniei care lega Serbia de zonele sale de influenţă, coridor la care îndeosebi sârbii bosniaci nu doreau să renunţe.
 
În aprilie 1993, lupte intense au izbucnit în centrul provinciei între croaţi şi musulmani. Deşi fuseseră până atunci aliaţi, croaţii bosniaci anticipau implementarea planului Vance-Owen şi avansaseră împotriva forţelor musulmane în Herţegovina. Oraşul Mostar a fost practic distrus în timpul luptelor, cu atrocităţi din ambele părţi, care au primit puţină atenţie din partea mass-media internaţională, spre deosebire de cele organizate de către sârbi.

Implicarea NATO în conflictul din Bosnia

La mijlocul anului 1993, sancţiunile economice impuse de Consiliul de Securitate Serbiei şi Muntenegrului la 1 iunie 1992 au început să aibă efectul scontat. Pentru Miloşevic, prioritatea a devenit nu atât controlul unor noi teritorii, cât ridicarea sancţiunilor. În februarie 1994, un proiectil de mortar a explodat într-o piaţă aglomerată din Sarajevo, impactul la nivelul opiniei publice fiind puternic. NATO a adresat un ultimatum forţelor sârbe, cerându-le să renunţe la armamentul greu din zona de excluziune din jurul oraşului Sarajevo, în caz contrar Alianţa fiind pregătită să folosească lovituri aeriene. Rusia a profitat de situaţie şi de relaţiile cu Serbia propunând să înlocuiască forţele sârbe din zona de excluziune cu forţe de menţinere a păcii.
 
O importantă iniţiativă americană a vizat încetarea ostilităţilor dintre croaţi şi musulmani. În martie 1994, cu ajutorul influenţei pe care Germania o avea pe lângă regimul croat, s-a cristalizat o nouă entitate politică, Federaţia croato-musulmană. A fost creat un nou grup de mediere, format din diplomaţi din Statele Unite, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Germania, care a propus un alt plan de pace în iulie 1994. Conform acestuia, 51% din teritoriul bosniac revenea noii Federaţii croato-musulmane şi 49% sârbilor bosniaci, în condiţiile în care cei din urmă controlau, aşa cum am precizat, 70% din teritoriu. Liderii sârbilor bosniaci au fost avertizaţi că sancţiunile economice impuse deja împotriva principalului aliat, Serbia, vor fi înăsprite. Guvernul bosniac, deşi iniţial a criticat procentul de teritoriu alocat sârbilor, a fost presat să accepte. Şi Belgradul a fost de acord, dar sârbii bosniaci l-au respins, o decizie caracterizată de Milosevic drept „fără sens şi absurdă”, o dovadă a deteriorării relaţiilor între preşedintele Serbiei şi liderul sârbilor bosniaci, dr. Radovan Karadzic.
 
Între timp, conflictul evolua în favoarea forţelor anti-sârbe. Ajutorul primit de musulmani din partea Iranului şi a statelor din Golf, înarmarea în secret a forţelor croate de către administraţia americană, toate echilibrau balanţa pe câmpul de luptă, în condiţiile în care sârbii dispuneau de superioritate atât din punct de vedere numeric, cât şi în privinţa dotării. Între aliaţi occidentali exista şi o diferenţă de opinii:dacă Statele Unite percepeau conflictul prin prisma unei agresiuni sârbe, împotriva căreia sugerau să se folosească forţele NATO, preferabil prin lovituri aeriene, iar un acord de pace ar fi trebuit să cuprindă invariabil o diminuare a cererilor sârbeşti, marile puteri europene aveau o viziune mult mai amplă asupra războiului, considerat un conflict civil cu adânci rădăcini istorice, soluţia constând în capacitatea de a aduce la acelaşi numitor comun toate părţile implicate.
 
FOTO: Preşedintele Slobodan Milosevic al Republicii Federale Iugoslavia, preşedintele Alija Izetbegovic al Republicii Bosnia-Herţegovina şi preşedintele Franjo Tudjman al Republicii Croaţia semnează acordurile de Pace de la Dayton. Negocierile s-au desfăşurat la baza aeriană Wright-Patterson, între 1-21 noiembrie 1995. Negocierile a pus capăt conflictului rezultat din dezmembrarea Republicii Iugoslavia. Acordurile de la Dayton au deschis calea pentru semnarea Acordului-cadru general pentru pace în Bosnia şi Herţegovina la 14 decembrie, la Palatul Elysee din Paris.
 
În vara anului 1995, forţele sârbe au asediat enclavele musulmane din Srebreniţa, Zepa şi Bihac. La 28 iulie, 10.000 de trupe croate au atacat unităţile care asediau Bihac. La 4 august, croaţii au lansat un alt atac în regiunea Krajina, ceea ce a dus la un exod de circa 200.000 de sârbi bosniaci;în doar trei zile, croaţii au cucerit regiunea pe care sârbii o controlau din 1991. Forţele croate şi bosniace au început apoi avansul spre centrul Herţegovinei.
 
În perspectiva alegerilor prezidenţiale din 1996, Clinton era decis să-şi împună punctul de vedere în faţa aliaţilor europeni şi să grăbească încheierea războiului. La 29 august 1995, după ce la Sarajevo bombele sârbe au ucis 38 de civili, liderii europeni au cedat şi pentru prima oară NATO a lansat un atac aerian de mare amploare, cu peste 60 de avioane, împotriva unor ţinte ale sârbilor bosniaci. La 8 septembrie, Bosnia, Croaţia şi Serbia au acceptat propunerile americane de încetare a focului. La 26 septembrie, la New York, părţile implicate în conflict au convenit asupra conceptului de Bosnia – stat cu o constituţie federală, acceptând principii constituţionale precum preşedinţie, parlament, curte constituţională şi alegeri libere. La 5 octombrie a fost convenită o încetare a focului care a intrat în vigoare la 12 octombrie 1996. Războiul s-a încheiat prin acordul de la Dayton;versiunea finală a fost semnată la Paris, la 14 decembrie 1995. Estimările pierderilor variază;surse recente sugerează aproximativ 100.000 de morţi. Problema iugoslavă avea, însă, să rămână deschisă şi să cunoască curând o nouă escaladare a conflictului, de această dată în regiunea Kosovo.

Misiuni ale NATO în fosta Iugoslavie 1992-1999

Prima intervenţie militară a NATO de la crearea sa în 1949 a avut loc 46 de ani mai târziu, în august 1995, în cadrul Operation Deliberate Force, o operaţiune aeriană dusă în cooperare cu trupele Forţelor de Protecţie ale ONU împotriva capabilităţilor militare ale armatei sârbilor bosniaci, care ameninţau aşa-numitele „safe areas” create de ONU în timpul războiului din Bosnia. Misiunea s-a desfăşurat între 30 august şi 20 septembrie 1995, folosindu-se 400 de aparate de zbor şi 5000 de oameni din 15 naţiuni. Aflată sub comanda amiralului Leighton Smith, misiunea a vizat 338 de ţinte ale sârbilor bosniaci asupra cărora au fost lansate 1026 de bombe, cu pierderi materiale minime. Forţele sârbilor bosniaci au reuşit să doboare un aparat Mirage 2000D la 30 august 1995, iar cei doi piloţi, locotenentul Jose Souvignet şi căpitanul Frederic Chiffot au fost eliberaţi din captivitate în decembrie, după semnarea Acordului de Pace de la Dayton.
 
FOTO: Un avion F-16C aparţinând US Air Force revine la baza aeriană Aviano din Italia, dintr-o misiune în sprijinul loviturilor aeriene ale NATO împotriva Armatei Republicii Srpska.
 
Patru ani mai târziu, la 24 martie 1999, după escaladarea conflictelor etnice în provincia Kosovo, NATO a declanşat atacuri aeriene asupra Iugoslaviei, vizând poziţiile militare sârbe din provincie. Aflată în inima regatului Serbiei în evul mediu, provincia a fost cucerită de turcii otomani în 1389, după înfrângerea Serbiei în bătălia de pe Câmpia Mierlei (Kosovo Polje). În 1913, când Kosovo a revenit Serbiei, etnicii albanezi deveniseră majoritari, iar sub conducerea lui Tito, începând cu anul 1974 regiunea a beneficiat de o autonomie extinsă. Politica de limitare a autonomiei, dusă de Slobodan Milosevici, a dus la escaladarea conflictelor interetnice, îndeosebi între Armata de Eliberare din Kosovo şi poliţia sârbă, care s-a transformat în 1999 într-un conflict deschis. La 18 martie 1999, negocierile de pace de la Paris au eşuat, după ce delegaţia sârbă a refuzat să semneze un acord prin care să recunoască autonomia regiunii Kosovo şi trimiterea de trupe NATO pentru menţinerea acordului. Două zile mai târziu armata sârbă declanşa o ofensivă pe scară largă în regiune, iar la 24 martie NATO începea bombardamentele aeriene.
 
FOTO: Epava unui MiG-29 iugoslav doborât Ugljevik, 25 martie 1999.
 
În afara poziţiilor militare ale armatei sârbe, campania aeriană a vizat clădiri guvernamentale şi infrastructura pentru a destabiliza regimul Milosevici. Operaţiunile aeriene au fost suspendate la 11 iunie 1999, când Serbia a acceptat un acord de pace care prevedea retragerea forţelor sârbe din provincie şi înlocuirea lor cu trupe NATO de menţinere a păcii. Cu excepţia a doi piloţi americani decedaţi în timpul unei misiuni de antrenament în Albania, nu au existat alte pierderi de vieţi omeneşti în timpul celor 78 de zile ale operaţiunii. Au existat şi incidente nefericite care au dus la moartea unor refugiaţi albanezi, membri ai Armatei de Eliberare din Kosovo şi civili albanezi. Cel mai controversat incident a fost bombardarea ambasadei Chinei din Belgrad, la 7 mai 1999, care a dus la moartea a trei jurnalişti chinezi şi a declanşat o criză în relaţiile bilaterale chinezo-americane.
La 12 iunie, forţele NATO au pătruns în Kosovo din Macedonia;în aceeaşi zi, trupe ruse au debarcat în Pristina, capitala regiunii Kosovo, forţând Alianţa Nord-Atlantică să accepte o ocupare comună a provinciei. Milosevici a fost răsturnat de la putere în octombrie 2000 şi a decedat la 11 martie 2006, într-o închisoare olandeză, cu puţin înainte ca procesul în care era acuzat de crime împotriva umanităţii să se încheie.
 
Relaţia dintre România şi Alianţa Nord-Atlantică se găsea în acel moment în plină evoluţie. La summit-ul NATO de la Madrid din iulie 1997, în cadrul căruia Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei, comunicatul final confirma continuarea procesului de lărgire, textul nominalizând România printre statele candidate. După ce în octombrie 1998, Parlamentul a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza spaţiul aerian al ţării noastre pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă, la 18 aprilie 1999 NATO solicita deschiderea spaţiului aerian pentru avioanele sale. La 20 aprilie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Guvernul României au dat curs acestei solicitări, iar la 22 aprilie Parlamentul acorda, la rândul său, autorizaţia de folosire a spaţiului aerian.
 
Sprijinul acordat Alianţei a reprezentat un moment important în evoluţia relaţiilor NATO-România;între 23-25 aprilie 1999 s-a desfăşurat summit-ul NATO de la Washington, în cadrul căruia a fost prezentat Membership Action Plan, care a pus bazele unui mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate, unul dintre paşii importanţi ai României pe drumul spre integrarea în Alianţă.
 
Articolul a fost publicat iniţial pe Defence Matters.
 
Bibliografie:
 
David Anderson, The Collapse of Yugoslavia:Background and Summary, Research Paper nr. 14, 1995-1996.
The implications of the Yugoslav crisis for Western Europe´s Foreign Relations, Chaillot Papers, nr. 17 – octombrie 1994.
Florian Bieber, The Conflict in former Yugoslavia as a „Fault Line War”?, Balkanologie (Revue d´études pluridisiplinaires), vol. III, nr. 1, juillet 1999.