Autor 11404 vizualizări


Moartea lui Tito la data de 4 mai 1980 a determinat un important moment de cumpănă pentru statul iugoslav. Încă din timpul funeraliilor, în presa occidentală circulau articole despre destrămarea iminentă a Iugoslaviei și chiar despre un război civil.

Un lucru mai puțin cunoscut referitor la Iugoslavia lui Tito ar fi reprezentat și de manifestările extremiste prin atentate. Astfel, la data de 13 iulie 1968, în cinematograful „20 octombrie” din Belgrad, un susținător al independenței Croației, Miljenko Hrkać, a detonat o bombă care a ucis o persoană și a rănit alte 76. La data de 10 septembrie 1976, un grup de naționaliști croați au deturnat un avion Boeing 727, care transporta 80 de pasageri, dorind să atragă atenția asupra independenței Croației față de Iugoslavia lui Tito. Teroriștii doreau să apară o declarație de independență a Croației în „New York Times”.

Violența s-a manifestat și de cealaltă parte. Astfel, în 1983, Stjepan Đureković, un funcționar public de rang înalt, a fugit din țară și a publicat mai multe cărți despre „burghezia roșie” coruptă. A fost ucis la câteva luni după sosirea sa în Germania, cel mai probabil de serviciile secrete iugoslave. 

În anii 80 putem observa creșterea tot mai mare a unui „naționalism economic” prin apărarea fiecărui grup de conducători comuniști, preocupați de salvarea sursei de legitimare a propriei puteri. S-au agravat tot mai mult și diferențele între republici, astfel că la cele două extremități se aflau Kosovo și Slovenia, cu un nivel de trai de 7 la 1 în favoarea Ljubljanei, aceasta contribuind cu 15% din PIB-ul iugoslav, față de 2,5% în cazul Kosovo. 

Tulburările naționale au izbucnit începând cu anul 1981, odată cu manifestații ale studenților Universității albaneze din Priștina, urmate de acțiuni ale minerilor și ale altor categorii. Se cerea ca provincia să fie recunoscută drept a șaptea republică a Iugoslaviei, mergând până la separarea completă. 

Lucrurile aveau să degenereze tot mai mult odată cu apariția unor lideri autoritari. Unul dintre personajele-cheie ale acestei perioade a fost Slobodan Milošević, care a reușit să ocupe treptat funcții în fruntea partidului, aflându-se în permanență în umbra prietenului său Ivan Stambolić, ocupând în cele din urmă funcția de președinte al Partidului Comunist din Serbia, cât și funcția de președinte al Serbiei. Deși se menționează o cotitură importantă a sa dintr-un adversar deschis al naționalismului într-un susținător al acestuia, considerăm că mai degrabă naționalismul său s-a dezvoltat pe baza unui oportunism.

Astfel, atunci când Stambolić a afirmat că problemele naționale ale Serbiei legate de Kosovo ar trebui să se rezolve printr-un acord cu celelalte republici, Milošević a câștigat o popularitate importantă susținând în fața camerelor de luat vederi sârbii afectați de violențele albanezilor și debarasându-se ușor de cel în umbra căruia s-a ridicat în funcțiile de partid și de stat. În anii ce au urmat, mari adunări cereau schimbarea prevederilor privind autonomia provinciei. În martie 1989 era eliminată autonomia provinciei, iar popularitatea lui Milošević se afla la apogeu, lucru confirmat de o adunare la împlinirea a 600 de ani pe loculul bătăliei de le Kosovo Polje. Numărul celor veniți s-a ridicat la peste un milion de persoane.

Milošević nu era singurul lider care se erija în apărarea drepturilor naționale. Franjo Tuđman, unul dintre susținătorii „Primăverii croate” de la sfârșitul anilor 60, avea să devină un exponent principal al naționalismului în regiune. După ce a luat legătura cu organizații din exil (chiar și cu foști membri ai organizației fasciste Ustaša), Tuđman avea să caute și sprijinul unor state precum Republica Federală Germania, Austria și Ungaria. 

Similar cu situația primei Iugoslavii, un cutremur major avea să dărâme complet edificiul statal, acesta fiind fără îndoială sfârșitul Războiului Rece și căderea regimurilor comuniste din Europa din anul 1989. La începutul anului 1990 s-a ținut ultimul congres al Ligii comuniștilor din Iugoslavia, la care, din cauza diferențelor de atitudine cu privire la viitorul statului și al federației, liderii croați și sloveni au părăsit întrunirea. De menționat că în aceste state se pregăteau deja alegeri libere pentru luna mai a aceluiași an.

Aceste alegeri, urmate și de altele în restul statelor iugoslave, au fost câștigate de partide naționaliste, cu excepția Serbiei și Muntenegrului, unde puterea a rămas în mâinile vechilor lideri comuniști reformați. Alegeri cu mai multe partide în Adunarea Iugoslavă nu au avut loc niciodată. După dispariția Ligii Comuniștilor din Iugoslavia, singurul factor al unității statului a rămas Armata Populară Iugoslavă (JNA).

În luna decembrie a anului 1990, în Slovenia, și în luna mai a anului 1991, în Croația, au avut loc referendumuri pentru obținerea independenței. Rezultatul votului arăta că majoritatea populației se declara în favoarea acesteia. 

Foto sus: Slobodan Milošević rostește unul dintre cele mai naționaliste discursuri cu ocazia aniversării a 600 de ani de la bătălia de la Kosovo Polje din iunie 1389

Acest text este un fragment din articolul „Iugoslavia, mitul destrămat al unității“, publicat în numărul 36 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 27 septembrie - 20 decembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum

 Cumpără Acum