Istoriografia comunistă despre monarhie jpeg

Istoriografia comunistă despre monarhie

📁 Monarhia în România
Autor: Andreea Lupşor

La sfârșitul anilor '80, în istoriografia comunistă apare o schimbare demnă de remarcat. În ultimii ani ai regimului, în lucrările de specialitate, imaginea foștilor regi ai țării se îmbunătățește semnificativ. Dacă până atunci istoriografia se pronunța foarte dur față de vechiul regim al României, apar acum interpretări mult mai echilibrate.

Imediat după abdicarea forțată a regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare începe propaganda antimonarhistă a comuniștilor. A început să se vorbească, în termeni extrem de duri, despre jefuirea și exploatarea cruntă a țării de către foștii regi, publicându-se numeroase articole în presă (se remarcă aici ziarul Scânteia în primele luni ale anului 1948) despre „adevărul” privind familia regală (s-au publicat liste cu proprietățile Coroanei, cu cheltuielile familiei regale) etc.

Și noua istoriografie a schimbat radical modalitatea de interpretare a perioadei Regatului, însă valul antimonarhist al noilor istorici staliniști se remarcă mai ales în lucrările de specialitate, nu și în manuale. Există și în manualele școlare mențiuni cu privire la politica de exploatare a monarhiei, însă acestea sunt foarte puține. Spre exemplu, un manual de istorie din 1949, editat bineînțeles de Mihail Roller, liderul de necontestat al istoriografiei în acel moment, scrie despre actul de abdicare din decembrie 1947 că a dus la dărămarea uneia din „cele mai puternice citadele reacţionare, care constituia o mare piedică în calea dezvoltării democratice a României”[1].

DSC 4800 JPG jpeg

Tendința de a vorbi cât mai puțin în manuale despre monarhie și despre regi se va păstra până la sfârșitul regimului comunist, și se poate explica prin dorința Partidului de a șterge amintirea monarhiei din memoria colectivă a populației. În lucrările de specialitate se va vorbi în continuare despre monarhie, există studii cu privire la acea perioadă, dar la nivelul istoriei de larg consum – iar manualele școlare erau cele mai citite cărți de istorie – monarhia este trecută în umbră. Nu se vorbește prea mult despre ea, iar în privința perioadei 1866-1947 accentul cade pe alte chestiuni. Chiar și acolo unde ar trebui să se vorbească despre rolul regelui – precum în cazul războiului de independență sau al Primului Război Mondial – istoricii „uită” să menționeze contribuția monarhilor, punând accent pe importanța factorului popular.

După 1948, timp de cel puțin două decenii, discursul istoric despre monarhie a rămas unul foarte critic. O carte de istorie (de fapt, de propagandă) publicată în 1958 de doi ofițeri caracterizează monarhia ca fiind o „rămăşiţă întunecată a evului mediu”, o „instituţie cu un profund caracter reacţionar, cu totul străină de interesele şi năzuinţele oamenilor muncii, o instituţie antimuncitorească, antiţărănească, antinaţională”[2]. În aceste decenii în care istoriografia nu putea să se pronunțe într-o altă manieră vizavi de problema monarhiei, toți istoricii vorbeau despre politica de exploatare și jefuire, despre supunerea țării în fața capitalului străin (german în timpul lui Carol I, englez în timpul lui Ferdinand), despre reprimarea mișcărilor muncitorești și țărănești (cu accent pe 1907, 1920, 1929, 1933) etc. Din anii '70, tonul se schimbă și se renunță la limbajul specific propagandei, dar criticile rămân. Există însă istorici care-și vor păstra atitudinea vehement antimonarhistă și limbajul specific anilor '50; între aceștia, se remarcă Gheorghe Ghimeș, autorul unor lucrări cu privire la trecutul ideii de republică la români[3]. Chiar și în 1979 el vorbea despre „putreziciunile monarhiei” și „jaful pe care clicile exploatatoare l-au săvârşit pe spinarea sa”[4].

Am spus că sfârșitul anilor '80 vine cu o schimbare în discursul despre regi. Cel despre monarhie rămâne însă în mare parte același. Putem vorbi de o reabilitare a figurilor monarhice, dar nu și a instituției, fapt ce era de așteptat având în vedere că reconsiderarea rolului monarhiei în istoria României ar fi prejudiciat legitimitatea regimului. Se va admite totuși că decizia din 1866, de a aduce un prinț străin pe tronul României, a fost una necesară din anumite considerente și că pe parcursul celor opt decenii țara a cunoscut progrese importante[5]. Cu toate acestea, ideile de bază ale criticilor din anii '50 rămân aceleași-monarhia a fost instituție retrogradă care frâna progresul țării și care a exploatat și jefuit țara.

Extrase din cărți de istorie

-„Rămăşiţă întunecată a evului mediu, monarhia constituia o piedică serioasă în drumul dezvoltării ţării noastre spre socialism. Prin actul istoric de la 30 decembrie 1947, această piedică a fost lichidată, înlăturându-se pentru totdeauna ultimul stâlp al reacţiunii interne şi internaţionale. Clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare a luat în întregime puterea în mâinile ei, locul regatului luându-l în ţara noastră o formă de stat nouă, înaintată – republica populară.” (V. Anescu, M.Popa, Jefuirea poporului român de către monarhie, Bucureşti, Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., 1958, p.5)

-„Monarhia în cei 81 de ani de existenţă nu numai că nu s-a străduit să lichideze puternicele rămăşiţe feuale care se păstrau în agricultura ţării noastre, dar a sprijinit moşierimea în menţinerea acestora, ea însăşi folosindu-le pentru jefuirea cât mai cruntă a ţărănimii muncitoare. Împletind exploatarea semifeudală cu exploatarea de tip capitalist, monarhia jefuia ţărănimea muncitoare mai sălbatic chiar decât moşierimea propriu-zisă.” (Ibidem, p.21)

-„Monarhia reprezenta în ţara noastră stăpânirea jefuitoare străină, împletită cu exploatarea internă. Stâlp al reacţiunii interne şi internaţionale, monarhia stătea în calea poporului român, împiedicând orice progres, orice năzuinţă spre o viaţă liberă. Monarhia împreună cu moşierimea şi burgezia rezervase ţării noastre rolul de anexă agrară şi de sursă de materii prime pentru ţările capitaliste dezvoltate.” (Ibidem, p. 121)

-„Monarhia constitui o piedică în calea dezvoltăriii ţării noastre spre un regim de democraţie populară, care să asigure tuturor celor ce munesc bunăstarea materială şi culturalp, sp asigure independenţa şi suveranitatea Statului român. Prin înlăturarea monarhiei, se deschid democraţiei noastre populare căi noi de măreţe înfăputiri.” Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern, București, Editura Cartea Românească, f.a., p.135

„Agentură a fascismului şi imperialismului, monarhia a târât România în criminalul război antisovietic, fiind răspunzătoare, alături de păturile guvernante, de toate suferinţele şi distrugerile pe care cel de al doilea război mondial le-a adus poporului român. De aceea, abolirea monarhiei şi instaurarea Republicii Populare Române au fost primite în întreaga ţară cu un imens entuziasm popular, aceste istorice acte fiind chezăşia dispariţiei pentru totdeauna a unor regimuri de cruntă umilire umană.” (Alec Hanță, Auri Sacra Fames, Antologie de literatură română antimonarhică, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. XLIII-XLIV)

[1]Mihail Roller, Istoria României, manual unic pentru clasa a VII-a elementară, București, Editura de Stat, 1949, p. 303

[2]V. Anescu, M.Popa, Jefuirea poporului român de către monarhie, Bucureşti, Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., 1958, p. 5

[3]Această temă – ideea de republică la români, sau mai bine zis vechimeaideii de republică – a fost exploatată pe larg de istoricii comuniști, promovând ideea că republica ar fi fost întotdeauna o formă de guvernământ mult mai apreciată de români decât monarhia.

[4]Gheorghe Ghimeş, Gândirea social-politică antimonarhică şi republicană din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 428

[5]„în acel moment istoric forma de guvernământ, monarhic-constituțional, corespundea necesităților obiective ale înaintării României pe calea progresului social, pentru limitarea decalajului creat față de statele din centrul și apusul Europei, ca urmare a secolelor de dominație otomană.”-Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 64