Autor 26674 vizualizări


Odată cu instaurarea regimului comunist după abdicarea forțată a Regelui Mihai, schimbări radicale au apărut pe toate planurile, nu doar politic și economic, ci și social și cultural. Unul din aspectele demne de urmărit este cel al istoriografiei comuniste: lucrările de istorie scrise în perioada de după' 47 și până în 1989 diferă cu mult de cele din perioada anterioară. Unele teorii prezentate în cărți sunt chiar de-a dreptul absurde, dar ele nu trebuie considerate ca fiind teorii științifice: sunt doar o altă față a propagandei regimului care dicta ce istorie trebuie prezentată poporului.

Istoriografia din deceniile comuniste nu este una compactă. Schimbările de la centru se reflectă și în lucrările de istorie. Astfel, identificăm trei perioade diferite: una a istoriografiei de tip stalinist, internaționalistă – specifică anilor '50;o alta – de recuperare a valorilor naționale – din anii '60; și cea de-a treia – ceaușistă, național-comunistă, de după 1971.

Istoriografia stalinistă: glorificarea slavilor și a Uniunii Sovietice

Prima perioadă, a istoriei de tip stalinist, stă sub semnul a trei istorici: Mihail Roller (1908-1958), de departe liderul istoriografiei românești în anii '50;Petre Constantinescu-Iași (1892-1977) și Miron Constantinescu (1917-1974), activist important al Partidului și unul din responsabili cu propaganda din sfera științelor sociale.

Ne oprim aici asupra unor lucrări semnate de Mihail Roller deoarece acestea au avut cea mai mare influență. Istoricul publică în 1947 lucrarea Probleme de istorie, în care susține că istoriografia românească de până atunci nu fusese una științifică deoarece nu cunoscuse ideologia marxistă. Astfel, toate lucrările anterioare nu aveau nicio valoare pentru că nu se bazau pe operele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, iar adevărata istorie nu se poate baza – cum altfel?! – decât pe marxism, ”singura concepție științifică despre istorie și viață”. În același an, apare Istoria României (republicată ulterior sub titlul de Istoria RPR), care devine lucrarea istoriografică oficială a perioadei internaționaliste. Tezele susținute în această carte par astăzi nefondate, absurde. Roller susține că teritoriul României a beneficiat de influența pozitivă a ”sciților”, care au creat civilizația fierului, adusă și dacilor. Cucerirea romană este, evident, prezentată ca fiind ceva nefast în istoria noastră;romanii ar fi robit Dacia, iar retragerea aureliană din secolul al III-lea a fost o eliberare de sub ”jugul roman”.

(Mihail Roller)

Slavii sunt prezentați într-o lumină favorabilă. După Roller, ei erau o populație pașnică, agricolă și sedentară, care i-a influențat în bine pe strămoșii noștri. Și – foarte important – ei nu erau barbari! Din aceeași lucrare aflăm că rușii kieveni și alte cnezate rusești au stăpânit teritoriul românesc și i-au apărat pe români. Apoi, în secolul al XI-lea, bulgarii conduși de țarul Boris i-au creștinat pe români.

Aceste două cărți au fost printre primele de opere de factură marxistă apărute în mediul istoriografic românesc. Schimbarea radicală a venit odată cu anul 1948. În iunie-august '48 sunt desființate toate institutele de cercetare a istoriei și înlocuite cu Institutul de Istorie al RPR, având patru secții: istorie românească, universală, slavă și bizantină. Toate revistele de profil dispar și, în locul lor, apare revista Studii, aflată sub controlul partidului și al cenzurii. Prin reforma învățământului din luna august corpul didactic este epurat; toți istorici considerați ”nesiguri” din punct de vedere ideologic sunt eliminați. Mulți din profesorii universitari ajung în închisoare, iar cei ce scapă de arestare nu mai au voie să publice. Tot atunci e înființată Facultatea de Istorie de sine stătătoare (până atunci istoria fiind studiată la Litere). În iunie 1948 e desființată vechea Academie pentru a face loc Academiei RPR, iar academicienii sunt arestați. La secția de istorie a noii academii sunt numiți de guvern (și nu aleși, cum ar fi fost normal) Petre Constantinescu-Iași și Bogdan Lăzăreanu. Aceștia îl ”aleg” pe Roller pentru a deveni membru al academiei, iar David Prodan și Emil Condurachi devin membri corespondenți.

În anii 1947-1950 discursul politic românesc se axa pe sublinierea rolului esențial al Uniunii Sovietice în dezvoltarea României. În lucrările de istorie asta se transpune prin evidențierea rolului jucat de slavi în formarea poporului român. În 1953 are loc o reformă a ortografiei pentru ”eliminarea exceselor latiniste” și pentru aducerea limbii române mai aproape de fondul slav. Au existat chiar, în acea vreme, istorici și lingviști care susțineau că limba română ar fi de fapt o limbă slavă. Pentru a promova bunele relații cu Uniunea Sovietică, în România apar mai multe instituții de genul editurii ”Cartea rusă”, Analele româno-sovietice, Institutul de Studii româno-sovietice sau Muzeul Româno-Rus. În momentul schimbării de direcție a Centrului, aceste instituții au fost desființate. Urmează perioada detașării de Moscova.

Destinderea în istoriografie – nuanțarea teoriilor

La începutul anilor '60, guvernul comunist, la inițiativa lui Dej, începe distanțarea de Moscova. Acest fapt s-a reflectat rapid și în istoriografie. Tezele internaționaliste sunt abandonate, și unele teze din perioada interbelică – cele cu conținut național – încep să fie reluate. Unii dintre istoricii închiși după 1948 sunt eliberați din închisoare, și operele unor istorici de secol XIX încep să fie republicate. În 1959 este celebrat centenarul Unirii, sărbătoare cu caracter național care până atunci fusese strict interzisă. În 1963 e reînființat Institutul de Studii Sud-Est Europene (înființat în 1913 de Iorga și Pârvan) sub conducerea lui Mihail Berza, iar în Academie au fost admiși istorici profesioniști precum Andrei Oțetea, M. Berza, Ioan Nestor și D.M. Pippidi.

Opera cea mai importantă a acestei perioade de destindere este Tratatul de Istorie a României, cu patru volume publicate între 1960 și 1964. Față de scrierile din perioada precedentă, lucrarea vine cu unele schimbări (oarecum în bine, am putea spune). Cucerirea romană este prezentată favorabil, e admis faptul că limba română este de origine latină – deși lexicul slav a jucat un rol important în formarea limbii române. Conform lucrării, poporul român s-a format în secolele VII-V, procesul definitivându-se abia după venirea slavilor. Epoca medievală este prezentată fără a se pune prea mare accent pe rolul rușilor. Adevărata surpriză vine cu volumul al III-lea, în care este menționată problema Basarabiei. Se arată faptul că prin tratatul de la Luțk, Petru I promitea retrocedarea către Moldova a teritoriilor ce urmau să fie cucerite de la turci, adică Bugeacul. Volumul al IV-lea se oprește asupra secolului al XIX-lea și aduce unele critici Rusiei, mai ales prin prisma Regulamentelor Organice. Un al cincilea volum, dedicat epocii domniei lui Carol, trebuia să apară, dar nu a mai fost difuzat din motive politice.

În 1964 a fost publicată o carte-surpriză:Karl Marx. Însemnări despre români. Publicarea acestei lucrări a provocat o adevărată criză în relațiile româno-sovietice, dar de partea cealaltă a fost un deliciu pentru opinia publică internă. E cunoscut faptul că Marx nu era deloc un admirator al Rusiei, ba din contră;în această lucrare el prezintă relațiile dintre ruși și români într-o modalitate nu tocmai favorabilă rușilor:vorbește de răpirea Basarabiei în 1812, de planurile de anexare a Principatelor, de reprimarea revoluției de la 1848 și de împotrivirea față de Unire.

Venirea lui Ceaușescu la putere n-a adus prea multe schimbări în planul istoriografiei. În primii ani, interesul liderului pentru istoria generală a României era redus. În discursurile sale, el vorbea doar de istoria mișcării muncitorești. Istoricii au avut atunci o perioadă favorabilă:puteau călători în Occident la congresele internaționale de istorie, la conferințe și colocvii. În plus, se renunță la practica de a susține o singură teorie istoriografică:sunt permise dezbaterile și confruntările de idei cu privire la istorie. În 1965, Iorga este reabilitat și lucrările sale sunt republicate, iar institutul de istorie primește numele său, pe care-l păstrează și azi. Unul din cei mai importanți istorici închiși și denigrați de fostul regim, Constantin C. Giurescu, este readus la Universitatea București.

Lucrările reprezentative pentru această perioadă sunt Istoria poporului român, semnată de Andrei Oțetea și Ion Popescu Puțuri (care diminuează rolul slavilor în etnogeneză) și Istoria Românieia lui Miron Constantinescu și Constantin Daicoviciu. Aceștia prezintă rezervat civilizația dacică, admit rolul slavilor în formarea poporului român, admit stăpânirea bulgară de la Nordul Dunării și influența bisericii bulgare.

Tezele din iulie și ultranaționalismul

În discursul politic și istoriografic ceaușist momentul de cotitură a fost anul 1971, când Ceaușescu trasează o nouă linie politică și ideologică în vederea respingerii și denunțării influențelor străine. În același timp, e afirmată necesitatea controlării de către partid și de stat a istoricilor. Perioada de după 1971, cunoscută ca și perioada național-comunismului, va fi caracterizată pe planul istoriografiei de un discurs ultranaționalist.

La 9 iulie 1971, Nicolae Ceaușescu rostește un discurs numit Expunere la consfătuirea cu activul de partid din domeniul ideologiei, prin care critică ”ploconirea față de ceea ce este străin și mai cu seamă față de ceea ce este produs în Occident”. Cere să se pună capăt ”concepțiilor liberaliste, mic-burgheze, anarhice”, și declară că istoria și filosofia nu sunt o meserie de specialitate, ci o activitate ideologică pură pe care trebuie să o practice doar oamenii recrutați prin partid. Astfel, scrierea istoriei devine apanajul partidului – numai el are dreptul de a decide ce se scrie. Și nicio altă concepție nu poate exista cu privire la istoria țării în afara celei oficiale.

După 1971, Ceaușescu s-a folosit de istorie pentru propaganda politică. Tezele principale erau că românii aveau o istorie glorioasă care a condus inevitabil către gloria prezentului, cea mai strălucită epocă din istoria poporului român. Liderul cere istoricilor să scrie ”marea epopee națională”, cu accent pe unitatea națională, lupta pentru independență (ca luptă împotriva străinilor) și vechimea națiunii (obsesia dacismului). Cum Ceaușescu se considera un lider mondial, și poporul român devine unul de excepție, unul din cele mai vechi din Europa. O bună parte a opiniei publice a căzut în această capcană, sedusă fiind de discursul laudativ cu privire la gloria nemuritoare a poporului român.

Schimbarea direcției în istoriografie cerea și o remodelare a panteonului național. Eroii clasei muncitoare au fost înlocuiți de marile figuri ale istoriei naționale:în primul rând regii daci, apoi voievozii din evul mediu. Din epoca modernă, e foarte apreciată personalitatea lui Cuza. Iar Ceaușescu e prezentat, bineînțeles, ca un continuator al acestora, cel care le desăvârșește opera.

O caracteristică a acestei istoriografii național-comuniste este faptul că pune accent pe vechimea românilor, deseori prin sărbătorirea întemeierii unor orașe, în realitate doar date fictive fără bază științifică:în 1975 Craiova sărbătorește 1750 de existență, Alba-Iulia 2000 de ani, iar Buzăul 1600. Apoi, în 1976 se decide ”reconstituirea” curților voievodale de la Târgoviște și Suceava. Iar apogeul e atins în 1980 cu faimoasa celebrare a 2050 de ani de la întemeierea statului dac.

Istoria națională, decisă la Congresul al XI-lea al Partidului

În cadrul acestui congres din 1974, partidul adoptă un nou program politic care începea cu un rezumat în 18 pagini al istoriei naționale. Partidul stabilește astfel tezele oficiale definitive, orice altă interpretare fiind interzisă. Istoria începe cu tracii, oficializând tracomania:tracii sunt prezentați ca una din marile civilizații ale antichității, la egalitate cu grecii și romanii. Aflăm că după retragerea aureliană a continuat să existe pe teritoriul românesc ”un stat neorganizat”. În mileniul ce urmează retragerii romanilor a existat aici o înflorire a civilizației materiale și spirituale pe care a înflorit ulterior feudalismul românesc. Rămânerea în urmă față de Europa din perioada medievală și modernă se datorează migratorilor și ”imperiilor dușmănoase” – otoman, austriac și, atenție, rus! Războiul de independență e prezentat fără a menționa rolul jucat de Rusia, iar formarea României Mari e privită favorabil (însă Basarabia nu e menționată). Actul de la 23 august este prezentat ca opera unică a partidului comunist, fără niciun rol atribuit Uniunii Sovietice și fără menționarea lui Pătrășcanu sau a Regelui Mihai.

Pe lângă aceste directive, Ceaușescu a insistat personal asupra introducerii în programa facultăților de istorie a marxismului, socialismului științific și economiei politice, evident în detrimentul unor materii de specialitate.

”Să lichidăm cu desăvârșire mentalitatea anarhică, mic burgheză, că problemele istoriei, ale diferitelor științe sociale, sunt doar probleme de specialitate. Acestea sunt probleme ale teoriei și ideologiei comuniste.”În lumina acestui scop, Ceaușescu critică ”subaprecierea” gândirii românești și ”atitudinea de ploconire față de tot ceea ce aparține străinătății”, și trasează sarcina de a se realiza o istorie a României în 10 volume (proiect ce nu s-a materializat). Istoriografia va trece treptat sub controlul exclusiv al partidului, institutele de cercetare sunt scoase din subordinea Academiei și trecute în subordinea Academiei de Științe Sociale și Politice (creată în 1970). În perioada 1974-1975, istoricii formați înainte de război sunt pensionați forțat și alungați din universități și institute:A. Oțetea, Daicoviciu, D.M. Pippidi, M. Berza, Constantin C. Giurescu și D. Prodan. Plecările istoricilor în străinătate se restrâng, iar intrarea în facultățile de istorie devine mai dificilă.  Din 1976, ”Istoria patriei” devine curs obligatoriu la toate facultățile pentru anul I, iar profesorii proveneau exclusiv din rândurile celor de la Academia de Partid.