Autor 5665 vizualizări


Poate fi o haină un obiect de artă? Este acesta rostul unei rochii? Cum poţi, dintr-o însăilare de cârpe şi aţe, să croieşti o îmbrăcăminte care are nu doar un preţ prohibitiv, dar rezonează atât de tare cu epoca şi cu persoana căreia i-a fost destinată încât ajung să se confunde? Ei bine, francezului Jacques Doucet (1853-1929) i-a reuşit această vrăjitorie. 

Lux la superlativ. Aşa s-ar putea rezuma stilul vestimentar creat de francezul Jacques Doucet. Şi cum ar fi putut fi altfel, în condiţiile în care, pe lângă faptul că s-a născut în patria modei, ba chiar în inima ei, a şi avut şansa unei familii foarte bine situate din punct de vedere financiar... Jacques s-a născut în 1853, la Paris, într-o familie care făcea afaceri cu lenjerie. 

Istoricii de modă notează că lenjeria de dantelă fabricată de familia Doucet inundase în 1815 toate magazinele Parisului, astfel că, un an mai târziu, familia decide că este mai rentabil să deschidă propriul magazin, în Rue de la Paix 21. Tatăl lui Jacques, Edouard, se adresa cu creaţiile sale vestimentare mai ales bărbaţilor, astfel că printre clienţii lui s-au numărat mulţi reprezentanţi ai nobilimii şi aristocraţiei franceze, inclusiv capete încoronate precum Charles X, Louis Philippe şi Napoleon al III-lea. 

Rochii ca nişte bijuterii

Fiul lui Edouard, Jacques, a manifestat însă un interes deosebit pentru hainele feminine rafinate, astfel că, la doar 18 ani, îşi deschide un magazin de îmbrăcăminte pentru acestea. Se spune că era atât de pasionat de acest lucru, pe cât era de împătimit colecţionar de mobilier de secol XVIII. Obiectele de artă, picturile şi sculpturile au fost sursele lui de inspiraţie, pentru obiectele vestimentare pe care le-a realizat şi care l-au transformat peste noapte într-un rege al rochiilor haute couture. 

Hainele lui Jacques sunt romantice şi, totodată, opulente, destinate a fi purtate mai ales seara, în ocazii de gală, au culori delicate, pale, sunt ornate cu panglici de mătase, broderii rafinate, dantele veneţiene, flori şi pene. Exact ca în tablourile şi picturile pe care le admira şi le colecţiona. Se spune că pentru a da la iveală aceste minunăţii încărcate şi superîmpodobite căuta înadins cele mai alese dantele originale, pe care le aducea din toate colţurile Europei+din Franţa, Marea Britanie, Spania, ba chiar şi din Irlanda. Alături de dantele, căuta şi cele mai fine ţesături, care luau forma unor straturi suprapuse de îmbrăcăminte, a unor trandafiri iscusit încreţiţi, pentru a împodobi decolteul celor mai nobile doamne, sau a unor volane diafane care unduiau graţios în ritmul legănat al paşilor. 

Model purtând un palton marca Doucet,  la finalul La Belle Époque

Model purtând un palton marca Doucet, la finalul La Belle Époque

Cifra de afaceri:30 de milioane de franci anual

În 1895, afaceriştii americani se înghesuie să-i cumpere hainele pentru a le putea copia şi a face bani pe seama lui. La finalul secolului al XIX-lea, Casa Doucet devine însă cea mai extinsă şi totodată multimilionară, cifra de afaceri fiind estimată la 30 de milioane de franci pe an. 

Reputaţia Casei Doucet atrage ca un magnet tineri designeri precum Charles Frederick Worth (1825-1897), Paul Poiret (1897-1944)şi Madeleine Vionnet (1876-1975), care se străduiesc din răsputeri să înveţe meserie, pentru ca mai apoi să-şi deschidă propriile case de modă de lux. 

Banii nu sunt însă un scop în sine pentru Jacques Doucet. Ei sunt doar un mijloc care îi permite să devină un colecţionar de mare clasă. Astfel, în 1912, celebrul designer îşi vinde întreaga colecţie de haine pentru a cumpăra tablouri de Monet, Cézanne, Degas, Van Gogh, Bakst şi Arthur Jaquin. În acelaşi an, hainele lui Jacques Doucet apar în revista de modă „La Gazette du Bon Ton”. 

Expunerea creaţiilor sale creştea cu atât mai mult cu cât cele mai multe rochii erau destinate a fi purtate pe scenă de actriţele vremii – Cécile Sorel, Liane de Pougy, Belle Otero, Sarah Bernhardt, ca să numim doar câteva dintre ele, femei care se dădeau în vânt şi după creaţiile de zi ale lui Doucet. Ceea ce producea, fireşte, şi mai mulţi bani. 

Rochie de zi,  creaţia lui Jacques Doucet (ilustraţie din „La Gazette du Bon Ton“,  1914)

Rochie de zi, creaţia lui Jacques Doucet (ilustraţie din „La Gazette du Bon Ton“, 1914)

Cronicarii vremii notează că una dintre cele mai cunoscute actriţe de teatru din 1902, Rejane – Gabrelle Charlotte Reju Rejane, pe numele ei adevărat –, şi care era căsătorită cu directorul teatrului Vaudeville, era topită după creaţiile lui vestimentare şi a rămas aşa până în ziua în care a murit. Rejane impresionase asistenţa cu rochiile purtate pe scenă, semnate toate de Doucet. Artista a fost atât de încântată de cum arăta încât şi l-a făcut pe Doucet prieten de familie şi a rămas o fidelă cumpărătoare a hainelor lui, dar şi un manechin pentru acestea, în 1907 apărând pe coperta revistei „La Mode Illustree” cu o vestimentaţie marca Jacques Doucet. 

Picturi cubiste, cumpărate direct din atelier

Pasionat de artă şi liteatură, Doucet a colecţionat mai ales tablouri ale cubiştilor şi postimpresionştilor, fiind primul cumpărător al „Domnişoarelor de la Avignon”, în 1924, pânză despre care se spune că ar fi achiziţionat-o chiar din atelierul lui Picasso. 

„Portretul Domnişoarei Lanthelme”,  pictură din 1907 a lui Giovanni Boldini; actriţă,  model şi curtezană,  Genevieve Lanthelme poartă o rochie Doucet

„Portretul Domnişoarei Lanthelme”, pictură din 1907 a lui Giovanni Boldini;actriţă, model şi curtezană, Genevieve Lanthelme poartă o rochie Doucet

Totodată, Doucet se dovedeşte a fi un avid colecţionar al operelor scriitorilor contemporani şi nu numai. Pentru o astfel de întreprindere, faimosul designer cere ajutorul unor consilieri literari, care pun bazele acestei colecţii devenite astăzi mândria francezilor. Printre consilierii săi literari de atunci s-au numărat Andre Suares (primul său sfătuitor), Max Jacob, Pierre Riverdy, André Breton, Louis Aragon. Aceştia îi spun cum să alcătuiască o colecţie foarte valoroasă, lucru pe care îl face în doar 13 ani.

Primele achiziţii sunt Claudel, Gide, Jammes, Valery. Suares întocmeşte o listă de autori şi cumpără ediţiile originale din Stendhal şi Baudelaire. Flaubert, Verlaine, Mallarmé, Rimbaud urmează. Nu lipsesc Appollinaire, Cocteau, Giraudoux şi mulţi alţii. 

Doucet nu doar că achiziţionează cărţi rare, ediţii princeps, dar, sfătuit genial de consilierii săi, cumpără manuscrise, unele în mai multe exemplare corectate, fapt care va permite mai târziu o cercetare literară de toată frumuseţea. Întreaga sa avere literară avea să fie lăsată moştenire prin testament Universităţii din Paris într-o bibliotecă ce îi poartă numele.

Moştenirea Doucet

În 1909 îşi extinde proiectul şi colecţionează piese istorice de îmbrăcămite, întocmeşte istorii ale diverselor articole vestimentare şi merge până la a finanţa achiziţia a tot ceea ce poate duce la istoria artei în integralitatea sa. Totul, cu ajutorul unui consilier în materie, un bibliotecar celebru în acele vremuri:Jean-Rene. După moartea lui Doucet, colecţia va lua calea Bibliotecii de artă şi arheologie a Institutului naţional de istoria artei şi, mai apoi, a Muzeului Angladon din Avignon. 

Primul Război Mondial a fost devastator pentru afacerile Casei Doucet. Marele Război nu doar că a schimbat gusturile femeilor în materie de modă, ci a creat un nou tip de femeie:femeia mai liberă, mai instruită, neapărat angajată, neapărat sportivă, neapărat dansatoare. Ceea ce, în materie de modă, era echivalentul unor haine funcţionale. 

Aşadar, utilul ajunge la putere, în timp ce creaţiile Doucet rămân înţepenite în timp. 1932 înseamnă sfârşitul afacerilor, dar şi a unei dinastii de designeri care pusese preţ atât pe excelenţa în materie vestimentară, cât şi pe cea culturală, deopotrivă. Ambele moşteniri sunt astăzi motiv de mândrie pentru francezi şi izvor de inspiraţie pentru ceilalţi.