Autor 5118 vizualizări


Din orice parte te-ai apropia de Deva se văd ruinele cetății ce se înalță pe vârful semețului deal împădurit, la poalele căruia se află frumosul castel. La poalele dealului, în actualul parc al orașului, este situată clădirea Magna Curia, un valoros monument de arhitectură civilă. De ea se leagă mai multe evenimente istorice, căci aici s-au ținut mai multe diete ale Transilvaniei, fiind, de asemenea, și reședință nobiliară. Edificiul, cu proporții de palat, a fost cuprins odinioară în interiorul fortăreței printr-un zid înconjurător care-l despărțea de restul localității.

Intrarea se făcea printr-o poartă monumentală, azi dispărută. Dacă ne referim la istoria acestui castel, așa cum este ea consemnată în documentele vremii, constatăm următoarele: Cristofor Bathory, voievodul Ardealului, a dăruit în anul 1581 Cetatea Devei lui Francisc Gergesthy. Acesta a făcut numeroase reparații, cetatea fiind distrusă și degradată în urma numeroaselor atacuri ale armatei turcești din 1551-1580. Cu această ocazie, la poalele dealului a construit și o reședință pentru Sigismund Bathory, voievodul Ștefan Bocskay, Gabor Bathory și Gabriel Bethlen.

Locul în care se ține Dieta Ardealului

În 1603, generalul Gheorghe Basta a ținut aici dieta Ardealului. Iată cum apare descrisă într-un document de epocă dieta ținută de Basta la Deva:

„...prin scrisoarea lui a pus în vedere că: «orice nu va compărea la adunare, la Deva, este limpede că acela îi este hain împăratului roman, dară cine va fi acolo, mai curând credinciosul lui se va socoti». Grea treabă asta, pentru aceia care, mai înainte, în trei rânduri s-au fost ridicat împotriva lui Basta: întâi în lupta de la Alba Iulia, al doilea cu Sigismund la Cluj și cu pașa, când a fost călcat Clujul și al treilea, că au stat lângă Moise Secuiul, când a pierit la Brașov. De aceea, mulți n-au cutezat să meargă la adunare, temându-se că Basta îi va lua prinși acolo.

Găsitu-s-au, cu toate acestea, care să nu se socotească mult prea vinovați și tremurând foarte tare în sufletul lor, s-au dus. Iar lui Basta toate oștile îi erau acolo, împrejurul cetății. Basta a și rânduit o casă, un palat, pentru întreaga adunare și a poruncit să se adune acolo țara – dar, vezi bine, numai puțini au fost acolo, partea cea mai mare a nobililor era pe la turci și pe ici acolo. Au intrat deci în palat și, cum ședea acolo în așteptare, dar înfricoșați nevoie mare, așteptându- și ceasul morții, Basta tremite să li se scrie tuturor numele și vede el că magnații nu-s acolo. Cugetând în sinea lui, i se face milă de ei, văzând cât sunt de înspăimântați.

Își trimite solul în fața țării, să întrebe: «De partea cui sunteți? Și cui îi păstrați credință adevărată?». La care, țara răspunde că împăratului roman îi păstrează credință. Basta le trimite, să li se pună în față, maldărul mare de înscrisuri în care s-au fost juruit lui Csaki, când cu lupta de la Mirăslău, când l-a fost bătut pe Mihai Vodă. Oameni de țară le-au recunoscut acelea, că și acolo erau dintre aceia ale căror peceți erau acolo. Săvărșindu-se acestea, el trimite alt maldăr de înscrisuri, pe care le-au fost prins pe ici pe acolo, în care le-au arătat credință lui Moise, lui Sigismund și ce-i drept, lângă ei au fost în luptă și acolo.

Și pe acestea le recunosc mulți, că își cunosc, care mai de care, scrisul mâinii și pecetea. Se sperie: «S-a zis de acum – cugetă ei – nici vorbă, azi se desparte c...tul de ficat; dar – zic ei – nici că mai apucăm vii ziua de mane!». Săvărșindu-se și acestea toate, Basta întrebă, iar țara, prin omul său: «Recunoaște-ți ori ba starea în care vă aflați?». La asta, țara tace. Asta o mai strigă iar, înaintea țării, de trei ori: «Quid vultis a me ut faciam vobiscum: justitiamme aut gratiam? ». (Ce vreți să vă fac: dreptate oare sau iertare?).

Auzind așa, țara chibzuiește. Vede cum stă treaba. Și când ar fi reiterat Basta a doua oară lucru acesta, țara exclamă și strigă așa: «Non petimus justitiam, sed gratiam». (Nu dreptate, ci iertare). Chibzuind îndelung la asta, Basta iese deodată chiar el în fața țării și îi înșiră frumușel el însuși binefacerile lui față de țară. «Cele două urgii – martor mi-i Dumnezeu – le-am spulberat cu armele mele, iar voi, pentru facerile mele de bine, în două rânduri ați pus mâna pe arme și, contrar jurământului vostru, v-ați dedat la trădări nelegiute.

Iacă, aflând acum măria sa împăratul de rebeliunea asta-măcar că a fost poruncit și acum însă iar poruncește să-i pedepsesc pe trădători, jupuindu-le capetele să-i trimit acolo, dinaintea ochilor lor. De aceea, ce alta pot face eu, decât după porunca împăratului? Voi sunteți trădători cu toții! Și vedeți bine că stați față în față cu moartea! Eu însă, iaca, las trei ceasuri de chibzuință, atât vouă, cât și mie însumi». Auzind așa, țara vede limpede că de-acum nimeni nu poate avea nici urmă de scuze adevărate; nu că așa și pe dincolo ci văd ei limpede pieirea țării și a lor înșiși.

De aceea au ales delegații și i-au trimis înăuntru la el, să meargă și să ceară grațierea. Intrând iară în fața țării, Basta le grăiește tare blând: «Iacă, ridic și de astă dată armele de pe întreaga țară și iau asupra- mi mânia împăratului, și veți avea grația preamăritului împărat roman, deși fără știrea sa, dar așa ca alte ori să nu mai fiți trădători și nerecunoscători. De aceea, oricine vrea să rămână în bună pace, să-și dea înscrisul de credință cu pecetea lui și aceluia îi voi da grațierea; că oricine nu va avea înscrisul de grațiere, dacă-i iese înainte oricine dintre ostași și el nu va avea la el grațierea, pe acela deci va fi îngăduit să-l execute ca trădător».

Membrii dietei au acceptat aceasta; și-a scris fiecare legământul de credință împreună cu numele și tot omul a dat înscrisul de credință și celui care l-a dat i s-a dat în loc înscrisul de grațiere. Și acesta trebuia purtat peste tot cu sine și de-i ieșea înainte valonul sau nemțul sau haiducul sau sîrbul, numai atât zicea: «Unde-i grațierea?» și omul numai ce se lovea peste piept: «Ia aici» și o scotea și i-o arăta și își vedea numai de drum. Așa stând treaba atunci cinstita mare adunare s-a risipit, așa cum spuneam, și a mers în țară despre grațierea dată de Basta. Și acolo, pe meleagurile pe care a iernat apoi Basta și s-a învârtit în iarna aceea, tot omul și-a scos înscris de grațiere, astfel în nici un chip nu se putea umbla prin țară”.

Trecut și prezent

Cel care a adus modificări castelului a fost Gabriel Bethlen, care a ajuns proprietar în 1608, în urma donației făcute de principele Ardealului Gabriel Bathory, care l-a răsplătit astfel pentru serviciile aduse în cursul alegerii sale. După ce, în 1613, Gabriel Bethlen ajunge principe al Ardealului, acesta donează domeniul Devei soției sale Susana Karolyi, care rămâne proprietara castelului până în 1622, când încetează din viață. După moartea principesei Susana Karolyi, domeniul i-a revenit nepotului de frate al principelui Ștefan Bethlen, care era căsătorit cu Maria Szechy.


După moartea prematură a „contelui cel tânăr”, văduva sa a trăit la Deva până în 1640, când a vândut domeniul principelui Gheorghe Rakoczy I. După ocuparea Ardealului de austrieci, printre stăpânii castelului se numără generalul Ștefan Steinville (m. 1720), apoi contele Giulio Visconti, maestrul curții împărătesei Elisabeta Cristina. La 19 august 1743, domeniul Devei va fi cumpărat de guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, cu suma de 6.000 de forinți. Până în anul 1849, castelul a fost folosit ca reședință a stăpânilor cetății, după care în 1890 a adăpostit sediul administrației județului Hunedoara. În prezent, în castel se află sediul Muzeului Civilizației Dacice și Romane - Deva.

O descriere a castelului

Iată cum apare descris castelul într-un inventar din 1756: descrierea castelului începe la curtea exterioară precedată de poarta deja amintită, despre care se menționează că este refăcută și decorată cu două blazoane vechi.

„Poarta următoare, cea a curții interioare, este nouă și decorată cu statuia Sf. Florian, apărătorul contra incendiilor și, spre interior, cu cea a fecioarei Maria, flancată de statui de îngeri. După aceea urmează clădirea propriu-zisă, despre care se menționează că este nouă, cu două niveluri de locuit și că are patru bastioane de colț. Inventarierea clădirii începe dinspre grădina cea mică; scara existentă și azi permite intrarea la etaj în casa fetelor.

Se înșiră încăperile reprezentative cu un inventar minuțios al mobilierului acestora, oglindind apariția mobilierului baroc, pufuri, taburete, măsuțe pentru jocul de cărți și o galerie importantă de tablouri; scene biblice, sfinți protectori ai casei, tablouri laice, miniaturi și o galerie de portrete cu membrii familiei Haller: stăpânul casei, guvernatorul, și soția Sofia Daniel; portretul dublu al contelului Sigismund Kornis și al soției sale, Ana Haller, soția generalului Francisc (IV) Gyulai și contesa Maria Haller. Caracterul de reședință reprezentativă este subliniat de existența unei săli de audiențe, a sufrageriei mari, cu balconul din mijlocul fațadei, de cele două camere destinate oaspeților, chiar și de fotoliul «pentru acomodarea prietenilor».

Secretarul guvernatorului împreună cu oficialii domeniului, judele curții, exatorul și provizorul locuiau la parter, unde - spre deosebire de relativ numeroasele latrine de la etaj - nu se găsea nici una. La parter se aflau și majoritatea magaziilor cu alimente și unelte, o bucătărie mică și camera grădinarului”.


Caracteristică mi se pare în privința lumii transilvănene în plină schimbare și grădina. Față de grădinile epocii anterioare (cea cu pergole a Mariei Szecky în 1634), în preajma castelului se găseau trei grădini. Grădina cu flori, sub îngrijirea unui grădinar german, cu terase sprijinite pe ziduri scunde, „italienești”, cu trepte și alee cu bănci din piatră – la est de clădire. Grădina avea o fântână în mijloc, decorată cu statuia unui leu rampant, figura principală a blazonului Haller, corespondent al celeilalte, din mijlocul curții interioare a cărei țâșnitoare constituie o lebădă cu săgeata în gât, figura dominantă a blazonului familiei Daniel.

Ambele fântâni erau alimentate de un apeduct din țevi ceramice care, probabil, aducea apa de pe dealul cetății. Spre nord, în grădină se găsea o seră cu „ferestre franțuzești” încălzită de două sobe mari și adăpostind lămâi, portocali, lauri, viole. Grădina dinspre apus, cea cu legume, era îngrijită de grădinarul roman al curții. Cea de-a treia grădină, menajeria, pe coasta dealului, era „locuită”de cinci cerbi lopătari.

O poveste de dragoste

De castelul Magna Curia este legată și o poveste de dragoste. Pe la 1630, după moartea principalului Gabriel Bethlen, castelul intră în moștenirea contelui Bethlen Ștefan. Acesta se căsătorește cu Maria Szechy (1610-1679), proprietara castelului Murany din Slovacia de azi. Femeie de o frumusețe ieșită din comun, aceasta a fost cunoscută în epocă sub numele de „Venus din Murany”. Rămasă văduvă la vârsta de 20 de ani, Maria Szechy se va recăsători curând cu Ștefan Kun, pe care însă l-a părăsit după scurtă vreme, deoarece era bădăran și violent.

Povestea spune că dorind să o readucă la ascultarea ce-i datora, o atacase prin surprindere în toiul nopții, la Magna Curia. Folosindu-se de răgazul cât ia oferit spargerea porții, s-a strecurat printr-un geam spre „grădina cu pergole” și a reușit să se refugieze în cetate. Împreună cu garnizoana cetății, fermecătoarea „Venus din Murany” va respinge atacul soțului, iar acesta furios va distruge curtea, parcul și grădina, făcând o pagubă de 70.000 de florini.

În 1640, Maria Szechy vinde cetatea, castelul și domeniul Devei, pentru 6.000 de taleri, principelului Gheorghe Rakoczy I. Retrasă apoi în cetatea Murany, ea va apăra și acest loc de asalturile armatei conduse de contele castelan Francisc Wesselenyi (1605-1667). Ca în orice poveste de dragoste nici cetatea nu va rezista luptei cu... Eros. Contele Wesselenyi se va căsători cu Maria Szechy în anul 1664, când „Venus din Murany” avea deja 54 de ani.


Foto: Muzeul Civilizației Dacice și Romane - Deva

""