Autor 202399 vizualizări


Idealul de frumuseţe feminină a stârnit controverse încă din cele mai vechi timpuri şi constituie şi în ziua de azi un amplu subiect al dezbaterilor. Felul în care a fost privit corpul femeilor oferă o imagine de ansamblu asupra modului de gândire al civilizaţiilor, mod de gândire care s-a schimbat de la epocă la epocă, de la naţiune la naţiune, chiar de la persoană la persoană. Pentru a susţine această idee putem doar să amintim faptul că în Evul Mediu frumuseţea feminină se identifica cu femeile din picturile lui Rubens, pe când în epoca modern femeile au apelat la corsete cu scopul de a avea o talie cât mai mică. Pe de altă parte, în China idealul de frumuseţe feminină şi de erotism a constant mai bine de 1000 de ani în piciorul legat al femeilor, o practică ce a lăsat şi încă mai lasă amintiri dureroase în istoria Chinei, într-o civilizaţie atât de avansată făcându-şi loc şi o astfel de practică barbară.

Legarea piciorelor sau obţinerea piciorelor lotus, aşa cum mai sunt cunoscute, presupunea o mutilare a piciorului în care cele patru degete mai mici erau rupte şi îndoite sub talpă, iar talpa şi călcâiul se forţau pentru a se apropia cât mai mult. Apoi picioarele erau legate cu fâşii ude din bumbac, care se strângeau prin uscare, prinzând piciorul ca într-o menghină. De obicei, mama sau bunica fetiţei realiza acest proces creându-se astfel un fel de solidaritate feminină. De aici rezultă şi faptul că cele mai multe dintre relatări provin din vocile bărbaţilor, femeile alegând să suporte această durere în spaţiul privat.[1]În acest proces erau iniţiate fetele cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7 ani, când oasele erau mai flexibile, dar erau cazuri, în rândul claselor superioare, când practica începea şi la 3 ani, sau la ţărani, când acest proces era efectuat mult mai târziu, pe la 12 – 13 ani.

Obţinerea frumuseţii presupunea şi anumite riscuri.Odată realizat acest proces, fetele erau obligate să meargă, rupându-şi astfel mai bine oasele şi provocându-le o durere insuportabilă. Procesul de legare era reluat la 2 – 3 zile, când rănile provocate erau curăţate şi aplicat un nou set de bandaje. Pentru a masca diformitatea provocată de această practică, femeile purtau o încălţăminte special, frumos ornamentată, care contribuia la rolul estetic şi erotic al picioarelor, dând impresia unui trup mai înalt şi mai drept. Odată la două săptămâni încălţările erau înlocuite cu o altă pereche, întotdeauna de dimensiuni mai mici. Toate aceste practici durau aproximativ doi ani până se obţineau picioarele lotus, care nu măsurau mai mult de 3, 5 inchi. Dar riscurile erau cu atât mai mari cu cât un pericol constant al acestei practici era reprezentat de infecţii, una din zece fetiţe murind.[2]

Legarea picioarelor constituia semnul ierarhiei sociale.Pe lângă atracţia fizică reprezentată de femeile cu picioare micuţe, acestea scoteau în evidenţă şi puterea economică a familiilor din care făceau parte. Nobilii chinezi obişnuiau să-şi măsoare puterea şi să-şi sporească prestigiul prin oferirea de banchete şi ceremonii grandioase sau nunţi spectaculoase. Astfel, femeia cu piciorul legat este ineficientă şi scumpă fiind considerată incapabilă sa facă efort, prin urmare, ea trebuie să fie susţinută în trândăvia ei de soţ sau de cel care o întreţine.

De vreme ce mâna de lucru a femeii era o necesitate economică pentru săraci, numai persoanele cu oarecare speranţă de a-şi mărita fiicele cu bărbaţi bogaţi apelau la această practică. În unele cazuri, legăturile erau aplicate vag şi la vârste târzii, permiţăndu-le fetelor o bună bucată de timp să se ocupe de treburile casnice şi să lucreze pe câmp. Fiind considerate o povară pentru părinţi, fetele din mediul rural erau datoare să-şi răsplătească familia prin supunere şi prin muncă.

China modernă acuză practica legării picioarelor.Prima ameninţare serioasă la statutul picioarelor lotuss-a petrecut odată cu marea răscoală social ce a izbucnit la jumătatea secolului al XIX-lea. Răscoala taipinilor, având un program de egalitate socială, viza şi desfiinţarea acestei practici. Acuzele la adresa legării picioarelor se vor accentua la sfârşitul secolului al XIX-lea pe fondul modernizării şi liberalizării Chinei, atunci când principalii reformatori, Kang Zouwei şi Liang Qichao, au căutat să scoată în evidenţă răul produs de această practică. Argumentul lor se baza pe ruşinea produsă Chinei în lume de această practică, făcând-o să nu obţină poziţia pe care o doreau în contextul relaţiilor internaţionale, dar şi slăbind ţara prin producerea de copii slabi. [3]Totodată, modernizarea Chinei era pusă în pericol deoarece ţara era privată de forţa de muncă a femeilor.

Desfiinţarea sistemului imperial în 1912 şi venirea la putere a republicanilor a adus şi primele măsuri concrete de eradicare, femeile care refuzau să-şi dezlege picioarele fiind supuse unor amenzi, dar practica nu va fi interzisă definitiv decât în 1949, odată cu instaurarea comunismului.

BIBLIOGRAFIE

·         Greenhalgh, Susan, Bound feet, hobbled lives:Women in old Chinaîn Frontiers:A journal of women studies, vol. 2, nr. 1, Nebraska, Universitz of Nebraska, 1977, pp. 7-21.

·         Ping, Wang, Aching for beautz:Footbinding in China, Minneapolis, University of Minnesota Press, 2000.

 


[1]Wang Ping, Aching for beauty. Footbinding in China, Minneapolis, Universitz of Minnesota Press, 2000, p. 6.

[2]Susan Greenhalgh, Bound feet, hobbled lives:Women in old Chinaîn Frontiers:A journal of women studies, vol. 2, nr. 1, Nebraska, University of Nebraska, 1977, p. 9.

[3]Wang Ping, op. cit., p. 37.