Istorici clujeni urmăriți de Securitate (1945-1965)
În timpul regimului lui Gheorghiu-Dej amploarea măsurilor coercitive luate față de intelectuali a fost mai redusă decât în cazul celorlalte categorii sociale. Represiunea nu a avut în vedere intelectualitatea ca o clasă socială distinctă, ci doar un număr de personalități care avuseseră o activitate politică semnificativă, în marea majoritate a cazurilor foști miniștri, legionari marcanți sau lideri ai vechilor partide. S-a urmărit crearea unei atmosfere de teroare în mediul intelectual, care să ducă atât la eliminarea oricăror atitudini potrivnice, cât mai ales la acceptarea sau chiar adeziunea la noua putere. În dorința de a obține legitimitatea în fața societății, pentru regimul comunist a fost mult mai importantă atragerea elitelor culturale decât eliminarea acestora, intelectualii aserviți puterii beneficiind de numeroase avantaje.
Instalarea regimului comunist a adus mai multe modificări față de perioada interbelică în ceea ce privește statutul intelectualilor clujeni. Primele arestări au fost operate începând cu luna martie 1945, când Universitatea funcționa încă la Sibiu. Acțiunea se încadra în procesul general dedefascizare a țării, impus de către Puterile Aliate și care s-a desfășurat în majoritatea statelor europene. În perioada 1945-1950, partidul comunist era mult mai preocupat de anihilarea adversarilor politici (P.N.Ț. și P.N.L.) și de preluarea integrală a puterii în stat, astfel încât elitele culturale, ce nu făcuseră politică au fost oarecum neglijate. În cazul intelectualilor clujeni situația a fost însă puțin diferită, după sprijinirea grevei studenților din Cluj, din mai-iunie 1946: Silviu Dragomir, Florian Ștefănescu-Goangă, Constantin Sudețeanu (ultimii de la Facultatea de Litere), Coriolan Tătaru (Facultatea de Medicină) și Aurelian Ionașcu (Facultatea de Drept).
Silviu Dragomir
Inspectoratul Regional de Poliție Cluj preciza faptul că aceștia „duc o politică reacționară”, motiv pentru care i-a ținut sub o supraveghere atentă. La 16 aprilie 1947 șeful Inspectoratului, Mihail Patriciu, ordona Chesturii de Poliție a Municipiului Cluj de a „urmări și pe mai departe activitatea profesorului Silviu Dragomir”. șeful Chesturii, Gheorghe Crăciun arata că „din supravegherile efectuate în ultimul timp și în special de când s-au făcut ultimele ridicări, susnumitul profesor universitar nu a mai luat contact cu nicio persoană reacționară și evită a discuta chestiunile politice. Menționăm că se continuă supravegherea sa”.
La 1 septembrie 1947, Silviu Dragomir (foto) a fost comprimat de la Universitate și pensionat forțat, fiind considerat „vârful reacțiunii în Universitate”. Evenimentele au evoluat apoi într-un ritm accelerat pentru istoric, din nefericire situația sa agravându-se continuu. Au urmat înlăturarea din Academie, iar apoi arestarea și judecarea în procesul privind Banca Agrară din Cluj, bancă ce aparținuse P.N.Ț. și unde istoricul a deținut funcția de membru în Consiliul de Administrație. La 1 decembrie 1948, a fost condamnat la 6 luni de închisoare, pedeapsă majorată ulterior la 1 an și 6 luni, fiind închis la Caransebeș.
Istoricii ardeleni
Îndepărtarea din funcțiile profesionale deținute a afectat însă un număr mare de intelectuali de valoare ai României. Fenomenul s-a resimțit și în breasla istoricilor, inclusiv a celor ardeleni. În 1945, Ioan Lupaș a fost practic forțat să se pensioneze de la Universitatea din Cluj și mai ales de la Institutul de Istorie Națională, pe care îl crease și al cărui director era. Tot la 1 septembrie 1947, a fost pensionat și Ștefan Meteș de la Arhivele Statului din Cluj, motivul fiind tot limita de vârstă, deși avea doar 61 de ani.
Cu toate acestea, el a rămas la conducerea instituției până în aprilie 1949, ca președinte onorific. În 1948, cei doi au fost excluși și din Academie. În primii ani de după război, nefiind un lider politic de marcă, Ștefan Meteș nu a intrat în atenția regimului comunist. Pentru perioada anilor 1944-1948, nu am descoperit date care să ateste supravegherea istoricului de către Siguranță. Lipsa implicării sale în viața politică din Cluj, care de altfel dura din anii ’30, a determinat probabil neglijarea sa de către organele de represiune.
În mod similar, nici Ioan Lupaș (foto), care s-a retras la Sibiu, nu era urmărit de către Siguranță în această perioadă. Supravegherea celor doi istorici a început în anul 1949 și s-a intensificat abia pe la începutul anului 1950, în contextul în care regimul pregătea arestarea tuturor foștilor demnitari din guvernele interbelice. Spre exemplu, lui Meteș i s-a deschis un dosar de urmărire abia în ianuarie 1950, după ce slt. Urcan Vasile, ofițer în cadrul Secției I Informații Interne, arăta că familia Meteș „se manifestă ostil față de regimul actual”, menționând totodată faptul că istoricul fusese ales de mai multe ori deputat în trecut.
În atenția organelor de represiune s-au aflat mai mult intelectualii implicați din Cluj, chiar și acei apropiați teoretic de P.C.R. Astfel, în anii 19471948, organele de Siguranță din Cluj îl țineau sub supraveghere pe istoricul Ioan Moga, cu toate că acesta era membru al P.S.D. și cu sprijinul acestui partid fusese numit decan al Facultății de Litere și Filozofie și director la Teatrului Național din Cluj.
Valurile de arestări
Trecutul politic avea să ducă la internarea în penitenciare a unor intelectuali de valoare ai României. Ne referim aici la decizia liderilor P.M.R. de trimitere în detenție la închisoarea Sighet a tuturor persoanelor care deținuseră demnități în guvernele României interbelice. Arestările, efectuate în noaptea de 5/6 mai 1950, i-au vizat desigur și pe istoricii ardeleni, printre cei închiși numărându-se Ioan Lupaș (fost ministru al Cultelor și Artelor) și Ștefan Meteș (fost subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne în guvernul Iorga).
De asemenea, în Penitenciarul de la Sighet a fost adus și Silviu Dragomir (fost ministru în guvernul Goga-Cuza și apoi în cele ale F.R.N.). Decizia arestării s-a extins uneori și asupra familiilor celor închiși la Sighet. Spre exemplu, a fost arestată Flora Dragomir, soția istoricului, și trimisă într-o colonie de muncă, fiind eliberată abia la 5 iulie 1953. Un nou val de arestări a fost operat de Securitate în vara anului 1952, victime fiind și de această dată liderii fostelor partide politice (P.N.Ț., P.N.L. și P.S.D.I.).
Dacă în perioada 1947-1950 au fost arestați cu precădere liderii ai acestor partide, mai exact personalitățile politice, în 1952 s-a trecut la reținerea tuturor membrilor care deținuseră funcții, inclusiv la nivel local. Toate aceste persoane au fost internate în colonii de muncă. Această nouă campanie de arestări a avut repercusiuni și asupra intelectualilor clujeni, inclusiv în rândul istoricilor. Una din victime a fost cercetătorul Martin Septimiu, fost membru în Comitetul județean P.S.D.I. din Cluj, arestat în august 1952 și închis într-o colonie de muncă până în 1954.
Istoricul se aștepta la reținerea sa, într-o sinteză a Securității din Cluj arătându-se că acesta „ne-a fost semnalat de informatorul nostru că se teme ca vigilența în institut să nu ducă la demascarea activității saletiteliste, mai ales că, cu ocazia prelucrării cazului Vasile Luca, din partea membrilor P.M.R., s-au luat angajamente să urmărească cu mai multă atenție atitudinea prezentă și cea din trecut a membrilor Institutului. Susnumitul este ținut în supra veghere și pe mai departe”. Urmărirea intelectualilor clujeni de către Securitate se situează cu mult sub atenția acordată altor probleme și categorii sociale.
Securitatea și planurile de muncă – supravegherea intelectualilor clujeni
Primele planuri de muncă pentru supravegherea organizată a mediului intelectual din Cluj au fost elaborate abia în toamna anului 1950, fiind însă și acestea foarte firave. Era prevăzută a fi efectuată doar „procurarea unei evidențe despre corpul didactic universitar și al diferitelor institute din Cluj”.
Așadar, măsurile preconizate de Securitatea din Cluj aveau în vedere doar luarea contactului cu problema intelectualilor, nefiind stabilite niciun fel de acțiuni informative concrete (cum ar fi recrutarea unor informatori, verificări detaliate asupra persoanelor aflate în baza de lucru din problemă etc.). În această perioadă, se acționa mai mult pentru verificarea intelectualilor din punct de vedere al originii sociale, iar în cazul în care aceasta se dovedea a fi „nesănătoasă” se putea ajunge până la deschiderea unui dosar de urmărire.
Un astfel de dosar a fost deschis pe numele lui Samu Benkö în mai 1950 întrucât se descoperise că era fiu de preot, motiv de altfel pentru care fusese exclus și din P.M.R. În atenția Securității s-a aflat și istoricul Ioachim Crăciun, care era căsătorit cu o nepoată a lui Alexandru Vaida-Voievod. Deși Crăciun se înscrisese în P.S.D. și apoi în P.M.R., se considera că acesta „nu poate fi atașat clasei muncitoare”.
Devierea de dreapta văzută la Cluj
După cum am amintit deja, devierea de dreapta din 1952 nu a rămas fără urmări în rândul istoricilor clujeni. David Prodan a descris foarte bine desfășurarea ședinței de la Cluj în care Pavel Apostol a trecut rapid din postura de acuzator în acea de acuzat, fiind apoi chiar arestat și internat într-o colonie de muncă. Pe lângă arestarea lui Martin Septimiu, și alți istorici clujeni au avut de suferit după această ședință. Ștefan Pascu, Ioachim Crăciun și Francisc Pall au fost excluși din P.M.R., scoși de la catedră și au rămas doar cercetători în acord la institut. Toate acestea se suprapuneau peste o intensificare a activității Securității din Cluj.
Treptat, o dată cu dezvoltarea structurilor Securității, cu creșterea numărului de ofițeri și mai ales cu primirea unor instrucțiuni tot mai precise de la centru, s-a produs o anumită profesionalizare a angajaților instituției – dublată de o creștere a experienței în muncă a acestora. Prin urmare, Securitatea din Cluj a depășit stadiul unei supravegheri generale a problemelor mai puțin importante și a procedat la deschiderea mai multor dosare de problemă și de obiectiv, cu scopul de a urmări cât mai atent toate mediile ce se aflau în vizorul regimului.
Un factor important l-au constituit și criticile foarte dure primite de la centru în 1953 de Securitatea din Cluj pentru activitatea foarte slabă desfășurată până în acel moment. În iunie 1953, Alexandru Drăghici, însoțit de Nicolschi, s-a deplasat personal la Cluj, unde s-a arătat foarte nemulțumit de întreaga activitate a direcției regionale, cerând remedierea rapidă a situației.
În consecință, șeful D.R.S. Cluj, col. Nedelcu Mihai, amenințat el însuși cu destituirea, a trecut la măsuri drastice împotriva subordonaților. Astfel, șeful Secției a III-a Informații interne, lt. maj. Vancea Emil, a fost nu doar schimbat din funcție, ci chiar arestat și internat într-o colonie de muncă, iar alți 38 de ofițeri au fost sancționați. Iar efectele nu au întârziat să se vadă, ținând cont de faptul că Secția a III-a răspundea și de supravegherea intelectualilor, alături de cea a membrilor fostelor partide politice, a legionarilor etc.
Dosarul de obiectiv - filiala Cluj a Academiei Române
În acest context, în vara anului 1953 a fost deschis dosarul de obiectiv privind filiala din Cluj a Academiei României. În referatul cu propunerea de deschidere a acestui dosar, datat 18 august 1953, se precizau următoarele: „Academia, în forma ei veche, a servit cu totul interesele societății burghezomoșierești. Prin manifestările ei a oglindit spiritul și interesele economice, concepțiile ideologice și convingerile lor politice”.
Merită menționat și pasajul referitor la fostul Institut de Istorie Națională din Cluj, care era acuzat că „a difuzat concepțiile re acționare în rândul maselor. Acest institut a fost o creație a unei mari bănci din Cluj, cu scopul de a alimenta, în mod științific, șovinismul și naționalismul. În rândurile istoricilor naționaliști români, pot fi remarcați Lupaș, Silviu Dragomir”.
Cu toate acestea, măsura deschiderii dosarului de obiectiv privind filiala din Cluj a Academiei R.P.R. a fost însă una aproape formală. Supravegherea intelectualilor ce își desfășurau activitatea în institutele Academiei nu a cunoscut vreo accentuare evidentă, desfășurându- se în continuare la cote relativ reduse, până în a doua jumătate a anilor ’50 fiind adunate relativ puține materiale.
Trebuie precizat însă faptul că Securitatea a reușit și recrutarea unor agenți din rândul istoricilor clujeni. De departe, cel mai activ informator al Securității în interiorului Institutul de Istorie s-a dovedit a fi agentul „Lucrețiu”, recrutat în 1952, cu o activitate foarte prodigioasă și pe atât de nocivă în acest domeniu. Numeroase note informative semnate de acest agent se regăsesc în toate dosarele deschise de Securitate asupra istoricilor ce-și desfășurau activitatea la Cluj.
Numărul agenților Securității în cadrul Institutul de Istorie a fost relativ scăzut. Până în a doua jumătate a anilor ’50, Securitatea folosea doar 3 informatori din rândul cercetătorilor, abia apoi numărul acestora crescând la 6-7. În imensa majoritate a cazurilor aceștia au fost recrutați prin șantaj, Securitatea folosindu-se de activitatea lor în trecut în favoarea diferitelor formațiuni politice sau de faptul că criticau regimul și i-a amenințat că, în cazul că refuză colaborarea, vor fi îndepărtați din pozițiile deținute sau vor fi chiar arestați, anchetați și trimiși în justiție.
Creșterea în intensitate a supravegherii intelectualilor este observabilă abia de pe la începutul anului 1955, când s-a trecut la dirijarea mult mai activă a agenților din cadrul Institutului de Istorie. Spre exemplu, agentul „Brândușa” avea sarcina: „să-și întărească legăturile cu Sabin Belu și Alexandru Neamțu, în scopul de a se preciza și descifra intențiile dușmănoase ale acestora în comentarea evenimentelor politice”. În această perioadă, Securitatea era interesată aproape exclusiv de atitudinile politice ale istoricilor, fiind aproape deloc preocupată de materialele istorice redactate de aceștia.
1955 – eliberarea
În vara anului 1955 au fost eliberați de la Sighet și intelectualii clujeni închiși pentru activitatea lor politică din trecut. Aceștia nu au intrat însă imediat în atenția organelor de Securitate, care în continuare se concentra pe alte domenii. Uneori, ofițerii de Securitate nu dețineau nici măcar date sumare referitoare la aceste persoane (adresa unde s-au stabilit după eliberarea din detenție, locul de muncă etc.). De multe ori, date privind intelectualii care trăiau la Cluj erau obținute în cursul acțiunilor de identificare a tuturor membrilor diferitelor organizații care ființaseră în acest oraș.
Astfel, mai multe informații referitoare la Silviu Dragomir au fost obținute în timpul acțiunii de identificare a tuturor aderenților fostei Asociații Româno-Americane, asociație în care istoricul a deținut funcția de președinte pe Transilvania (1946-1947). Materialele obținute în aceste situații erau însă deseori pur formale, datele obținute fiind în general de suprafață, privind aspecte arhicunoscute, precum „a fost ministru”, „fost în conducerea P.N.Ț.” etc.
În aceste condiții, rareori a fost luată decizia deschiderii vreunei acțiuni de urmărire informativă în baza acestui tip de informații. Edificator pentru nivelul la care se desfășura supravegherea intelectualilor din Cluj este un raport al Securității în care se arăta că în toamna anului 1956 cei peste 9 000 de studenți și 700 de profesori din acest oraș erau supravegheați de doar șapte informatori.
Așadar, evenimentele din Ungaria din toamna acelui an și mai ales mișcările studențești din România care au urmat, cu reverberații și la Cluj, au găsit complet nepregătite organele de Securitate din acest centru universitar. Situația era aceeași la nivelul tuturor centrelor universitare din țară. Conform rapoartelor Securității, în toamna anului 1956, la Iași existau doar 13 agenți la 7 300 de studenți, iar la București în șapte din cele zece institute de învățământ superior nu existau agenți printre profesori.
Ordinele lui Alexandru Drăghici au vizat însă îmbunătățirea cât mai rapidă a acestei stări de fapt la nivelul tuturor centrelor universitare. Mai mult, în primăvara anului 1957 ministrul Afacerilor Interne a convocat o „consfătuire specială” cu șefii direcțiilor regionale de Securitate Timișoara, Cluj și București, în care s-a analizat „problema îmbunătățirii muncii informativ-operative duse asupra elementelor dușmănoase din rândul intelectualilor și a tineretului studios”.
În consecință, numărul informatorilor această problemă a crescut exponențial față de anul 1956. Astfel, în numai un an la Cluj au fost recrutați 54 de agenți și trei rezidenți, care erau folosiți pentru supravegherea intelectualilor. O atenție deosebită era acordată foștilor membri ai partidelor politice interbelice. Începând din 1959, Ștefan Meteș era urmărit de către ofițeri din Biroul 2 al Serviciului III, care se ocupa cu membrii P.N.Ț., P.N.L. și P.S.D.I. Istoricul a stat însă și în atenția Biroului 6 din cadrul aceluiași serviciu, care avea în vedere intelectualii din Cluj.
Cum majoritatea datelor obținute de Securitate arătau faptul că Ștefan Meteș fusese membru P.N.Ț. (chiar dacă pentru o scurtă perioadă), a fost luată decizia lucrării acestuia în cadrul dosarului de problemă ce privea acest partid. Supravegherea acestuia s-a desfășurat însă la cote reduse, abia din 1964 constatându-se o intensificare evidentă a urmăririi. De asemenea, tot pentru activitate în favoarea P.N.Ț. era supravegheat și cercetătorul Coriolan Suciu, al cărui frate fusese prefect P.N.Ț. Pentru atitudinea sa politică din trecut, Suciu a fost menținut cu mare greutate în 1953 în cadrul Institutului cercetător cu o jumătate de normă. Printre istoricii urmăriți pentru activitatea politică din trecut erau incluși chiar și aderenții P.S.D., cu toate că apoi ei se înscriseseră în P.M.R.
La 1 iulie 1954, lt. Marchiș Augustin a întocmit un referat în care arăta că Ioachim Crăciun fusese membru P.S.D., acest motiv fiind suficient pentru a cere trecerea istoricului în categoria „suspecților” din dosarul problemei P.S.D.I. În iulie 1956, Securitatea din Cluj a deschis un dosar de urmărire și asupra lui Martin Septimiu, pentru că acesta făcuse parte din Comitetul județean al P.S.D.I. Cluj. O foarte mare atenție era acordă foștilor membri ai Partidului Național Creștin, care erau suspectați ca având simpatii legionare sau fasciste. Spre exemplu, Ioan Lupaș și Silviu Dragomir s-au aflat în evidența Biroului 1 (ce răspundea de problema „legionari, cuziști”) din cadrul Serviciului III, ca foști membri marcanți ai acestui partid.
1957: căutarea agenților și spionilor
La Conferința pe țară a M.A.I. din 1957, Alexandru Drăghici a criticat organele de Securitate și pentru că nu au reușit să descopere agenții spionajului occidental în România. În consecință, structurile din teritoriu ale acestei instituții au trecut imediat la o activitate laborioasă pentru a suplini această deficiență. Astfel, în atenția Securității din Cluj au intrat mai mulți istorici suspectați că ar desfășura activități de spionaj în favoarea unor state capitaliste, Marea Britanie sau Italia.
În 1958, lt. Sălișteanu Ioan, de la Serviciul II Contraspionaj, a propus recrutarea unui informator din mediul intelectual clujean cu scopul de a încadra informativ mai multe persoane ce au avut legături cu Consulatul englez de la Cluj, desființat în 1949. Printre țintele ofițerului se afla și cercetătorul Ștefan Ferenczi, pe motiv că acesta „în 1947 s-a înapoiat în Cluj din zona de ocupație engleză și nu i se cunoaște activitatea”.
La 30 ianuarie 1958, același ofițer a deschis un dosar de verificare asupra lui Silviu Dragomir, ca suspect de activitate informativă în favoarea serviciului de spionaj englez. Motivul: în trecut fusese prieten cu Setton Watson, iar în 1957 avusese o presupusă întâlnire la Cluj cu lordul Oswald. Mai exact, un activist de partid observase la lordul Oswald, care vizitase Clujul, o listă cu mai multe nume, în care erau bifate cel ale lui Silviu Dragomir și Ion Agârbiceanu, astfel încât Securitatea a trecut de îndată la urmărirea activă a acestora.
Pentru clarificarea activității lui Silviu Dragomir, lt. Banciu Constantin a cerut agentului „Voicu” o notă informativă în acest sens. Informatorul, coleg de breaslă cu istoricul, nu a ezitat însă să-i facă o descriere foarte „partinică”: „În domeniul istoriografiei burgheze are o vastă activitate, fiind unul din stâlpii promovării naționalismului burghez și un militant activ al acestor idei pe tărâm politic. Desigur că un astfel de om nu se poate împăca cu regimul nostru și nici nu văd ca la o vârstă atât de înaintată s-ar mai putea schimba și că ar putea aduce servicii regimului nostru, chiar pe tărâmul muncii științifice”.
După dirijarea mai multor agenți asupra istoricului, dosarul a fost închis în anul 1960, întrucât faptele nu se confirmau. Printre suspecții de spionaj, de data aceasta în favoarea statului italian se afla și istoricul Francisc Pall, care în trecut studiase la școala Română de la Roma, și își crease anumite legături printre istoricii italieni. Bănuielile asupra lui Francisc Pall au crescut în intensitate după ce în vara anului 1956 acesta a vizitat Legația Italiei la București, Securitatea din Cluj dirijând mai mulți informatori asupra istoricului în încercarea de a afla motivul acestei vizite. Cercetările au continuat, iar în 1961 a fost deschis un dosar de verificare, transformat în 1962 într-un dosar de urmărire informativă.
Un ofițer de Securitate preciza și faptul că în trecut se încercase recrutarea lui ca agent, dar „nu a acceptat, fiind un element dușmănos, fanatic”. După o urmărire asiduă timp de un an de zile, conducerea Securității din Cluj a realizat însă faptul că suspiciunile nu se confirmau, astfel încât la 10 ianuarie 1963 dosarul de urmărire a fost închis. Tot ca suspect de spionaj în favoarea Italiei era urmărit și profesorul Virgil Vătășianu, unul dintre cei mai valoroși istorici de artă ai României în acea perioadă. și în acest caz, acțiunile Securității din Cluj aveau la bază faptul că Vătășianu își desfășura o parte din activitate la școala Română de la Roma, fiind chiar secretar al acestei instituții.
Nici în acest caz bănuielile nu s-au confirmat, astfel încât dosarul a fost închis. și David Prodan s-a aflat în atenția Securității, ca urmare a vizitei făcute în Italia în 1955, cu ocazia Congresului mondial al istoricilor. Materialele împotriva sa erau foarte vagi, astfel încât supravegherea a încetat, istoricul fiind urmărit doar ocazional și fără continuitate, mai ales că acesta a preferat să se dedice în totalitate științei, refuzând orice fel de funcție publică. Însă unii dintre informatori Securității semnalau faptul că atitudinea lui Prodan nu aducea servicii partidului, care nu putea să profite de pe urma prestigiului savantului.
În 1958, agentul „Voicu” scria următoarele: „Îmi amintesc că în multe discuții cu colegii, când eram student, mi se obiecta de către aceștia că dacă linia partidului ar fi justă «un om ca Prodan» nu s-ar fi sustras după instaurare de la orice activitate politică, deși anterior avea înclinații spre comunism”. Printre obiectivele Securității s-au aflat și istoricii eliberați din detenție, instituția adunând diverse date referitoare la activitatea lor ulterior și la modul în care se reintegrau în activitate. Ioan Lupaș, stabilit la Sibiu, unde și-a reluat cercetările, era urmărit de Securitate la biblioteca Muzeului Brukenthal, pe care acesta o frecventa.
În 1956, un angajat al muzeului informa Securitatea că Lupaș scrisese un articol care „este o curată propagandă religioasă”. Nici Ștefan Meteș nu s-a retras în izolare după eliberarea din penitenciar, deoarece istoricul a încercat și a și reușit să revină treptat în viața științifică. Meteș a început să lucreze la volumul său dedicat emigrațiilor românilor din Transilvania, prin care combătea multe dintre argumentele teoriei rösleriene.
Încă înainte de 1962 el trimisese manuscrisul la Academie, spre a primi aprobarea pentru publicare, dar cenzorii insistau pentru modificarea anumitor capitole. În 1966, acesta povestise unui agent că „nu se va învoi în ruptul capului să modifice ceva în textul lucrării sau să introducă alt text, încadrându-se în «orientarea ideologică și politică de azi», că mai bine renunță la tipărirea lucrării”. Refuzul lui Meteș de a se conforma dorințelor cenzurii a stârnit atenția mr. Căbulea Traian, care a dat unui agent sarcina ca la prima întâlnire să afle foarte exact „ce anume nu admite să fie refăcut din lucrare”, ca și faptul dacă acesta mai redacta și alte lucrări.
FOTO DOCUMENT
Primul nucleu al Universității Dacia Superioară - Comisiunea universitară din 1919: O. Ghibu, I. Lupaș, I. Hațieganu, L. Mrazec, E. Hațieganu, D. Gusti, G. Bogdan-Duică, N. Drăganu, Al. Borza (rândul de sus); Gh. Marinescu, V. Babeș, I. Teodorescu, S. Pușcariu, G. Longinescu, G. Țițeica, Dr. Manicatide, V. Pârvan (rândul de jos). Lipsesc: P. Poni, N. Iorga, T. Stelian, Dr. Juvara
Reintegrarea lui Silviu Dragomir
Mult mai ușoară a fost reintegrarea lui Silviu Dragomir, mai ales că acesta a fost susținut de istorici cu priză la conducătorii P.M.R., precum Constantin Daicoviciu și Andrei Oțetea, dar și de Petru Groza. Cu ajutorul acestora, Silviu Dragomir a fost cooptat în colectivul care se ocupa cu redactarea celui de-al treilea volum al Tratatului de istorie a României, care cuprindea perioada modernă.
Materialele sale nu corespundeau însă cerințelor ideologice, astfel încât ele erau corectate de diverși istorici apropiați partidului, care făceau sugestii pentru „îmbunătățirea” acestora în sensul dorit. În februarie 1959, un informator, dirijat special pentru a stabili dacă Silviu Dragomir are lucrări cu conținut dușmănos, preciza că istoricul i-a adus lucrarea Transilvania sub stăpânirea habsburgică, pe care urma să o predea la București pentru tratatul de Istorie a României, rugându-l „s-o citească și să-i menționeze greșelile și a precizat «pentru că vreau să urmez loial punctul de vedere oficial»”.
Agentul menționa următoarele: „Silviu Drago mir a încercat o cât mai justă abordare a problemelor – însă fără să reușească totdeauna fie să vadă just problemele sociale, fie să tragă concluziile necesare. Nu poate face distincție între iobagi de orice naționalitate, care au suferit în epoca feudală la fel ca și «românii», care erau și iobagi, dar și nobili. Pentru Silviu Dragomir, prin iobag transilvănean înseamnă român supus nobilului ungur. Aceasta ar fi greșeala de fond. Ascuțișul când se îndreaptă contra nobilului acesta e ungur. Chiar dacă nu e precizat aceasta, se simte în compunerea frazei. Sursa i-a atras atenția și Silviu Dragomir a corectat, ștergând uneori fraze întregi”.
După cum se poate observa, începând de la sfârșitul anilor ’50, Securitatea din Cluj era tot mai mult interesată și de obținerea unor date referitoare la lucrările științifice ale intelectualilor din oraș, probabil și din dorința de a vedea dacă nu cumva aceștia urmăreau să insereze unele idei „subversive” în materialele scrise de ei. Interesau cu precădere volumele și studiile care tratau problemele etnogenezei și continuității românilor în Transilvania. În 1963, într-o notă de analiză a agentului „Ionescu Vasile”, cpt. Novak Laurențiu evidenția următoarele: „În ultimul timp, activitatea acestui agent a fost dirijată în problema diversiunii ideologice, în care problemă la fel a reușit să clarifice o serie de probleme. (…) a furnizat materiale în legătură cu Tratatul de istoria filozofiei din țările românești, în care lucrare la fel s-au descoperit unele tendințe de falsificare a istoriei de pe teritoriul Transilvaniei”.
Intelectualii maghiari din Cluj și Securitatea
Însă acțiunile Securității din Cluj au trecut rapid de la descoperirea acestor probleme științifice de „diversionism ideologic” la supravegherea foarte atentă a intelectualilor maghiari, o atenție deosebită fiind dată desigur istoricilor. În 1964, într-o notă de analiză a agentului „Ionescu Vasile”, cpt. Imbăruș Nicolae arăta faptul că acesta „ne-a informat din timp asupra unor lucrări cu conținut necorespunzător din punct de vedere istoric (…) sau a căror conți nut cuprindeau aspecte naționaliste maghiare, scrise de Jordaki Ludovic, Benkõ Samu și Jakó Sigismund, despre unele lucrări apărute în R.P. Ungară prin care era denaturată originea și continuitatea poporului român pe teritoriul Transilvaniei. Aceste materiale au fost exploatate în cadrul rapoartelor făcute de către conducerea ministerului”.
Preocupările în supravegherea maghiarilor erau însă mai vechi, da tând imediat după evenimentele din Ungaria. Referitor la acest aspect, cea mai mare parte a eforturilor Securității s-a concentrat asupra lui Sigismund Jakó, care avea preocupări privind istoria scrisului și a tiparului în Transilvania, volumele sale fiind și astăzi de referință în domeniu. Aceste teme erau de mare importanță pentru P.M.R., intrat acum în faza „național-comunismului”, cu atât mai mult cu cât ele erau tratate de un istoric maghiar, astfel încât Securitatea se interesa îndeaproape de conținutul lucrărilor scrise de Jakó și de materialele documentare folosite de acesta.
La 1 octombrie 1964, mr. Pușcașu Ilie i-a dat următoarele sarcini unui agent: „este absolut necesar să stabilim ce anume descoperiri sau lucrări importante vrea să publice sau la care lucrează, cu privire la primele tipărituri românești. În mod deosebit ce documente a găsit sau care sunt izvorul pe baza cărora întocmește această nouă lucrare. De asemeni, ne-ar interesa și conținutul primelor lucrări pe care va intenționa să le publice”.
Securitatea și-a mutat treptat aria de interes în ceea ce privește istoricii clujeni, de la atenția acordată aproape exclusiv atitudinilor și legăturilor politice ale subiecților, la supravegherea cât mai riguroasă și chiar încercarea de influențare a scrisului practicat de aceștia. De asemenea, începând din anii ’60, se constată o intensificare de osebită a urmăririi de către Securitate a istoricilor de etnie maghiară, ținând cont totuși și de faptul că până la evenimentele din Ungaria din 1956 această categorie practic nu s-a aflat deloc în vederile organelor de represiune.
