Autor 2028 vizualizări


Cumulând sute de miliarde de vizualizări pe an numai în mediul online, videoclipurile muzicale sunt astăzi unele din cele mai comune producții video și reprezintă o parte importantă a culturii muzicale moderne. Practic, nu există melodie dedicată publicului larg care să nu fie însoțită de o filmare reprezentativă.

Acest lucru pare atât de normal încât pentru unii melomani tineri este greu de imaginat o lume fără Youtube, iTunes sau Vimeo. Alții se vor gândi imediat la televiziunile muzicale, precum VH1, Rock TV, Kiss TV, dar mai ales MTV. Puțini știu însă că istoria clipurilor muzicale este chiar mai veche decât cea a televiziunii. 

Ce este de fapt un videoclip?

Dacă videoclipul în forma sa actuală este o creație relativ recentă, mai precis după anii 1960 și mai ales după apariția MTV în 1981, pentru originile sale nu există încă un consens între diverșii cercetători ai fenomenului (istorici, etnomuzicologi, critici de artă și cinema etc.). În fapt, principala problemă este de a defini ce anume este un videoclip.

Pe de o parte avem perspectiva anglo-saxonă (Cambridge și Oxford Dictionaries, dar și autori precum Hal Marcovitz sau Daniel Moller) care consideră videoclipul ca fiind „un scurtmetraj realizat cu scopuri artistice sau publicitare pentru promovarea unui cântăreț, unui album sau a unei melodii, ce integrează muzică, imagini și posibil o narațiune”. Din acest punct de vedere, clipurile video sunt în primul rând un instrument de marketing care urmăresc creșterea vânzărilor și a popularității unui artist și ulterior un element de divertisment.

Pe de altă parte, avem perspectiva franceză ( Michel Chion, Georges Sadoul și UPOPI) care pune accentul pe latura artistică și tehnică videoclipului. Astfel acesta este definit ca fiind „o producție cinematografică care prin diverse tehnici pune în comun imagini, înregistrări, extrase de film pentru a amplifica și a sublima senzațiile melodiei redate către public”.

Deși aparent mult mai teoretică, viziunea franceză consideră că videoclipul este în sine o creație artistică vizuală ce se atașează unei creații muzicale preexistente. Practic, dacă transpunerea unei cărți sau a unei opere scrise în film este o ecranizare, transpunerea unei melodii în film este un videoclip.

Primul film cu sunet a fost oare primul videoclip?

Conform perspectivei anglo-saxone, apariția primului videoclip este direct legată de istoria industriei de divertisment de la finalul secolului XIX. În 1894, Edward B. Marks Music Company, companie fondată de textierul E. B. Marks și de compozitorul Joseph W. Stern, îl angajează pe inginerul electrician George Thomas pentru a promova alături de diverși cântăreți melodia „The Little Lost Child” pe care o lansaseră în același an. Thomas, folosind o „lanternă magică”, a proiectat o serie de imagini statice, dar care în ordinea succesiunii încercau să redea povestea cântecului, în același timp cu interpretarea live a melodiei de către cântăreți și pianiști.

În fapt, „lanterna magică” era un proiector de picturi și fotografii pe sticlă, care prin reflexie și timpul de tranziție puteau da impresia de mișcare (foto dreapta: The Little Old Log Cabin in the Lane) .Spectacolul rezultat, denumit illustrated songs (melodii ilustrate), avea să devină în scurt timp o formă foarte populară de divertisment, iar melodia The Little Lost Child s-a transformat într-un hit cu peste 2 milioane de partituri vândute. Totuși, în cazul melodiilor ilustrate muzica era cântată live în sală și deci nu exista un suport tehnic atât pentru imagine cât și pentru sunet.

Un an mai târziu, în 1895, avea să se realizeze primul film cu sunet, în fapt primul film cu muzică; ceea ce este considerat în egală măsură și primul videoclip dacă luăm ca reper definiția franceză a acestuia. Trebuie spus, că la finalul secolului al XIX-lea ne aflăm în plin avânt al inovațiilor fotografice și cinematografice. În 1888 Louis Augustin Le Prince înregistra primul film din lume, pentru ca în 1891 Thomas Edison și William Kennedy Laurie Dickson să breveteze kinetograful și kinetoscopul primul aparat de filmat și primul aparat de redat filme din lume, iar în decembrie 1895 frații Lumière să realizeze prima proiecție cinematografică.

De fapt, când ne referim la aparat de filmat, vorbim de un aparat de fotografiat, care înregistra o serie de fotografii consecutive pe un suport (film fotografic) de 35 de mm cu perforații, ce erau ulterior redate în kinetoscop cu o frecvență de 46 de imagini pe secundă pentru a crea senzația de mișcare. Rezultatul, erau filme scurte de până într-un minut care putea fiu văzute de o singură persoană printr-un cilindru atașat kinetoscopului. În egală măsură, începând cu 1877, când Thomas Edison inventase fonograful, se făcuseră progrese importante în tehnica de înregistrare și redare audio.

Dacă primele înregistrări realizate pe cilindru spiralat acoperit cu foiță de cositor erau neclare și riscau să fie distruse după câteva ascultări, la începutul anilor 1890 existau deja trei aparate diferite de redare, fonograful lui Thomas Edison, grafofonul lui Charles Tainter și gramofonul lui Emil Berliner, care foloseau cilindrii de ceară, sau chiar primele tipuri de discuri asemănătoare vinilului, totul în condiții de claritate a sunetului și rezistență a suportului de înregistrare.

În acest context, William Dickson, care lucra la Edison’s Labs, face primul experiment în încercarea de a cupla filmul cu sunetul, reunind kinetoscopul cu fonograful, într-un aparat nou pe care l-a numit kineto-fonograf sau mai pe scurt kinetofon (foto dreapta). Cum la 1895 exista deja o industrie care producea cilindrii de ceară cu înregistrări muzicale, iar durata unui film pentru kinetoscop era scurtă, ideea lui Dickson a fost să realizeze în același timp o înregistrare muzicală scurtă pe fonograf și o înregistrare video cu kinetograful, care să poată fi redate în sincron de noul aparat.

Astfel, a luat naștere primul film cu sunet din istorie, denumit Dickson Experimental Sound Film (video jos), în care inventatorul interpretează la vioară un refren al compozitorului francez Jean-Robert Planquette, în timp ce doi membri ai echipei dansează alături de el pe ritmul muzicii. Din păcate, deși experimentul a fost un succes, filmul nu a fost niciodată lansat publicului deoarece kinetofonul nu a avut succes pe piață. În plus, puținii cumpărători preferau să își aleagă propria coloană sonoră din melodiile deja înregistrate pe cilindrii pentru a acompania vechile filme mute ale kinetoscopului, în dauna unei înregistrări sincron.


Câțiva ani mai târziu, munca lui Dickson avea să impulsioneze dezvoltarea unei noi tehnici pentru a încorpora sunetul cu filmul. În 1902 industriașul francez Léon Gaumont și Alice Guy prima femeie regizor de cinema, realizează primele proiecții de filme cu sunet dedicate publicului larg denumite Phonoscène. Într-o epocă a filmului mut, care era cel mai adesea acompaniat doar de sunetul unei melodii cantate la pian în sală, Gaumont și Guy, decid să reia ideea lui Dickson, și să realizeze producții cinematografice în care filmul și sunetul să fie sincronizate.

Beneficiind deja de o tehnică de înregistrare mult mai bună, gramofonul cu discuri – pentru înregistrarea audio și cronofotograful de 58 mm – pentru înregistrarea video, industriașul francez va breveta cronofonul (foto dreapta), un aparat care pe de o parte sincronizează mecanic funcționarea gramofonului cu cea a proiectorului de cinema și pe de altă parte permite printr-un sistem cu aer comprimat sonorizarea unei săli prin redare stereo.

Totuși, având în vedere că durata fiecărui film era limitată la 3 – 5 minute, Alice Guy, se va orienta preponderent către înregistrarea de sketch-uri, melodii, arii scurte de operă sau monologuri, motiv pentru care va colabora cu diverși umoriști și cântăreți din epocă. Practic, la fel ca în cazul lui Dickson, Gaumont și Guy nu realizau doar primele proiecții cinematografice cu sunet ci și primele videoclipuri dedicate publicului larg.

În plus, pentru Alice Guy, filmele trebuiau să aibă un caracter artistic și de divertisment, motiv pentru care ele erau turnate pe adevărate platouri de filmare. Implicit înregistrarea în același timp a sunetului și a imaginii era imposibilă, deoarece pâlniile gramofonului nu s-ar fi putut regăsi în decor. În consecință cineasta franceză a decis să realizeze mai întâi înregistrările audio la o calitate cât mai bună, cerând artiștilor să cânte la o distanță cât mai mică de pâlnii. Ulterior, cu gramofonul în redare, muzicianul sau umoristul trebuia să reinterpreteze melodia mimând în fața camerei de filmat. Noua tehnică, promova jocul corpului și al chipului interpretului în condițiile unei bune sincronizări între sunet și imagine, dar, în egală măsură, ea reprezintă și apariția primului playback din istoria muzicală.

Phonoscène-le s-au dovedit un real succes atât în Franța, unde erau redate săptămânal într-o rețea de săli de distribuție, din care cea mai mare, Gaumont Palace din Paris, putea reuni până la 6000 de persoane, cât și în străinătate, diverse proiecții având loc începând cu 1907 la Londra și New York. În total, între 1902 și 1917, au fost produse aproximativ 700 de Phonoscène muzicale ce aveau să lanseze și primul star muzical promovat prin înregistrări video – cântărețul și umoristul Dranem (video jos).


Filme musical, animație și divertisment de local

Inventarea în 1926 a Vitaphone-ului, procedeu prin care se realizează o sincronizare perfectă între imaginea filmată și sunet cu ajutorul motorului electric, a permis cineaștilor să experimenteze diverse coregrafii și tipologii de filme. Astfel, treptat filmul cu sunet avea să se impună în cinematografie și odată cu el au apărut noi producții care combinau muzica cu imaginea sub forma filmelor muzicale sau a desenelor animate. De exemplu, Gus Visser avea să inaugureze primul film muzical în care interpretarea melodiei cuprinde atât voce umană cât și animală „The Singing Duck” (video jos).


Deși conceptul de videoclip în sensul lui modern nu avea să se cristalizeze decât după 1960, multe din producțiile epocii au stat la baza dezvoltării sale ulterioare. Un rol important în acest sens l-au avut „the talkies”; o serie de peste 2000 de scurtmetraje muzicale produse de Warner Bros. și mai târziu de MGM în anii 1930-1940, și care au fost realizate după modelul Cântărețului de Jazz, primul lungmetraj cu sunet.

Prezentate în sălile de teatru sau cinema și mai târziu la televiziune, scurt metrajele muzicale reușeau să aducă în față publicului actori și muzicieni cunoscuți în epocă, precum Humphrey Bogart, Judy Garland (aka. Baby Gumm), Ginger Rogers sau Betty Hutton, urmărind o narațiune și scenaristică din ce în ce mai complexă. Unul dintre cele mai apreciate talkies St. Louis Blues (1929), în interpretarea cântăreței Bessie Smith (video jos), reda povestea unei femei de culoare care era înșelată de bărbat cu o femeie albă mult mai slabă, pe parcursul a 15 minute de film în care înregistrările urmăreau o succesiune de cadre filmate în locuri diferite conform unui scenariu adaptat pentru a ecraniza dramatismul melodiei.


În aceeași perioadă Max Fleischer produce primele desene animate muzicale scurte numite Screen Songs, care invitau publicul din sală să cânte împreună melodii populare prin urmărirea unei mingii (Bouncing Ball), procedeu similar karaoke-ului de astăzi. Ideea utilizării animației cu muzica avea să fie preluată în scurt timp și de Walt Disney și de cei de la Warner Brothers, care vor creea serii de desene animate centrate în jurul muzicii, precum Silly Simphonies, Fantasia, sau Spooney Melodey. Unele din aceste producții precum „La Danse Macabre” cuprindeau în integralitatea lor animație și narațiuni fanteziste, în timp ce altele precum „Crying for the Carolines” (video jos) combinau pasaje de animație cu segmente de înregistrări live ale interpretului într-o manieră asemănătoare videoclipurilor de mai târziu.


Ceea ce trebuie spus este că atât talkies, cât și desenele animate muzicale rulau în majoritatea cazurilor înaintea spectacolelor de teatru, de cinema sau a emisiunilor televizate și nu aveau ca obiectiv promovarea artistului sau a melodiei ci reprezentau doar scurte producții de divertisment muzical. În fapt, pentru industria muzicală încă dependentă de radio, interesul pentru filme de promovare a artiștilor era scăzut, în timp ce pentru industria cinematografică și mai târziu cea de televiziune videoclipurile nu se distingeau de filmele musical sau experimentale.

Situația avea să se schimbe treptat începând cu anii 1940 odată cu apariția tonomatelor muzicale (jukebox), și în special a tonomatelor cu redare video - Jukebox-Panoram, Cinebox și Scopitone. Reluând ideea kinetofonului lui Dickson, aceste tonomate, foloseau un sistem audio cu disc magnetic și filme de 16 mm cu o durată de 3 -5 minute, ce erau redate pe un ecran de dimensiunea unui televizor. Deși inițial au fost înregistrate și pasaje narative, animații sau sketch-uri, adevăratul succes al tonomatele cu redare video a fost dat de filmele muzicale scurte, denumite Soundies (video jos). Instalate în cluburile de noapte, baruri, restaurante, cafenele, parcuri de distracții sau chiar în cantinele fabricilor, tonomatele aduceau scurte momente de divertisment muzical și cinematografic unui public mai puțin familiarizat cu teatrul sau cinematografia, totul pentru prețul unei fise de câțiva cenți sau franci.


În egală măsură, perioada postbelică, marchează și inventarea discurilor de vinil LP de 33 RPM și 45 RPM care permiteau înregistrări lungi (mai multe melodii pe același vinil) la un preț mult mai scăzut, în jur de între 0,70 și 1,25 $ per disc. În acest context, pentru companiile din industria muzicală și de distribuție, precum MGM, Capitol sau Columbia, concurența pentru a câștiga o piață a consumatorilor de muzică în creștere era mare.

În plus, dacă până la al doilea război mondial majoritatea celor care își permiteau să dețină un gramofon sau un fonograf făceau parte din clasa de sus sau de medie, în anii ’50 utilizarea aparatelor de redare audio se popularizează, ceea i-a determinat pe producătorii de discuri să abordeze și alte forme de promovare, în afara radioului, teatrului sau cinematografului. Astfel, Jukebox-Panoram, Cinebox dar mai ales Scopitone (vezi jos), aparat care avea să facă trecerea de la filmele muzicale alb-negru la cele color, erau exact ceea ce aveau nevoie producătorii de muzică pentru promovarea artiștilor și albumelor către un public tânăr atras de viața de noapte și rock and roll. Pe parcursul unei singure decade, Soundies aveau să se distingă de scurt metrajele muzicale de până atunci, atât prin durată cât și prin mixul de interpretare live, scenaristică și dans, fiind cu adevărat clipuri de promovare a artiștilor.


De altfel, muzicianul Jiles Perry Richardson cunoscut ca The Big Bopper, avea să fie prima persoană care va folosi termenul de „music video” (videoclip) în 1959, după ce înregistrase un clip rock ce putea fi deopotrivă utilizat în tonomatele muzicale ca un Soundies sau la televiziune ca un scurt program muzical. Ideea avea să fie reluată, de The Beatles, care vor lansa un clip special dedicat televiziunii „ A Hard Day’s Night”, dând astfel naștere fenomenului videoclipului.

Surse:

Marcovitz Hal, The History of Music Videos, Library Binding, 2012
Michel Chion, Un art sonore, le cinéma, Coll. « Cinéma Essais », Cahiers du Cinéma, Paris, 2003
Henry Keazor et Thorsten Wübbena, Rewind, Play, Fast Forward : The Past, Present and Future of the Music Video, Cultural and Media Studies ,Transcript Verlag, 2010
Daniel Moller, Redefining Music Video, în www.danmoller.com, 2011
www.upopi.ciclic.fr - Histoire du vidéoclip
www.history.com – The music video before music television, august 2011
""