Istoria ultimilor Brâncoveni născuţi în România

Autor 51880 vizualizări


Constantin (71 ani) şi Mihai (66 ani), doi profesori universitari care trăiesc în Occident, sunt ultimii Brâncoveni născuţi în România. Ei au venit pe lume în anii ’40 ai secolului trecut şi au copilărit într-un Bucureşti stalinist, având tatăl în închisoare şi mama permanent supravegheată de Securitate. În 1964 au lăsat în urmă România şi au început o viaţă nouă în străinătate, cel mare, în Anglia, iar cel mic, în Franţa. Azi, ei sunt mândri de numele pe care îl poartă şi se amuză un pic amintindu-şi cum, după căderea comunismului, „originea lor nesănătoasă” a devenit în ochii multor români „foarte sănătoasă”.

La 15 februarie 1942, la fosta reşedinţă domnească de la Mogoşoaia, aflată în proprietatea Marthei Bibescu, a avut loc o nuntă care a adunat o parte din lumea bună a Capitalei României. Mirele, în vârstă de 22 de ani, se numea Constantin. El era fiul din cea de-a doua căsătorie a prinţului Mihai Constantin Bibescu-Basarab-Brâncoveanu, un personaj boem care trăise cândva la Paris şi îl cunoscuse pe Marcel Proust.  

Mireasa, în vârstă de aproape 30 de ani, era o aviatoare cunoscută în epocă. Născută la Viena, la 6/19 martie 1912, era fiica cea mică a lui George Ştirbey, un politician conservator care se stinsese în timpul epidemiei de tifos din 1917, şi a soţiei sale Elisabeta (născută Băleanu). Marina a copilărit lângă munţii Ciucului, la Dărmăneşti, în judeţul Bacău, alături de mama şi de sora sa mai mare, Alexandra (Sanda, pentru apropiaţi), bucurându-se de viaţa „la moşie” şi câştigându-şi renumele de fată zvăpăiată. Când a crescut, s-a lăsat în voia firii ei independente şi îndrăzneţe. A învăţat tainele aviaţiei în 1935, la Şcoala de zbor „Mircea Cantacuzino” de la Băneasa, şi a devenit cunoscută publicului prin figurile de acrobaţie pe care le executa la spectacolele aeriene la care era invitată să participe.


Cei doi miri, Marina şi Constantin, au fost părinţii a doi băieţi, ultimii Brâncoveni născuţi în România. Primul dintre ei a venit pe lume la 28 ianuarie 1943 şi a fost botezat, aşa cum cerea tradiţia familiei, cu numele de Constantin. Botezul a avut loc la 21 mai – Ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena – la Biserica „Domniţa Bălaşa”, iar naşi au fost bunicul Constantin (care era unul dintre cei trei efori ai respectivei biserici) şi mătuşa Elisabeta (sora mai mică a tatălui).

Micul Constantin a venit pe lume într-o perioadă istorică agitată. Naşterea sa a avut loc imediat după drama trupelor germane şi române de la Stalingrad. Au urmat bombardamentele anglo-americane, ocuparea ţării de către sovietici, venirea comuniştilor la putere şi plecarea regelui din ţară.

La începutul anului 1948, în ziua de 17 februarie, a apărut şi cel de-al doilea băiat, care a fost botezat Mihai. Astăzi, el povesteşte: „Botezul meu a fost făcut în apartamentul nostru, pentru că mama a fost sfătuită să facă acest lucru acasă. Veniseră comuniştii şi putea fi periculos să mergem la biserică. Am fost botezat Mihai pentru că era imediat după plecarea regelui şi multe familii şi-au botezat atunci copiii cu numele de Mihai” (interviu cu dl. Mihai Brâncoveanu, aflat în posesia autorului).

Doi copii „duşmani de clasă” 

Comunismul a adus vremuri întunecate pentru familiile înstărite, care au început să-şi piardă casele şi veniturile. Speranţa într-o viaţă decentă, lipsită de umilinţe, era dincolo de „cortina de fier”, în lumea liberă. Este motivul pentru care, în primăvara anului 1948, soţii Brâncoveanu au decis să plece din ţară. Şi-au luat cei doi copii şi au mers la malul mării, unde, împreună cu alte cinci persoane adulte (soţii Paula şi Vasile Stoica, Olimpia Zamfirescu, Radu Teodor Creţoiu şi Gheorghe Tambarlidis), au pornit în căutarea unei ambarcaţiuni care să-i ducă în Turcia. A fost un plan copilăresc, pentru că litoralul colcăia de agenţi şi informatori ai Siguranţei, aflaţi în căutarea unor astfel de fugari.

Arestarea a fost inevitabilă. Celor şapte li s-a intentat proces pentru „tentativă de trecere frauduloasă a frontierei” şi, în mod curios şi chiar neverosimil pentru ceea ce ştim astăzi că a însemnat stalinismul, doar bărbaţii au fost condamnaţi. Constantin-tatăl a luat trei ani (Arhiva CNSAS, Fond I, Dosar 262090, ff.5-7).


Ajuns la Canal, unde era mare nevoie de forţă de muncă, tatăl băieţilor a fost ţinut – prin decizie administrativă – şase ani, revenind acasă abia în 1954. În tot acest timp, întreţinerea familiei a căzut pe umerii Marinei. În 1949 i s-a confiscat şi restul averii (o parte o pierduse deja la înfăptuirea reformei agrare din 1945) şi, prin 1951, i s-a stabilit domiciliul obligatoriu la ultimul etaj al unei case de pe strada Alexandru Popov (astăzi General Henri Berthelot), unde familia Brâncoveanu a locuit până la plecarea definitivă din România.

Marina nu s-a ferit de munca fizică. Uneori era trimisă, alături de alte persoane din fosta lume bună, să lucreze la amenajarea spaţiilor dedicate unor manifestaţii muncitoreşti. Mai exact, ei erau printre cei care împodobeau pieţele cu lozinci mobilizatoare şi cu portrete ale mai-marilor ţării. „Într-o zi, una dintre sarcinile ei era să pregătească locul pentru o mare paradă – 1 Mai sau 23 August. Trebuia să atârne imensele portrete ale grangurilor comunişti, aşa cum se făcea. Ea lovea cu ciocanul cu o imensă plăcere – aşa cum ne povestea mai târziu – gândindu-se că le da în cap bestiilor! Până când un prieten a prevenit-o: «Ia-o mai încet, Marina, că se vede!»” (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu, aflat în posesia autorului).

De altfel, Securitatea o ţinea sub observaţie... În dosarul deschis pe numele ei cineva o acuza că „a comentat duşmănos realizările regimului democrat-popular din ţara noastră, precum şi evenimentele interne şi internaţionale”.

Cu timpul, băieţii au crescut şi au mers la şcoală. Firesc, la istorie au învăţat despre voievodul martir Constantin Brâncoveanu, despre care aflaseră mai întâi din familie: „Se făcea legătura între domnitor şi noi, ca descendenţi. Şi mă uimea foarte mult cum el era lăudat pentru contribuţia sa la artă, iar noi, descendenţii, eram văzuţi ca având «originea nesănătoasă» şi eram consideraţi «duşmani de clasă»!” (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu).

„Dacă nu bagi de seamă, te trimit unde e tac-tu!” 

Revenirea de la Canal a tatălui a mai ridicat moralul familiei (şi veniturile au crescut, pentru că s-a angajat pe post de cazangiu). Sigur, în jurul lor Securitatea crease o reţea informativă alcătuită din apropiaţi, care, sub diferite pretexte, îi vizitau la domiciliu sau le ieşeau „întâmplător” în cale, deschizând discuţia despre greutăţile vieţii cotidiene sau despre ce se mai auzea la posturile străine de radio... Răspunsurile vagi date de Constantin şi de Marina arătau că soţii îşi învăţaseră, se pare, lecţia. Tatăl băieţilor nu a ţinut însă garda sus tot timpul şi, în august 1959, a fost arestat din nou, de data aceasta pentru „uneltire contra ordinei sociale”. A fost judecat de Tribunalul Militar Bucureşti şi condamnat la opt ani de închisoare (Arhiva CNSAS, Fond SIE, 10367, f.3). Ce făcuse, mai exact? Participase la unele petreceri cu prietenii şi îşi spusese părerea despre cum se trăia în România. Iar cei care l-au condamnat au interpretat faptele lui Constantin Brâncoveanu astfel: „a avut întâlniri clandestine organizate cu diferite elemente şi a comentat duşmănos realizările regimului democrat-popular”. Opt ani, pentru nimic!


Şi băiatul cel mare a riscat închisoarea. Mare amator de muzică, Constantin participa des la spectacolele de la Operă sau de la Ateneu. Făcându-şi prieteni printre artişti, s-a trezit implicat în ceea ce este cunoscut drept „Procesul cântăreţilor de la Operă”. Astăzi, când îşi aminteşte, deşi vorbeşte degajat, o undă de revoltă pare că se mai simte în vocea sa: „Să fi fost prin 1960... Erau arestaţi Dinu Bădescu, cu prietena lui, Viorica Cojocaru, care era pianistă, Valentina Creţoiu, Şerban Tassian şi Cornelia Gavrilescu... Erau acuzaţi că discutau chestii de politică, nefavorabile regimului de atunci. A venit Securitatea să mă ia şi pe mine, de la Biserica «Domniţa Bălaşa», unde eram zugrav, ca să mă întrebe ce ştiam despre Dinu. Şi acolo m-au ameninţat cu multe lucruri, inclusiv că n-o să-mi mai văd mama. Şi am ajuns martor al acuzării la Tribunalul Militar, când a fost procesul. Acolo i-am văzut pe soliştii arestaţi ai Operei, arătau absolut înspăimântător. Erau slabi, palizi, îmbătrâniţi... Şocul mi-a dat curaj şi am fost de partea lor. Când am fost întrebat dacă am auzit vreodată expresia «viaţă de câine», am răspuns: «Da, sigur, cu referire la viaţa muncitorilor din America!». Atunci, preşedintele Tribunalului m-a ameninţat: «Dacă nu bagi de seamă, te trimit unde-i tac-tu!» Am avut foarte mult noroc, pentru că a venit ordin de sus să le dea drumul, adică să fie condamnaţi la doar cât aveau de când erau arestaţi. Şi aşa m-au lăsat şi pe mine în pace! Acei interpreţi nu erau bine văzuţi de comunişti, pentru că au cântat în anii războiului în Europa ocupată de nemţi. Dinu Bădescu chiar regreta că nu a rămas la Viena... De fapt, el rămăsese la Viena după război, dar a avut ghinionul să se afle la Praga în 1948, când comuniştii au pus mâna pe putere. Şi a fost trimis, obligatoriu, în România, nu a mai putut reveni în Austria...”.

Limbă rusă şi pian 

Fraţii Brâncoveanu au urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava” (numit în epocă „Nicolae Bălcescu”). Profesorii i-au privit cu simpatie pe cei doi (în anii ’30 îl avuseseră ca elev şi pe tatăl băieţilor). „Am avut nişte profesori extraordinari acolo: pe Bărbătescu la română, pe Anghelescu la botanică, pe doamna Grom – o minunată basarabeancă – la rusă. Aceşti profesori, într-un fel, ne apărau, pe Mihai şi pe mine. Ne încurajau să avem note mari, ca măcar sub acest aspect să nu putem fi atacaţi”, îşi aminteşte astăzi cel mai mare dintre fraţi.

Constantin a susţinut bacalaureatul în 1960 şi a dorit să urmeze arhitectura (era influenţat în acest sens de unchiul său, arhitectul G.M. Cantacuzino, soţul Alexandrei Ştirbey). Nu a îndrăznit să se înscrie la facultate, ci şi-a depus dosarul la Şcoala tehnică de arhitectură, dar nici acolo nu a fost acceptat. Pentru a-şi câştiga pâinea, a început să lucreze ca zidar, apoi ca zugrav, la Biserica „Domniţa Bălaşa”.

În 1962 a realizat că singura şansă de a face studii superioare i-o putea oferi Institutul de limba şi literatura rusă „Maxim Gorki”. „Am decis să intru la Institut – îşi aminteşte astăzi domnia sa – pentru că aveam talent la limbi străine şi în liceu am avut note mari la limba rusă. Şi am intrat al doilea, în 1962. Nu a mai avut nimeni ce să zică... În toamna lui 1963, institutul s-a desfiinţat, de fapt, s-a transformat în Facultatea de limba şi literatura rusă, în cadrul Universităţii Bucureşti... La «Maxim Gorki» m-am acomodat foarte uşor, şi acolo am avut profesori excelenţi. O doamnă, Ita Grossman, care ţinea la mine mult... Preda limba şi fonetica rusă. Apoi, mai era Cornelia Comorovski, care a plecat la Paris, şi a venit, în anul II, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Tot în anul II, la limba română, am avut-o ca profesoară pe Mioara Avram. Ea era o superbă profesoară şi lingvistă, dar cu o reputaţie de a fi foarte zgârcită cu notele. Dar mie mi-a dat 10. Şi am aflat mult mai târziu că a fost chemată de decan – Rudenko îl chema – şi i-a spus: «Tu, care niciodată nu dai 10 nimănui, te-ai găsit tocmai ăluia să-i dai!»”.


Mihai, fratele mai mic cu cinci ani, a împărtăşit talentul pentru limbi străine al lui Constantin (amândoi vorbeau franceza foarte bine, pentru că o învăţaseră în familie), dar şi pasiunea pentru muzică: „La vârsta de şase ani am petrecut o vară la Ciucea, unde unchiul meu, arhitectul G.M. Cantacuzino, lucra la Mausoleul lui Octavian Goga. Atunci am cunoscut-o pe Veturia Goga, care era o persoană foarte drăguţă. Ea reuşise să-şi păstreze proprietatea. Avea şi livada, şi castelul... În tinereţe, ea a fost cântăreaţă de operă. Pe vremea când am vizitat-o eu, asculta muzică la radio, pentru că reîncepuse să se dea muzică bună. Noi nu aveam un astfel de aparat. O duceam foarte rău, tata era închis... Ea mi-a dat nişte bani să ne cumpărăm un radio, ceea ce am şi făcut. Apoi am început să studiez pianul, cam de la vârsta de şapte ani. Am avut o primă profesoară, bună pentru începători, care, după trei ani, mi-a spus: «Mi-am terminat misiunea, găseşte-ţi pe altcineva». Şi am continuat cu o celebră pianistă, Nadia Chebap, rusoaică de origine. Pe vremuri cunoscuse celebritatea, acum nu mai avea voie să apară pe scenă... Ea i-a fost profesoară şi lui tata”. A doua mare pasiune a lui Mihai a fost matematica. Când a venit vremea să-şi aleagă cariera, a optat pentru aceasta din urmă.

„Veste bună” 

La începutul anilor ’60 viaţa a devenit un pic mai respirabilă pentru Marina Ştirbey-Brâncoveanu şi băieţii ei. Nu numai că fiul ei cel mare şi-a început studiile superioare (fie ele şi de limba rusă!), dar – la fel de important – ei i s-a ridicat interdicţia de a părăsi Bucureştiul, pe care o avea de treisprezece ani. „Până în 1963 mama nu putea ieşi din Bucureşti fără autorizaţie. Norocul nostru orb a fost că i s-a dat acest DO [domiciliu obligatoriu – n.a.] în Bucureşti şi nu în fundul Bărăganului, cum au fost multe cazuri ca, de exemplu, [aviatoarea] Nadia Russo, Pia Zamfirescu etc. Mama s-a prezentat la miliţie pentru a i se ridica acest DO. În orice caz, era hotărâtă să nu spună «Mulţumesc!» pentru ceva ce era normal. DO-ul era anormal! În acelaşi timp îşi dădea seama că ceva trebuia să spună! Soluţia ei a fost genială. Le-a spus: «Veste bună!» Am putut atunci, Mihai şi cu mine, să avem prima noastră vacanţă cu mama. Am mers cu cortul la Dâmbul Morii, pe linia Bucureşti-Braşov, după Timiş, cel de Sus si cel de Jos. Apoi peste dealuri la Câmpulung şi înapoi la Bucureşti. Una dintre cele mai bune şi reuşite vacanţe din viaţa mea...” (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu). Trecuseră însă două decenii de când Marina şi Constantin Brâncoveanu se căsătoriseră la Mogoşoaia. Marina simţea că nici anii care urmau nu promiteau nimic bun. A hotărât, din nou, să plece din ţară. Mai ales că de dincolo îşi putea ajuta soţul mai uşor, care era încă închis. De data aceasta a procedat altfel. Sanda, sora ei mai mare, era în Anglia, iar în Franţa se afla Matei Brâncoveanu, singurul frate al soţului care mai era în viaţă (doi fraţi muriseră în război). Cu ajutorul lor şi al Marthei Bibescu s-a pus în mişcare o întreagă operaţiune diplomatică menită să creeze presiune asupra regimului de la Bucureşti. Diferite personalităţi din lumea politico-diplomatică occidentală au cerut autorităţilor să permită familiei Brâncoveanu să plece definitiv din România. La începutul anului 1964, guvernul român a acceptat.


Vestea că li se permite plecarea a venit însoţită de o cerere care i-a revoltat, şi pe băieţi, şi pe prinţesa Brâncoveanu. Membrii familiei urmau să-şi piardă cetăţenia. Mihai Brâncoveanu îşi aminteşte: „Pe la începutul lui 1964 am primit autorizaţia de a pleca, după ce rude şi prieteni din străinătate au intervenit, pe căi diverse, pe lângă autorităţile române. Pentru a părăsi ţara, am fost obligaţi să renunţăm la cetăţenia română. Este, de altfel, singurul document pe care, deşi minor (aveam 16 ani), l-am semnat singur! Fireşte, nu aveam nicio poftă să semnez; mama mi-a şoptit la ureche, pe franţuzeşte, că în orice caz semnătura mea n-avea nicio valoare, având în vedere vârsta mea! Toate celelalte documente erau contrasemnate de mama”.

Plecarea Marinei şi a celor doi copii a avut loc la 17 aprilie 1964. Trei bilete au fost rezervate din străinătate, pe numele lor, la compania aeriană belgiană Sabena. Un prim zbor îl făceau de la Bucureşti la Bruxelles, iar din capitala Belgiei luau un alt avion pentru Londra.

Mihai Brâncoveanu: „Noaptea dinaintea plecării am petrecut-o la hotelul aeroportului Băneasa. Pâna în ultimul moment mama a sperat că tata va apărea la aeroport şi va călători cu noi. Se pare că au fost, efectiv, cazuri în care deţinuţi au fost duşi direct din închisoare în avion... Lucrurile nu s-au petrecut însă astfel. Tata a fost eliberat două luni mai târziu, cu ocazia unei importante amnistii. Şi-a revăzut părinţii, care erau amândoi în viaţă, şi a făcut cele necesare pentru a obţine autorizaţia de a pleca în Anglia, unde a sosit între Crăciun şi Anul Nou. În Anglia, locuiam într-o căsuţă amabil pusă la dispoziţia noastră de două prietene englezoaice de-ale mamei, care în anii ’30 veniseră în România. Se afla într-un mic sat din Kent (East Brabourne), la câteva zeci de metri de casa Sandei Cantacuzino şi la ceva mai mult de o oră de mers cu trenul la Londra. După circa un an, tata a fost angajat la BBC, unde se ocupa de emisiunile în limba română: buletin de ştiri, reportaje despre evenimentele culturale la care participau artişti români, de pildă soprana Ileana Cotrubaş, care cânta regulat la Covent Garden sau la celebrul festival de la Glyndebourne. Tata făcea aproape zilnic drumul dus-întors cu trenul până la Londra, iar mama rămânea la ţară să se ocupe de casă; totdeauna a detestat marile oraşe... După vreo cinci-şase ani, părinţii au cumpărat (luând un împrumut) o casă ceva mai mare, cu o grădină, la circa 10-15 minute de mers cu maşina de East Brabourne.


Au rămas acolo până când tata s-a pensionat, în 1981. În timpul călătoriilor lor în Franţa, unde doreau să se stabilească o dată ce tata va fi la pensie, au găsit o casă care le-a plăcut. Era tot într-un cătun, numit Bouloc, în departamentul Tarn-et-Garonne, la circa o sută de kilometri nord de Toulouse. Au cumpărat-o în 1981, s-au mutat în ea în primăvara lui 1982 şi au vândut proprietatea din Anglia. Din păcate, tata n-a profitat decât prea puţin de această nouă casă: în dimineaţa zilei de 18 noiembrie 1983 a murit subit de un infarct. Nimeni nu se aştepta la un sfârşit atât de timpuriu: sănătatea lui părea excelentă... Pentru mama, mai în vârstă ca el cu opt ani, a fost o lovitură cumplită. Cu mult curaj, a reuşit însă să se refacă, să-şi organizeze o viaţă relativ plăcută în sud-vestul Franţei, înconjurată de prieteni. Fratele meu şi cu mine ne duceam regulat să o vedem. (...) Până prin 1995 era capabilă să plece singură cu maşina chiar pe distanţe mai lungi: de mai multe ori a venit până în regiunea Nisei, unde socrii mei de atunci aveau o casă unde petreceam o parte din vacanţa de vară. Prin 1997, sănătatea ei a început să se deterioreze. Ultimele şase luni din viaţă le-a petrecut într-o casă pentru persoane în vârstă, la câţiva kilometri de Bouloc. A murit pe 15 iulie 2001, la vârsta de 89 de ani. Casa de la Bouloc am pastrat-o, şi sunt încântat să mă întorc acolo de câte ori am posibilitatea să o fac”.

Legătura prinţilor Brâncoveanu cu România, reluată după căderea comunismului 

Ce au făcut cei doi băieţi în Europa Occidentală? Mihai, cel mic, a ales matematica şi Franţa. În 1971 a absolvit studiile superioare la Paris şi s-a angajat la Centrul de cercetare ştiinţifică în matematică. După zece ani a început să predea la Universitate şi asta face şi azi. Este specializat în teoria probabilităţilor. Nu a uitat de muzică, dar nu mai avut timp să studieze cât şi-ar fi dorit. Uneori cântă la pian în public (a făcut-o şi anul trecut la Bucureşti, la Ateneu, când a interpretat o piesă la patru mâini împreună cu Dan Grigore). În plus, din 1971 semnează cronici muzicale în „La Revue des Deux Mondes”, una dintre cele mai vechi reviste franceze.

În 1984 s-a căsătorit cu Bettina Funck-Brentano. Primul lor copil, un băiat, s-a născut în 1991 şi a primit numele de Clement-Constantin. Apoi a venit pe lume o fetiţă, Ana, care s-a stins la vârsta de patru ani şi jumătate, în urma unei tumori la creier (a trăit între 1994 şi 1999). În prezent, Mihai Brâncoveanu este recăsătorit cu Laetitia Le Guay şi au împreună două fete: Isolda (n. 2005) şi Maria (n. 2006).


Constantin Brâncoveanu a ales istoria şi Anglia: „Ajuns în Occident, am constatat că aici era cerere de oameni care cunoşteau limba rusă. Am decis să exploatez acest lucru şi aşa am făcut carieră universitară. În 1964 am susţinut un interviu la King’s College din Cambridge în ideea de a studia în continuare limbile străine. Am fost acceptat cu rusa ca limbă principală şi cu franceza ca limbă secundară. Am descoperit [însă] că mă interesau mai degrabă subiectele de istorie şi de gândire politică decât cele lingvistice. În toamna lui 1967 am plecat cu bursă în America, la Harvard, pentru master. Acolo am studiat istoria. După ce am încheiat la Harvard, m-am întors în Anglia, pentru că nu voiam să pierd perioada de calificare pentru cetăţenie, care era de cinci ani din opt. Dacă nu reveneam în 1970 pierdeam momentul şi trebuia să reiau întregul proces. Nu doream, pentru că în acel moment eram apatrid. Un an am fost la specializare, la Oxford, apoi am primit primul meu post universitar, la Colegiul Christ Church (Oxford). Am stat acolo în perioada 1971-1976, după care am plecat la Universitatea din Manchester, unde am rămas până în anul 2000, când am ieşit anticipat la pensie. După care am mai predat cinci ani free lance, dar aproape full time, la Universitatea Sheffield”. În prezent, Constantin Brâncoveanu predă cursuri de vară despre istoria Rusiei (perioada 1850-1950) în Statele Unite, la Universitatea din Missouri. Nu a fost căsătorit niciodată.

Legătura prinţilor Constantin şi Mihai Brâncoveanu cu România a fost reluată după căderea comunismului. Statul român le-a redat cetăţenia (cu scuzele de rigoare) şi îi putem întâlni uneori – în timpul deselor vizite pe care le fac în ţara în care s-au născut – în Bucureşti sau la mănăstirile ctitorite în Oltenia de voievodul martirizat în 1714. Desigur, nu ştim cine sunt, discreţia fiind una dintre trăsăturile lor...

Bibliografie
Arhiva C.N.S.A.S., fondurile I şi SIE 
Interviuri cu Constantin şi Mihai Brâncoveanu
Sorin Turturică, Aviatoarele României. Din înaltul cerului, în beciurile Securităţii, Editura Militară, Bucureşti, 2013


""