Autor 46854 vizualizări


Să punctezi în câteva pagini momentele cele mai importante din istoria patinajului artistic poate fi o întreprindere îndrăzneaţă. Te vezi asaltat de ani, de nume, de detalii tehnice, care fac prea puţin cu ochiul unui cititor neavizat. Dincolo de această perdea de fum, descoperi însă o istorie fabuloasă, cu băieţi care-au inventat sărituri astăzi extrem de cunoscute, cu fete care au revoluţionat disciplina, cu figuri legendare (vezi Sonja Henie, această „Nadia“ a patinajului artistic), cu numeroase poveşti controversate şi chestiuni paradoxale.

Ca să ajungă ce e azi, un sport spectaculos, cu audienţe incredibile în timpul Jocurilor Olimpice, patinajul artistic a traversat o istorie de mai bine de 200 de ani. În mod evident, în 1772, atunci când Robert Jones, un locotenent britanic de artilerie, îşi publica al său Tratat despre patinaj (A Treatise on Skating) – pe care-l putem considera astăzi primul manual din istoria disciplinei – patinajul pe gheaţă n-avea nicio legătură cu ce vedem noi astăzi la televizor. Concursurile se organizau ici şi colo, fără noimă şi fără norme universal-valabile, în pur „stil englezesc“, ţeapăn şi formal:patinatorii, doar bărbaţi, nu îndrăzneau să fie creativi şi desenau pe gheaţă, cu patinele, „figuri“ în forma cercurilor şi a cifrei 8. Această perioadă, a începutului de drum, cu figuri obligatorii trasate pe gheaţă, a dat şi numele sportului, „figure skating“. Iar numele s-a păstrat, în ciuda faptului că „figurile“ au dispărut, la un moment dat, din programele patinatorilor.

Părintele patinajului artistic modern, un american

Cel care a schimbat în mod categoric stilul de a patina predominant în epocă a fost americanul Jackson Haines, considerat până în zilele noastre „părintele patinajului artistic modern“. Balerin şi dansator, primul campion al Americii la patinaj artistic, în anul 1864, Jackson şi-a uimit auditoriul, atunci când şi-a prezentat „figurile“ obligatorii având muzică pe fundal şi încercând să integreze mişcări de dans în programul său;mai mult:Haines a fost primul care a purtat patine a căror lamă era prinsă de gheată cu şuruburi. Să-ţi mişti mâinile în timp ce te deplasezi liber pe gheaţă, să te învârţi şi chiar să-ncerci să sari – iată însă nişte inovaţii pe care americanii nu le-au înghiţit.

Considerat prea teatral de colegii săi de generaţie, Jackson Haines a părăsit America şi s-a stabilit la Viena, unde felul său de a patina a câştigat numeroşi adepţi. A pus pe picioare o şcoală în care tinerii austrieci puteau să înveţe să patineze ca el, iar câţiva dintre elevii lui au înfiinţat mai târziu, adică în 1892, International Skating Union (ISU), şi astăzi forul conducător în patinajul artistic. Şi, după ce vreme de ani buni a patinat în diverse zone ale Europei (în ceea ce am numi azi show-uri pe gheaţă), Jackson Haines – până la urmă, prima celebritate din istoria patinajului artistic – a murit din pricina unei pneumonii, în 1875, în Finlanda, la numai 35 de ani. Contactase boala călătorind cu sania prin Rusia, de la un patinoar improvizat la altul. Pe piatra sa de mormânt scrie:„America’s Skating King“, deşi America nu i-a recunoscut inovaţiile în timpul vieţii şi deşi stilul său de a patina – care a primit într-un final denumirea de „International Style of Skating“ – a fost pentru prima dată folosit pe teritoriul american, în competiţii, abia în anul 1914.


Încep să apară săriturile...

Comentatorii de astăzi le pronunţă de sute de ori în timpul unei competiţii:Axel, Salchow, Rittberger, Lutz... Sunt – publicul acestui sport ştie – denumiri ale săriturilor prezentate în concursurile de patinaj artistic. În spatele săriturilor sunt însă nişte oameni:oamenii care le-au executat pentru prima dată în întreceri de patinaj, oamenii al căror nume a intrat în vocabularul disciplinei, dată fiind extraordinara lor contribuţie în dezvoltarea acestui sport.

Norvegianul Axel Paulsen a executat, astfel, săritura care-i poartă astăzi numele, în anul 1882, la Viena, în timpul primei competiţii internaţionale de patinaj artistic (nu existau încă nici campionate europene, nici campionate mondiale de patinaj). Câţiva ani mai târziu, în 1909, suedezul Ulrich Salchow sărea, la Stockholm, un alt tip de săritură (denumită apoi săritura Salchow), în 1910, germanul Werner Rittberger sărea la Berlin primul Rittberger (cunoscut astăzi mai degrabă sub denumirea de Loop), iar în 1913, la Engelman, austriacul Alois Lutz executa prima săritură care avea să fie botezată cu numele său. La momentul respectiv, toate săriturile erau – se înţelege – cu câte o singură rotaţie în aer (cu excepţia Axelului – o rotaţie şi jumătate).

... iar Ulrich Salchow devine primul campion olimpic din istorie

Dintre cei de mai sus, cel care a făcut cu-adevărat istorie a fost Ulrich Salchow, patinatorul suedez care a dominat prima decadă a secolului XX. Salchow a câştigat de zece ori titlul mondial la patinaj artistic, din 1901 în 1905 şi din 1907 în 1911;n-a participat la Campionatele Mondiale de la München din 1906, temându-se că juriul va da câştig de cauză patinatorului din ţara gazdă, Germania:Gilbert Fuchs. Suedezul Salchow a câştigat, de asemenea, titlul european de nouă ori şi tot lui i-a fost decernată şi prima medalie olimpică acordată vreodată în patinajul artistic, la Jocurile Olimpice de vară de la Londra din anul 1908. Da, aţi citit bine:la începuturi, patinajul artistic a fost una dintre probele JO de vară, devenind abia la Chamonix, în 1924, sport de iarnă cu acte în regulă (staţiunea franceză a găzduit primele Jocuri Olimpice de iarnă din istorie).

Şi-a mai fost o premieră la Londra, în 1908:aceasta a fost singura ediţie a Jocurilor Olimpice care a cuprins proba de „figuri speciale“. Acele figuri care dădeau mari bătăi de cap patinatorilor şi din care marele public nu înţelegea mai nimic. Sportivii obişnuiau chiar să-şi deseneze pe hârtie figurile pe care le prezentau în concurs, opturi, ­cercuri, stele, cruci, unele adevărate opere de artă. Iar ţara care avea să devină mai târziu o forţă în patinajul artistic, Rusia, a câştigat prima ei medalie olimpică de aur în patinaj tocmai la această probă, prin sportivul Nikolai Panin.

Fata care se înscrie în concursul băieţilor şi alte paradoxuri

În 1908, la Londra, se decerna şi prima medalie olimpică în proba feminină de patinaj artistic:o câştiga britanica Madge Syers (care câştiga, concomitent, şi bronzul olimpic în proba de perechi, alături de soţul şi antrenorul ei, Edgar Syers). Până acolo însă, drumul fusese destul de lung şi de complicat pentru fetele care doreau să patineze. Şi Campionatele Europene (primele în 1891, la Hamburg), şi Campionatele Mondiale de patinaj artistic (primele în 1896, la Sankt Petersburg) erau deschise doar băieţilor. Aşa că atunci când Madge Syers s-a înscris în competiţia mondială din 1902, şi a mai câştigat şi medalia de argint (aurul fusese obţinut de Ulrich Salchow), oficialii au luat foc. Federaţia Internaţională de Patinaj (ISU) a interzis cu desăvârşire fetelor să mai concureze împotriva băieţilor, dar au mai trecut patru ani până când a organizat, la Davos, o competiţie separată, doar pentru ele. Nici pentru proba de perechi n-a fost atât de simplu să se impună, în mare parte din pricina faptului că anumite ţări considerau evoluţia pe gheaţă a perechilor indecentă (în unele ţări era chiar ilegală). Primul concurs destinat perechilor s-a desfăşurat la Sankt Petersburg în 1908. Proba de dans a intrat în peisaj mult, mult mai târziu:a fost inclusă în programul Jocurilor Olimpice abia în 1976, la Innsbruck (când medalia olimpică de aur a fost câştigată de Ludmila Pahomova şi Alexandr Gorşkov din URSS).

Fenomenul Sonja Henie şi revoluţiile din patinaj

După şapte ani de zile de pus patinele în cui – din pricina Primului Război Mondial, în intervalul 1915-1921 n-au avut loc ­concursuri de patinaj artistic – a apărut în peisaj Sonja Henie din Norvegia, care a revoluţionat patinajul din temelii. Venind dintr-o familie bogată, Sonja a avut la dispoziţie tot ce şi-ar fi putut dori pentru a deveni o mare campioană:patinoare private, instructori foarte buni, lecţii de balet. La Jocurile Olimpice de iarnă de la Chamonix, prima competiţie internaţională majoră la care a participat, fetiţa de 11 ani s-a clasat pe ultimul loc. N-avea să mai repete nicicând această „performanţă“.


Din 1927 până în 1936, Sonja a luat în fiecare an aurul la Mondiale, a obţinut în paralel şi şase titluri europene şi, cel mai important, e singura patinatoare din istorie care a câştigat trei titluri olimpice, pe deasupra şi consecutive, în 1928, 1932 şi 1936. Rezultatele au transformat-o pe Sonja într-o legendă a patinajului artistic, dar nu numai ele:ca nimeni înaintea ei, Sonja a folosit muzica în propriul avantaj. Adolescenta din Norvegia a prezentat programe atent coregrafiate, cu elemente care ­„curgeau“ unele din altele, în ton cu ritmul muzicii. Şi nu numai că Sonja patina cu totul diferit, dar arăta şi altfel. Într-o perioadă când patinatoarele evoluau în competiţii îmbrăcate ca pe stradă, cu fuste lungi, care limitau mişcările, şi cu patine de culoare neagră, ca băieţii, Sonja a venit la concursuri cu fuste scurte până la genunchi şi cu patine albe – o costumaţie pe care o considerăm astăzi obişnuită;pe-atunci era o extravaganţă.

Cu Henie, popularitatea patinajului artistic a crescut fulminant, mai cu seamă după ce, încheindu-şi cariera de sportiv amator, Sonja a plecat la Hollywood, a făcut numeroase filme şi a bătut America în lung şi în lat cu show-uri pe gheaţă. Revista „Time“ i-a pus fotografia pe copertă, alături de un citat reprezentativ, „Most always I win“, firmele s-au bătut s-o aibă pe norvegiană în campaniile publicitare, au apărut păpuşile Sonja, creioanele Sonja, cărţile de colorat Sonja, iar Sonja Henie a devenit prima sportivă din istorie care a câştigat un milion de dolari.

Un accident de avion încheie avântul sportivilor din SUA

Începe dominaţia rusă. După cel de-al Doilea Război Mondial şi pauza competiţională impusă de conflict, 1940-1946, canadienii şi americanii încep să domine concursurile de patinaj artistic;aceasta, şi în condiţiile în care multe dintre arenele de patinaj ale Europei dispăruseră sub bombardamente. Americanul Richard Button a câştigat titlul olimpic în 1948 şi în 1952, iar Barbara Ann Scott din Canada a obţinut, la rândul ei, medalia olimpică de aur în 1948. De ­altfel, de numele lor se leagă o altă situaţie pe care am putea s-o considerăm astăzi paradoxală:în 1948, competiţia europeană de patinaj artistic a fost câştigată de tânăra din Canada, iar ­titlul european masculin, de americanul Richard Button. Şi aceasta, pentru că, până atunci, toate ţările membre ISU, inclusiv SUA şi Canada, îşi puteau înscrie reprezentanţii la Campionatele Europene. Această „premieră“ neaşteptată a determinat ISU să schimbe regulile:din 1949 numai patinatori europeni au participat la competiţia continentală.


Americanul Richard Button, la Campionatele Mondiale de Patinaj Artistic din 1947, executând pe gheaţă acele „figuri speciale“ care au dat şi numele sportului („figure skating“) 

Dominaţia americană în creştere a cunoscut un sfârşit teribil, atunci când, la 15 februarie 1961, întreaga echipă de patinaj artistic a Statelor Unite, patinatori şi antrenori, a pierit în timpul unui accident aviatic. Avionul în care se aflau s-a prăbuşit în apropierea aeroportului din Bruxelles. Echipa de patinaj artistic era în drum spre Praga, unde urmau să se desfăşoare Campionatele Mondiale. Americanii au trebuit astfel să-şi construiască de la zero o nouă echipă, timp în care patinatorii sovietici au crescut şi au tot crescut, devenind aproape de neînvins, mai cu seamă în probele de dans şi de perechi. De altfel, de la Jocurile Olimpice din 1964, când Ludmila Belusova şi Oleg Protopopov au câştigat aurul la perechi, n-a mai fost loc pe prima treaptă a podiumului olimpic în această probă decât de cupluri din URSS/Rusia. Supremaţia a luat sfârşit în 2010, când patinatorii chinezi Xue Shen şi Hongbo Zhao au luat, în premieră pentru ţara lor, medalia olimpică de aur. 

Scandalul Nancy Kerrigan-Tonya Harding sau cum creşte audienţa

O dată cu televizarea competiţiilor (anii ’60), popularitatea patinajului artistic a crescut, laolaltă cu creşterea spectaculozităţii programelor prezentate în concursuri. În Statele Unite ale Americii, după influenţa extrem de importantă a Sonjei Henie, un scandal a fost cel care a contribuit masiv la creşterea interesului pentru patinaj. Chiar înainte de Jocurile Olimpice din 1994, în timpul Campionatelor Naţionale de patinaj ale Statelor Unite ale Americii, un individ a intrat în patinoarul unde se antrenau fetele şi a lovit-o cu un baston din metal, peste genunchiul drept, pe patinatoarea Nancy Kerrigan. Atacul a făcut ca Nancy să se retragă din competiţie, iar titlul naţional a fost câştigat de Tonya Harding (care şi-a câştigat, astfel, şi dreptul de a participa la JO). Puţin după aceea, s-a dovedit că Tonya nu era străină de această conspiraţie menită să-i faciliteze accesul la Jocurile Olimpice. Povestea Kerrigan-Harding a fost urmărită cu sufletul la gură de publicul american, s-a scris şi o carte, s-au făcut şi documentare TV, iar programul scurt al fetelor din cadrul competiţiei olimpice de la Lillehammer (şi Harding, şi Kerrigan au participat până la urmă;a câştigat Oksana Baiul din Ucraina) a înregistrat audienţe mai mari decât finala Super Bowl din acel an.

Cum a dispărut 6.0, nota perfectă

Pentru o foarte lungă perioadă de timp, 6.0 a fost cea mai mare notă pe care o putea lua un patinator în competiţii, nota perfectă, aşa cum a fost şi zecele Nadiei în gimnastică. Iar cei care au meritat pe deplin nota perfectă, şi au şi primit-o în timpul Jocurilor Olimpice de la Sarajevo, din 1984, au fost britanicii Jayne Torvill şi Cristopher Dean, în proba de dans. Programul lor, pe muzică din Bolero-ul lui Ravel, a primit, la impresia artistică, nouă note de 6.0 (din nouă) şi e considerat şi astăzi unul dintre cele mai spectaculoase programe din proba de dans.Acest sistem de notare, cu note de la .0 la 6.0, a fost însă pe parcursul timpului ţinta a numeroase critici:că a făcut loc subiectivismului în evaluarea programelor, că patinatorii aşteptau ani de zile să urce în ierarhie şi că asta se întâmpla, de regulă, doar după retragerea colegilor mai titraţi, că juraţii puteau fi influenţaţi să noteze într-un fel sau altul. Un anume episod – celebru de-acum – din timpul Jocurilor Olimpice din 2002, de la Salt Lake City, a dus la schimbarea modalităţii de evaluare.

Marina Anissina şi Gwendal Peizerat (Franţa) au câştigat medalia olimpică de aur în proba de dans la JO de la Salt Lake City din 2002

După proba olimpică de perechi – câştigată cu cinci voturi la patru de perechea rusă Elena Berejnaia şi Anton Siharulidze, în faţa canadienilor Jamie Salé şi David Pelletier – a izbucnit un ditamai scandalul. Arbitra din Franţa, Marie-Reine Le Gougne, unul dintre cei cinci juraţi care i-au văzut pe ruşi pe locul 1, ar fi izbucnit în lacrimi în faţa unui oficial, mărturisind că a fost presată de preşedintele Federaţiei franceze pe patinaj să-i voteze pe ruşi. Totul ar fi făcut parte dintr-un târg între federaţia franceză şi federaţia din Rusia cu privire la jurizarea în probele olimpice. 

Potrivit înţelegerii, arbitradin Franţa ar fi trebuit să-i favorizeze pe ruşii din proba de perechi, Berejnaia şi Siharulidze, în vreme ce arbitrul rus ar fi urmat să facă acelaşi lucru pentru perechea franceză din proba de dans (Marina Anissina şi Gwendal Peizerat). Asta, în ciuda faptului că nici patinatorii ruşi, nici cei francezi n-aveau nevoie de ajutor;erau favoriţi la aur în probele lor. Atunci când povestea a devenit publică, s-a întâmplat un fapt nemaivăzut în istoria patinajului olimpic:s-a organizat o nouă festivitate de premiere în cadrul căreia perechea din Canada, considerată defavorizată, a primit şi ea medalia de aur. Cu toate că episodul din 2002 nu e nici astăzi pe deplin lămurit – arbitra din Franţa a revenit apoi asupra declaraţiilor, precizând că le-a făcut sub presiune şi că ruşii au fost, într-adevăr, mai buni –, Federaţia Internaţională de Patinaj a decis să schimbe sistemul de notare, eliminând, astfel şi posibilitatea ca vreun patinator să mai obţină nota 6.0.

Evgheni Pluşenko la Vancouver şi „noaptea în care arbitrii au ucis patinajul artistic“

Criticile n-au ocolit nici noul cod de punctaj din patinaj, pus în practică începând cu anul 2005. Astfel, la cea mai recentă ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Vancouver, de anul trecut, un imens val dezaprobator a urmat probei masculine de patinaj artistic. Cu o evoluţie memorabilă, care a inclus, printre altele, o săritură cvadruplă şi una triplă în combinaţie, rusul Evgheni Pluşenko – campionul olimpic din 2006 şi vicecampionul din 2002 – a obţinut doar medalia de argint. Aurul a fost câştigat de americanul Evan Lysacek, care patinase curat, foarte curat, dar care inclusese în programul lui doar sărituri cu trei rotaţii, fără să sară şi cvadrupla, „regina săriturilor“.


La numai câteva zeci de minute după festivitatea de premiere, s-a dezlănţuit iadul mediatic. Elvis Stojko, faimos patinator canadian, a subliniat faptul că noaptea finalei masculine a fost „noaptea în care ei (n.r. – arbitrii) au ucis patinajul artistic“, că, prin decizia de a-i da aurul lui Lysacek, patinajul artistic s-a întors cu ani buni în urmă:„Brian Boitano făcea acelaşi lucru din punct de vedere tehnic în 1988. Astăzi sunt juniori care pot prezenta acelaşi program“. Actualul sistem de punctare din patinaj încurajează precauţiile şi omoară pasiunea şi evoluţiile curajoase – au spus alţii. În zilele premergătoare competiţiei s-a imprimat o stare de spirit favorabilă câştigării aurului olimpic în proba masculină fără săritura cvadruplă – au arătat alte voci. Ce reacţie a avut Pluşenko? Rusul a arătat că se consideră câştigător al probei masculine atunci când, la festivitatea de premiere, a ţopăit o secundă pe prima treaptă a podiumului, înainte de a se aşeza pe treapta a doua.

Şi a spus simplu despre Lysacek:„Să stai pe cea mai înaltă treaptă a podiumului cu medalia de aur la gât, după ce ai sărit doar triple – ăsta nu e, pentru mine, progres. Nu poţi fi cu-adevărat campion fără cvadruplă“. Premierul rus Vladimir Putin i-a mai îndulcit puţin amarul câştigătorului moral al titlului olimpic atunci când i-a transmis:„Argintul tău valorează aur“. Implicarea lui Putin a dat însă apă la moară cârcotaşilor, care au considerat înfruntarea Pluşenko-Lysacek un episod târziu al Războiului Rece.