Autor 8122 vizualizări


Liberalismul este un mod de gândire politică apărut în epoca de descompunere a orânduirii feudale şi de ascensiune a burgheziei. El este opusul absolutismului, care concepe conducerea societăţii în funcţie de interesele exclusive ale unei singure clase dominante, nobilimea sau boierimea. Guvernarea socială se realizează conform unor tradiţii, cutume sau principii politice imobile, a unor deprinderi de a vedea în majoritatea copleşitoare a populaţiei o masă amorfă de simplii contribuabili, incapabilă de a afirma idei politice şi de a dovedi voinţa comună de schimbări. Frământările şi convulsiunile sociale sunt considerate doar acţiuni anarhice, reflectând pretenţii mărunte şi de interes local, incapabile de a se ridica până la nivelul întelegerii unor comandamente ale dezvoltării social-politice, acestea constituind apanajul guvernului absolutist.[1]

Apariţia curentului liberal

            Curentul care a dus la apariţia acestui partid pe scena politică românească a fost liberalismul secolului al XIX-lea. În Europa Occidentală, liberalismuls-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea oraselor şi a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare şi a restricţiilor din calea comerţului şi industriei. Acestui fundal social-economic al începuturilor lui i se asociază o ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualităţii şi al unor exponenţi ai mişcărilor contestatare, ai revoltelor şi ai revoluţiilor din Europa Occidentală. Începute în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în Ţările de Jos şi Anglia, schimbările revoluţionare atingeau apogeul în Franţacare, la 1789, deschidea o întreagă epocă de abolire a vechiului regim feudal la scara continentului, un proces care include şi războaiele napoleoniene, transformate în instrument de expansiune a noilor idei.

Principii liberale pe teritoriu românesc înainte de constituirea propriu-zisă a PNL

            Deşi în Moldova şi Ţara Românească fondul social-economic purtător al liberalismului, burgheziaşi locuitorii oraşelor în general era slab dezvoltat şi constituit din negustori şi meşteşugari care de regulă erau supuşi ai Curţilor străine, marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou. Acesta se resimte în rândul unor cărturari, dar şi al unei părţi a boierimii care receptează îndeosebi idei iluministe şi raţionaliste, aparţinând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke. Impactul acesta survine atât înainte de Revoluţia franceză din 1789, cât şi după data menţionată, contactul în cazul din urmă fiind mediat şi de emigraţia nobiliară care, deşi relativ mică şi de pe poziţii contestatare, contribuia la impulsionarea spiritului public modern în Moldovaşi ŢaraRomânească. Trebuie menţionat faptul că Şcoala Ardeleană a avut şi ea o influenţă, chiar dacă mai mică asupra filozofiei luminilor în cele două principate.[2]

            Ascensiunea liberalismului era facilitată de instituţionalizarea învăţământului public elementar, dar mai ales de dezvoltarea unei intelectualităţi de largă orientare europeană. Şi dacă românii din Austria, prin şcolile şi universităţile de la Viena îndeosebi frecventate de unii dintre ei, se puneau în contact cu valorile europene de sorginte germană, cei din Moldova şi Ţara Românească, prin elevii şi studenţii trimişi mai ales în Franţa, se arătau animaţi de aceleaşi aspiraţii europene.

            Revoluţia din Ţara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor româneşti din 1848. „Constituţia” cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz şi consacrat la Bucureşti la 9 şi 11 iunie, preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un şir de libertăţi individuale şi de grup, precum şi pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor. Prin instituţiile concepute se tindea spre o formă de stat republicană, cu o riguroasă separaţie a atribuţiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.[3]

            Pe parcursul celor trei luni de conducere de către un guvern provizoriu, în ciuda ameninţării Rusiei, o parte din aspiraţiile programatice s-au înfăptuit:constituirea unei noi administraţii provizorii, organizarea armatei, a gărzilor naţionale şi a unei tabere militare, abolirea privilegiilor feudale şi convocarea unei Comisii a proprietăţii, deschiderea unei campanii electorale pentru o Adunare Constituantă, desfiinţarea cenzurii şi o libertate deplină a presei şi tipăriturilor, relaţii cu guvernele revoluţionare europene.

            Prin propaganda politică erau răspândite o serie de noţiuni liberale chiar în rândul maselor populare. Încă în preambulul „Proclamaţiei” din 9 iunie se decreta „tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arăta adevărul”. Atmosfera liberal-democrată instaurată de noul regim în Ţara Românească a generat o atitudine modernă a cârmuitorilor politici. Guvernul provizoriu n-a manifestat niciodată tendinţa de a acapara puterea, considerându-se depozitar al acesteia, cu o funcţie tranzitorie spre organisme legal constituite.[4]

            Am văzut aşadar că principii liberale au existat pe teritoriul românesc înainte de constituirea propriu-zisă a Partidului Naţional Liberal.

Liberalismul sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza

            Un moment important al liberalismul se petrece sub domnia  lui Alexandru Ioan Cuza, când se afirmă două etape distincte. Între anii 1859–1864 el se defineşte şi se întregeşte în toate direcţiile de acţiune. După 2 mai 1864, când se înfăptuia o domnie personală, Cuza impunea un fel de tutela politico-instituţională, suprimând presa autonomă, grupurile şi reuniunile politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse, cel intelectual şi cultural se dezvoltă fără nici o restricţie. Tot astfel, sub raport economic, societatea românească se află sub impactul liberei iniţiative şi al concurenţei, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situaţia aceasta permitea cristalizarea şi aprofundarea unor concepte specifice economiei de piaţă.[5]

            Dezvoltarea şi, într-o oarecare măsură, geneza liberalismului românesc ar trebui privită în funcţie de această tensionare tot mai accentuată a raportului dintre organizarea de stat şi aspiraţiile care existau la începutul epocii moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar ca ideologie sau politică „de clasa”, ci ca principal curent de gândire şi acţiune al celei mai dinamice părţi a elitei româneşti.[6]

            Factorul care dădea unitate liberalilor era doctrina politică. Ea era inspirată din principiile revoluţiei franceze dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeaşi doctrină se întemeia pe tradiţiile naţional – culturale şi politice. Afirmarea liberalismului în România după 1859 se face în condiţii speciale. Principalul beneficiar al noului regim politic al Convenţiei nu sunt elemente de origine burgheza ci, dimpotriva, acelea care-şi trăgeau puterea din marea proprietate funciară, moşierimea[7].

Naţionalismul, trăsătură a liberalismului

            O trăsătură caracteristică a liberalismului este naţionalismul. Cei mai avântaţi liberali, radicalii, se numesc ei înşişi partid naţional. Ca atare, ei se identifică cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominaţia străină sub forma suzeranităţii otomane şi protectoratului rusesc, dar şi cu aceea a impunerii numeroşilor străini din economie sub jurisdicţia românească. Deşi apare drept prima trăsătură specifică încă de la finele secolului al XVIII-lea, naţionalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se afla ideea dobândirii suveranităţii depline a statului roman, sub raport politic şi economic, precum şi desăvârşirea unităţii în spaţiul etnic.

Martie 1871, prima tendinţă de unificare a partidului

            Un moment important al istoriei Partidului Naţional Liberal asupra căruia ne vom opri îl constituie luna martie a anului 1871, când prin instalarea la putere a noului guvern conservator, liberalii se vedeau aruncaţi în opoziţie. Conştienţi de necesitatea combaterii în comun a adversarilor politici, abandonând interesele de grup şi rivalităţile dintre personalităţi, ei au arătat o mai mare dorinţă de colaborare cu ocazia alegerilor organizate la începutul lui mai de Lascăr Catargiu. „Roşii, fracţioniştii, adepţii lui Mihail Kogălniceanu şi partizanii lui Ion Ghica, cele patru grupări distincte aparţinând guvernului liberal, dovediră atunci că erau animate de aceeaşi voinţă”. Numai că, ingerinţele administrative, dar şi nemulţumirea unor electori faţă de radicali şi fracţionişti îndeosebi, care prin atitudinea lor puseseră în pericol precarul edificiu politic instituit în 1866, asigurau un succes consistent coaliţiei grupărilor conservatoare, marcându-se astfel un moment important în viaţa politică românească, prin depăşirea instabilităţii guvernamentale şi inaugurarea unei perioade de ordine constituţională şi construcţie legislativă.[8]

            Pierzând puterea în asemenea împrejurări, cu o poziţie şubredă în corpurile legiuitoare, liberalii radicali, în special, îşi intensifică eforturile în vederea realizării unor acţiuni concertate la scară naţională. Deoarece posibilitatea lor de activitate politică se diminuase, nefăcându-se simţită în corpurile legiuitoare unde posedau un număr restrâns de deputaţi şi senatori, liberalii îşi pun toate nădejdile în presă. Din aceasta intenţionau să facă mijlocul principal al activităţii lor opoziţioniste, s-o transforme într-un instrument de modelare a opiniei publice şi, totodată, într-o puternică forţă de combatere a guvernului conservator. Drept consecinţă, la 8 noiembrie 1871, era organizat la Iaşi un congres al presei liberale unde reprezentanţi ai unor periodice îşi propuneau un program comun de acţiune. în temeiul unui asemenea acord între fruntaşii presei libere din ţară, era organizată o susţinută campanie politică prin care se denunţau tranzacţiile economico-financiare oneroase încheiate cu firme străine, injoncţiunile politicii germane, dar şi rolul lui Carol I în tutelarea unei asemenea politicii[9].

24 mai 1875, naşterea Partidului Naţional Liberal

            Un moment decisiv în cadrul acţiunii liberale l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Hotărâţi să acţioneze pe aceeaşi platformă împotriva guvernului conservator, înca de la 4 ianuarie liberalii alcătuiau un comitet central electoral, care işi propunea coordonarea activităţii politice la scara întregii Românii. în aceeaşi conjunctură, la 23 ianuarie începe editarea unui periodic semnificativ intitulat „Alegătorul liber”, iar două zile mai târziu întemeiau o ligă menită a combate guvernul conservator, liberalii coalizaţi tipăreau manifeste şi broşuri, difuzau programe de acţiune şi profesiuni de credinţă, organizau reuniuni politice în capitală, în diverse alte oraşe şi chiar la sate, adresându-se direct maselor populare. Această activitate propagandistică crease o stare de spirit de exaltare împotriva „tiraniei boierilor”, reuniunile ţinute în săli, în grădini publice şi chiar pe străzi răsunând de nemulţumiri exprimate la adresa guvernului conservator, care devenea cu atăt mai criticabil cu cât recurgea la forţă spre a asigura liniştea publică.[10]

            În ciuda unei intense activităţii politice, a unei acţiuni combative, deschisă direct nu numai spre electorii din colegii ci şi spre masele populare, liberalii coalizaţi nu reuşeau să-şi asigure o preponderenţă în corpurile legiuitoare, râmânând în opoziţie. Deveniţi mai preocupaţi de necesitatea închegării unei puternice formaţiuni politice, de desăvârşire a procesului de raliere, la 24 mai 1875, fruntaşi ai diferitelor formaţiuni, carora li se adaugă şi disidentul conservator Manolache Costache Epureanu, făceau legământ să acţioneze pentru triumful deplin al principiilor liberale în viaţa politică românească. Ion Constantin Brătianu, Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, Gheorghe Vernescu, Alexandru G. Golescu, pecetluiau alianţa parlamentară printr-o reuniune ţinută în casa din stradă Enei, proprietate a maiorului englez Sir Stephen Bartlett Lakeman, stabilit definitiv în România şi cunoscut sub numele de Mazar-Paşa, prin care puneau bazele Partidului Naţional Liberal. La 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” publica programul acestei puternice formaţiuni politice, iar o zi mai târziu, „Românul” insera lista cu numele celor 25 de membrii constituiţi în Comitet coordonator: V. Arvanezu, Dimitrie Berindei, Pană Buescu, Ion Constantin Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariadgi, Ion Câmpineanu, Manolache Costache Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Ferechide, Ion Ghica, Dimitrie Giani, Alexandru G. Golescu, Constantin Grădişteanu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Lupescu, Constantin Nacu, Remus Opran, Pache-Protopopescu, Constantin Alexandru Rosetti, Eugeniu Stănescu, Dimitrie Alexandru Sturdza, George Văcărescu.[11]

Deşi cuprindea toate nuanţele, Partidul Naţional Liberal se baza în fapt pe puternicele structuri radicale întemeiate anterior de I. C. Bratianu şi C. A. Rosetti.  Deşi consulul francez releva că şeful unei asemenea formaţiuni politice pare a fi Ion Ghica, în realitate beneficiarii unei organizării liberale la scară naţională erau cei doi fruntaşi mai sus-menţionaţi, care prin relaţiile lor în decursul lunilor iunie şi iulie reuşeau să întindă reţeaua de organizaţii liberale în principalele oraşe din ţară, atât în Muntenia cât şi în Moldova. Fracţioniştii din jurul lui N. Ionescu constituiau şi ei o puternică organizaţie la Iaşi, afiliată la Partidul Naţional Liberal. În acest fel, până la finele anului 1875, structuri liberale erau implantate nu numai în oraşele ci şi în statele României. Reuniţi sub aceeaşi conducere, liberalii de toate nuanţele întemeiau astfel cea mai puternică forţă politică a României.

Ce este de fapt Partidul Naţional Liberal la întemeiere?

            Partidul Naţional Liberal este o organizaţie care reuneşte la scară naţională o serie de oameni politici care aveau păreri relativ similare. El nu este conceput ca un instrument în mâna unei singure clase, ci ca un organism politic menit a stimula şi direcţiona energiile din toate elementele bune din ţară. Sunt căutaţi aderenţi în toate structurile şi clasele sociale, printre toate elementele active, care din punct de vedere politic împărtăşesc ideile libertăţii şi egalităţii, acţionând pentru transpunerea acestora în proiecte de legi şi pentru reglementarea întregii activităţi economice în acest sens.

Obiectivele partidului

            Misiunea Partidului Naţional Liberal consta evident în aducerea la cârma ţării a unui guvern de orientare politică liberală, capabil să transforme în proiecte de legi o serie de idei doctrinare. Din aceste motive, structurile lui centrale şi judeţene, precum şi diferitele organe de presă se constituie în puternice nuclee de propagandă politică, cu misiunea primordială de a exercita influenţa în colegiile electorale şi în opinia publică în general, a câştigat voturi şi mai ales deputaţi în corpurile legiuitoare. Nu trebuie să se creadă că prin constituirea unor asemenea structuri se realiza o estompare a diferitelor păreri care bântuiau curentul liberal, că se introducea o singură optică de apreciere a faptelor politice. Punând la bază doctrina liberală, de asigurare a egalităţii politice şi de îmbunătăţire a condiţiei materiale a maselor populare, Partidul Naţional Liberal este o organizaţie care acţionează pentru o guvernare alcătuită din proprii reprezentanţi, proiectele politice lansate alcătuindu-se la momentul oportun, în funcţie de ponderea pe care o deţinea în corpurile legiuitoare.

            Guvernul liberal era o expresie a coaliţiei de la Mazar Paşa, în care preşedintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziţii line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice şi politic-instituţionale.

„Prin noi înşine”, doctrina PNL

            După Războiul de Independenţă, Partidul Naţional Liberal s-a consolidat, mărindu-şi rândurile şi edificându-şi doctrina în pas cu cerintele vremii.

            Pe parcursul mai multor decenii, la conducerea lui s-au succedat o serie de cunoscuţi oameni politici, primul dintre ei fiind Ion C. Brătianu (1875-1891). Acestuia i-au urmat:fratele său, Dumitru Brătianu (mai 1891 – iunie 1892), D. A. Sturdza (1892-1909) şi Ion I. C. Brătianu (Ionel), fiul celui mai înainte menţionat (1909-1927).

            În anul 1881, un nou program al partidului, enunţa importante obiective vizând dezvoltarea economică a ţării:încurajarea industriei naţionale, edificarea reţelei de căi ferate, înfiinţarea instituţiilor de credit şi a camerelor de comerţ. Era un program pe care acest partid se va strădui să-l realizeze în cursul îndelungatei sale guvernări, care va dura pana în anul 1888.

            Doctrina partidului s-a afirmat treptat în strânsă legătura cu ideile enunţate de principalii lideri, în primul rând de I. C. Brătianu. Subliniind necesitatea promovării unei politici naţionale, acesta din urmă a enunţat doctrina „Prin noi insine!”, care reclama dezvoltarea economică a ţării prin forţele proprii. În viziunea sa, care viza  independenţa economică a ţării, urma să consolideze independenţa sa politică. Pe linia acestei orientări, circumscrisă programului din 1881 şi enunţată de lideri, avea să se înscrie, în bună măsură, politica guvernului liberal, în intervalul imediat următor, până la căderea sa, în 1888.

Scindarea PNL

În prima etapă de existenţă a Partidului Naţional Liberal, în intervalul când el s-a aflat la putere, mai ales după Războiul de Independenţă, caracteristică a fost apariţia a numeroase disidente, unele desprinse oficial din sânul partidului, altele, neoficial.

            Astfel, în 1878 la Iaşi se constituie un Partid Liberal Moderat, având ca principali lideri o serie de cunoscuţi universitari:Vasile Conta, Gheorghe Mârzescu, Grigore Cobălcescu. În anul 1880, tot la Iaşi se desprinde din Partidul Liberal o grupare politică mai veche, Fracţiunea Liberală Independentă, având ca lider pe prof. univ. Nicolae Ionescu. Era o formaţiune politică constituită cu un deceniu în urmă, care intrase în Coaliţia de la Mazar-Paşa, iar acum încerca să se afirme din nou cu un program propriu, având la bază un naţionalism exagerat, „menit zice-se, a răspunde unor interese specifice Moldovei. Ziarul oficial al acestei formaţiuni politice care promova asemenea idei, semnificativ se numea „Mişcarea naţională”.[12]

            Tot în anul 1880 se desprinde din partidul-matcă o grupare a „liberalilor sinceri”, avându-l ca lider pe Gh. Vernescu, care ulterior în 1883 fuziunea acestora cu o parte a conservatorilor, va duce la întemeierea Partidului Liberal-Conservator, având ca ziar oficial „România”.

În anul 1882, neînţelegerile dintre cei doi fraţi, Ion şi Dimitrie Brătianu, duceau la constituirea unei grupări de opoziţie, sub conducerea celui din urmă, şi care avea să joace un rol important în organizarea coaliţiei pentru răsturnarea guvernului liberal.

            Mai departe, pe linia acestor frământări, în anul 1884 deosebirile de vederi duceau la despărţirea de I.C. Brătianu a unui alt cunoscut lider, C. A. Rosetti, sub conducerea acestuia conturându-se la această dată o formaţiune politică de stânga, iniţial nedesprinsă oficial din sânul Partidului Naţional Liberal.„Neînţelegerile dintre cei doi fruntaşi căpătaseră o turnătură definitivă cu prilejul dezbaterilor din anii 1883-1884 vizând modificarea Constituţiei, C. A. Rosetti spre dezaprobarea şefului guvernului, susţinând în cadrul acestor dezbateri ideea colegiului electoral unic[13].

            Cu o serie de idei menite să lărgească cadrul democratic al epocii, gruparea rosettistă s-a consolidat cu numeroase adeziuni (între alţii, profesorii Vasile Alexandrescu Urechia şi Grigore Serurie, Petre Grădişteanu etc.), iar după moartea lui C. A. Rosetti în aprilie 1885 conducerea ei a fost preluată de fiul acestuia, Vintilă Rosetti şi de Gheorghe Panu, cel din urmă cum vom mai observa, plecând de la o asemenea formaţiune politică, încercând să pună bazele unui adevarat partid de stânga, Partidul Radical.

            În anii 1886-1887 marcând sfârşitul guvernării liberale sub conducerea lui I. C. Brătianu, cele mai multe dintre aceste disidente liberale se înţeleg cu unele grupări conservatoare constituind o puternică coaliţie, Opoziţia unită vare avea ca ţel înlăturarea îndelungatei guvernări liberale.[14]  

             Într-o altă etapă a evoluţiei sale, un nou program al Partidului Naţional Liberal avea să fie elaborat în noiembrie 1892 la Iaşi în condiţii de opoziţie, după ce conducerea  sa era preluată de Dimitrie A. Sturdza. Pe lângă măsurile de oportunitate vizând critica guvernului conservator aflat la putere („domnia legilor”, „libertatea alegerilor”, descentralizarea administrativă) erau înscrise în acest program o serie de idei noi, menite să lărgească baza socială a partidului. Astfel, în strânsă legătură cu dezideratul libertăţii alegerilor se preconiza lărgirea sistemului electoral pe baza principiului votului universal. „Sufragiul universal cu reprezentaţiunea proporţională – se menţiona în program – este idealul Partidului Naţional Liberal. Către dânsul ne vom îndruma şi vom tinde a-l realiza prin reforme treptate, răspândind tot mai mult în păturile sociale luminile unei instrucţiuni solide şi sănătoase”[15].

            Pentru evoluţia lentă a doctrinei partidului sub conducerea lui D. A. Sturdza, semnificativ este şi programul următor din anul 1906, elaborat tot în condiţii de opoziţie, în anul premergător marii răscoale ţărăneşti din anul 1907, care avea să zguduie societatea românească.

Elemente înnoitoare după Răscoala ţărănească din 1907

            Pe linia oficială a Partidului Natţonal Liberal elemente înnoitare survin mai ales după 1907 sub influenţa foştilor lideri socialişti intraţi în partid şi a lui Constantin Stere, datorate şi viziunii mult mai receptive la spiritul vremii a lui Ion I .C. Brătianu, care ajungea în 1909 la conducerea partidului. S-au observat aceste elemente înnoitoare în legislaţia agrară adoptată în anii 1907-1910 în răstimpul unei noi guvernări liberale, dar mai ales într-un nou program al partidului din ianuarie 1911, din faza de început a altui interval de opoziţie. Trecând în revistă legile agrare adoptate menite să ducă la o oarecare redresare a situaţiei ţărănimii şi enunţând „chestia agrară” ca o prioritate în preocupările partidului, în program se punea accentul pe rolul pe care sindicatele agricole, instituţiile de credit şi camerele de comerţ urmau să-l joace în continuare în lumea satelor.[16]

PNL după al doilea Război Balcanic

            Momentul decisiv al acestui proces înnoitor de modernizare a P.N.L. va fi atins însă în toamna anului 1913, după sfârşitul interveniţiei României în Bulgaria şi încheierea celui de-al doilea Război Balcanic. Într-o cunoscută scrisoare-manifest a lui Ion I. C. Brătianu publicată în „Viitorul” din 7 septembrie 1913, făcându-se trimitere la „covârşitoarea înrâurire a maselor asupra destinelor statului” pe care războiul balcanic o pusese în lumină, era subliniată cu toată claritatea nu numai necesitatea unei noi reforme electorale în forma colegiului electoral unic, ci şi a unei reforme agrare „printr-o intervenţie a Statului, cu drept de expropriere unde e nevoie, pentru creşterea proprietăţii ţărăneşti”. În luna octombrie 1913, Congresul P.N.L. avea să sancţioneze această orientare programatică. În cuvântul său la acest congres, Ion I. C. Brătianu subliniind necesitatea stringentă a celor două mari reforme, referitor la cea agrară a dat asigurări că „exproprierea se va face cu dreaptă despăgubire”[17].

            Ajunşi din nou la putere în primăvara anului 1914, pe linia programului enunţat anterior sub conducerea lui Ion I. C. Brătianu liberalii vor inaugura opera de reforme, care avea să fie întreruptă şi amânată un timp o dată cu declanşarea Primului Război Mondial.

                                                                               

NOTE

[1]Apostol Stan, Iosa Mircea, Liberalismul politic în România de la origini până în 1918, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996,  p.11;

[2]Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Enciclopedia partidelor politice din Romania 1859-2003,   Editura Meronia, Bucuresti, 1995,  p. 26;

[3]Ibidem, p. 28;

[4]Enciclopedia României, vol. I., cap. IX  partea I, Principii liberale în România, Bucureşti, 28 mai 1938, p.388;

[5]Ibidem, p.388;

[6]Ibidem, p.389;

[7]Ibidem, p.389;

[8]Apostol Stan, Iosa Mircea, Liberalismul politic în România de la origini până în 1918,  Editura Enciclopedică, Bucureşti 1996, p.165;

[9]Ibidem, p. 165;

[10]Ibidem, p. 167;

[11]Ibidem, pp. 167-168;

[12]Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918,   vol. III, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pp. 426-427.

[13]Ibidem, p. 427.

[14]Ibidem, p.427;

[15]Damian Hurezeanu, Gheorghe Sbârnă, Partide şi curente politice în România. 1821-1918, Editura Eficient, Bucuresti, 2000,  pp. 152-153;

[16]Ion Mamina, Ion Bulei, op.cit. p. 220;

[17]Anastasie Iordache, Viaţa politică în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.195;

""