Autor 2640 vizualizări


În grădina care își desfășoară încântătorul covor vegetal de gazon și flori multicolore din fața Ateneului Român, se înalță statuia lui Mihai Eminescu, strălucitul reprezentant al poeziei românești, intrat de asemenea în panteonul literaturii universale. Statuia îl înfățișează pe Eminescu în picioare, având o figură care exprimă îngândurarea împletită cu melancolia. 

Capitala și-a dobândit unul dintre cele mai frumoase monumente ale sale în urma unor eforturi de decenii, pentru ca statuia dedicată marelui poet să fie demnă de geniul acestuia. Stau mărturie acestor îndelungate eforturi, documentele oficiale privind organizarea de concursuri, precum și alte documente, care însă explică doar în parte modul în care s-a reușit ca în cele din urmă să se ajungă la proiectul lui Gheorghe Anghel în anul 1963. Puțini sunt sculptori care și-au făcut o adevărată obsesie pentru o personalitate marcantă, cum este cazul lui Gheorghe D. Anghel. Deși a transfigurat în bronz și busturile altor mari români (George Enescu, Nicolae Bălcescu, Theodor Pallady, Vasile Pârvan), Eminescu a fost visul vieții sale. Ideea de a zămisli un bust sau o statuie lui Eminescu l-a obsedat timp de patru decenii. Nu se știe data precisă a primei încercări, căci sculptorul își distrugea creațiile nedefinitivate.

În ,,Jurnalul” lui Petre Oprea găsim informații neoficiale despre luptele subterane acerbe între grupările de artiști și critici de artă pentru a impune câte un proiect sau în a împiedica concretizarea unui altul, considerat a fi prea conformist sau chiar plagiat după o operă din patrimoniul universal. Aceste lupte constituie și substanța romanului „Concursul” de Mircea Deac1, bine informat cu privire la acestea ca participant activ al vieții artistice din acea vreme. Interesul regimului comunist pentru realizarea de monumente de for public în București s-a manifestat mai ales în primele sale două decenii, reflectând dorința noii puteri de a se legitima și prin mari lucrări de artă.

Atunci s-au ridicat ori au fost inițiate mai multe monumente (Ostașul Sovietic, I. V. Stalin, Eroii Patriei, V. I. Lenin, 1907, Petru Groza), toate concepute în maniera realismului socialist. În condițiile de relativă liberalizare culturală din anii 1960, un caz aparte l-a constituit dezbaterea din 1965 privind realizarea statuii lui Mihai Eminescu, care avea însă ca miză renunțarea la realismul socialist în favoarea abordărilor moderne. Macheta cu forme vetuste ale statuii propuse de Constantin Baraschi, expusă un timp în fața Cercului Militar Național, a stârnit critici vehemente în presa culturală a vremii. În final, a fost preferată statuia sculptorului Gheorghe Anghel, întruchipând un Eminescu într-o poziție hieratică, cu chipul îngândurat și melancolic, lucrare ridicată în fața Ateneului Român. Pentru așezarea aici a statuii lui Eminescu a fost mutat grupul statuar Alergătorii (1912, sculptor Alfred de Boucher), reamplasat pe Calea Victoriei, în spațiul verde de lângă Ministerul Economiei. 

Firește, au fost dezbateri pe tema aceasta în presa radio, uniuni de creație, în presa scrisă. Scriitorii voiau cu orice preț un monument al poetului, însă sculptorii și criticii de arta nici pe departe. Neajungându-se la o înțelegere, proiectul construirii statuii cade. Astfel cade și propunerea maestrului Baraschi, care se asigurase că el va fi învingătorul. După un deceniu, Bucureștiul avea să aibă cum spuneam și mai sus un monument Eminescu modelat de sculptorul Gheorghe Anghel în Grădina Ateneului pe Calea Victoriei. Geo Bogza, mare scriitor și înfocat purtător al steagului roșu era fericit și lauda opera lui Anghel. Lipsa acestui grup statuar știrbea din ansamblul arhitectural al orașului. Instalarea aici a statuii și soclului pe care stă a fost dorința aprigă a lui Pompiliu Macovei, architect, pe vremea aceea ministru al culturii. Eminescu lui Anghel a fost creat la Mănăstirea Cernica unde Anghel se retrăsese, fiind dominat de sentimente mistice. În romanul lui Mircea Deac această ambiguitate este pe larg descrisă explicându-se astfel unele mecanisme ale societății vremii. 

Romanul în care protagoniștii – sculptori, critici de artă și alții – sunt ușor de ghicit sub numele de împrumut, vine să întregească o pagină de istorie prin care, într-un mod paradoxal, a câștigat autentica valoare artistică.

Istoria oficială este rezumată de Petre Oprea astfel:  „În 1949, Comitetul pentru Artă a hotărât organizarea unui concurs pentru un monument Mihai Eminescu care urma să fie amplasat într-o piață din capitală. Până în 1964 au fost patru concursuri. La cel din urmă, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă a încurajat participare masivă a sculptorilor prin ajutoare substanțiale nerambursabile, cum se spune acum. Din juriul prezidat de Mihail Sadoveanu mai făceau parte D. Panaitescu Perpessicius, Tudor Vianu, Mihai Beniuc, Cicerone Teodorescu, Ion Jalea, Boris Caragea, Vida Geza, arhitectul Pompiliu Macovei. În unanimitate, comisia a acordat premiul întâi lui Constantin Baraschi, la fel ca și în cele trei anterioare, de altfel. Întrucât nu se hotărâse amplasamentul, C.S.C.A. a hotărât ca proiectul în ghips să fie expus public în două locuri din Cișmigiu pentru a vedea pe viitor care ar fi locul cel mai potrivit ținând cont de dimensiunile și structura lui. 

Părerile asupra amplasării au tărăgănat și nu s-a mai ajuns la turnarea lucrării pentru că între timp oficialitățile de partid și de stat au înregistrat diverse reacții din partea unor artiști privind valoarea monumentului.

În 15 februarie 1965, revista Contemporanul publica articolul „Acesta este Eminescu” de Dan Hăulică, în care criticul ataca monumentul pe un ton violent, încheind sentențios: „Noi trebuie să acționăm ca umbra poetului să nu fie mâhnită”. Criticul argumenta că Eminescu lui Baraschi este o copie decalcată în oglindă a lui Lorenzo de Medici, capodopera lui Michelangelo. Cititorul deducea că o atare scultură nu putea fi acceptată pentru Eminescu, iar criticul sugera un alt concurs, riguros și eficace, pentru a realiza o statuie demnă de poet. 

Lumea artistică s-a împărțit în două tabere: cei ce-l susțineau pe Baraschi și cei care erau împotriva lui. Primul care i-a luat apărarea a fost scriitorul Demostene Botez în articolul „Hannibal ad portas” în următorul număr al „Contemporanului” din 12 februarie dar În final au urmat mai multe articole polemice pro și contra acestui monument. Până la urmă tabăra anti-Baraschi a câștigat bătălia și Monumentul Eminescu a rămas nefinalizat.” 


Același critic de artă consemnează în jurnalul său din acei ani, fapte și atitudini care nu ar fi putut fi publicate în presa vremii. În 1965 nota: „Se afirmă de cei bine informați că inițial lupta pentru monument a fost între Baraschi și Maitec, pe care ceilalți sculptori (Jalea, Caragea) l-au sacrificat. temându-se de concurența viitoare a tânărului talent”, precum și că:„La ședința comitetului pe țară al Uniunii Artiștilor Plastici din 9-10 aprilie […] în legătură cu criticile aduse monumentului Eminescu, Baraschi a susținut că nu poți avea încredere în opiniile criticilor noștri, și a dat ca exemplu pe cei mai notorii: Oprescu și Comarnescu. Primul l-a criticat pe Brâncuși în volumul „Sculptura românească” și acum îl laudă pretutindeni unde poate; al doilea l-a criticat pe Băncilă, apoi i-a scris o monografie lăudându-l”. 

Atitudinea ambiguă a autorităților față de sculptorul Gheorghe Anghel este laconic exprimată de Petre Oprea în consemnarea din amintirile sale din 13 ianuarie 1966: „Impresionează mult expoziția Gh. Anghel de la Dalles. Artistul este pe ducă, în ultima fază, iar autoritățile se întrec să-l glorifice, acum când bietului nu-i mai folosește la nimic. I-au acordat titlul de artist al poporului. Pe de altă parte, unii șușotesc că la spital este sub supravegherea discretă a securității. Ce să mai crezi?”.

Geo Bogza ne îndruma printr-un, îndemn valabil și azi, să ne îndreptăm gândurile și admirația spre „îngereasca statuie din fața Ateneului, simbolul cel mai pur a tot ceea ce a putut da mai pur neamul de oameni în ființa căruia foșnesc, încă mai foșnesc, apele și pădurile Carpaților”. De aceea de ani buni, Academia Română și Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, cât și alte organizații nonguvernamentale, aduc deopotrivă omagiu atât lui Eminescu, cât și sculptorului Gheorghe D. Anghel. În fapt culturii române, în ultima instanță.

Notă

1. Mircea Deac (1921 – 2015) a fost un critic de artă român, expert în arta românească. A fost membru al Uniunii ziariștilor profesioniști din România, membru fondator și vicepreședinte al Societății Colecționarilor de Artă din România și codirector la revista Pro Arte.

Bibliografie

Mircea Deac – Concursul, Editura Mairo, București, 2018
Petre Oprea – Jurnalul unui muzeograf principal (1961-1966), Editura Maiko, București, 2000
http://drumliber.ro/statuile-din-bucuresti-episodul-1/ 
http://arhitectura-1906.ro/2019/01/viata-nesigura-a-monumentelor-din-bucuresti/ 
http://www.omniscop.ro/jubileul-celebrei-statui-eminescu-de-gheorghe-d-anghel/ 
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Deac