Istoria limbii române: Modificările semantice ale unor cuvinte moștenite din latină

Autor 4825 vizualizări


Informațiile date despre cuvintele moștenite din latină ar fi incomplete dacă nu am observa că termenii moșteniți în română prezintă uneori deosebiri semantice, de înțeles, față de latina clasică. Nu este vorba de modificări ale sensului care ar fi avut loc numai în română (există și acestea!), ci de fapte care s-au produs în latina vulgară, deci ilustrează schimbările spectaculoase suficiente de vocabularul latinei clasice în trecerea lui spre limbile romanice.

Evoluții semantice romanice

Perspectiva romanică din care abordez toată moștenirea latinească o voi urma și de această dată. Evident că cea mai mare parte a lexicului moștenit păstrează sensul din latină: funcțiile corpului omenesc, aspectul exterior al corpului, principalele băuturi, metalele, apele, cerealele, unele plante necultivate nu și-au schimbat sensul.

Într-o teză de doctorat consacrată modificărilor semantice ale lexicului moștenit de română din latină, C. Mujdei a înregistrat 291 cazuri, adică circa 15% din totalul cuvintelor moștenite. Din perspectivă romanică, 37 sunt evoluții generale romanice presupuse a fi avut loc în latina vulgară, unele fiind înregistrate chiar la unii scriitori latini.

Astfel caballus, utilizat în operele scriitorilor clasici, au sensul de „cal de puțin preț, mârțoagă” apare încă la Horațiu, Juvenal și cu sensul general de „cal” existent în toate limbile romanice (cf. rom. cal); caballus cu noul sens a înlocuit pe equus, vechiul termen latinesc pentru „cal”; s-a păstrat femininul equua numai în română și sardă (română iapă, sard. ebba).

Un caz interesant este cel al lui paganus; la început însemna locuitor al unui pagus „sat” dar în epoca creștină ajunge să însemne „păgân”. Evoluția semantică a fost explicată în mai multe feluri. Una pornește de la sensul de „civil”, pe care-l avea paganus în vorbirea soldaților și care, prin secolele I–III d. Hr., a intrat în limba comună: cum creștinii erau milites (Christi) „soldați ai lui Cristos”, necreștinii au fost numiți păgâni, adică „civili”, în opoziție cu „soldații lui Cristos”.

Există și o altă explicație, care pornește de la civitas dei „comunitate creștină” (cetatea sau orașul lui Dumnezeu): lui civitas „oraș” i se spunea pagus „sat” și, prin urmare creștinii erau „cetățeni ai lui Dumnezeu”, în timp ce necreștinii erau „săteni, locuitori ai unui pagus”.

În sfârșit sensul „idolatru” al lui paganus a fost explicat și ca o evoluție care a pornit din epoca lui Constantin cel Mare, împăratul roman care în secolul al IV-lea a oficializat creștinismul. Atunci cei care nu vroiau să accepte creștinismul au căutat adăpost prin sate, pentru a scăpa de influența noii religii, care triumfase în orașe (Du Cange, unul din cei mai mari erudiți ai secolului al XVII-lea). Este posibil ca toate aceste explicații să fie adevărate, în raport cu diferite momente ale pătrunderii creștinismului în Imperiul Roman.

Verbul currere „a fugi”, în latina clasică, începe să capete și sensul „a curge” la Ovidiu și Virgiliu, sens existent astăzi în retoromană, italiană, vechea franceză și în română curge, în timp ce în celelalte limbi romanice se păstrează cu sensul inițial „a fugi”.

Ultimul exemplu arată că în unele cazuri noul sens din română se regăsește numai parțial în celelalte limbi romanice, așa cum este cazul și altor cuvinte: albastru vine din lat. albaster „alb” are în dialectele italienești meridionale sensul „alb și negru”; afla < lat. afflare are în latina clasică numai sensul „a sufla, a inspira”, dar o serie de limbi romanice, printre care și româna, prezintă sensul „a găsi”. 

Datorită răspândirii acestui nou sens în mai multe idiomuri romanice, trebuie să presupunem că el a apărut încă în latina vulgară (evoluția respectivă este atestată în glose din secolul al XI-lea); carrus „car” a căpătat în latina vulgară și sensul de „Ursa”, constelație cerească (Carul-Mare, Carul-Mic), el existând și în spaniolă, portugheză, franceză și în dialecte italienești; orbus „care e lipsit (de ceva), orfan” și-a schimbat sensul în „lipsit de vedere, orb”, așa cum arată româna, retoromana, italiana, vechea franceză; noul sens apare în secolul al IIlea la Apuleius. Fenomenul s-a produs pornind de la expresia (orbus) oculis „lipsit de vedere”, adjectiv ce a preluat sensul întregii expresii și, de aceea, orbus a ajuns să însemne „lipsit de vedere”. Vechiul termen clasic pentru „orb”, caecus s-a păstrat în limbile ibero-romanice.

Același fenomen apare în alte cazuri: armăsar în română vine din lat. admissarius, la origine adjectiv, din (equus) admissarius. Mai aproape de zilele noastre, din pătlăgea roșie sau pătlăgea vânătă, curente în copilăria mea, au rămas doar adjectivele roșie, respectiv vânătă, pe care le folosim curent.

Evoluții semantice românești

Există în română o serie de evoluții semantice necunoscute în celelalte limbi romanice, care sunt inovații românești. Câteva exemple vor ilustra varietatea acestor cazuri. Albastru < lat. *albaster „alb” are în dialectele meridionale italienești sensul de „albicios”; bărbat < lat. barbatus „om cu barbă” are sensul „om, soț” numai în română, celelalte limbi romanice păstrează sensul originar.

Evoluția sensului din română a fost explicată fie ca o evoluție ce își are originea în latină (cf. lat. barbatis id est viris), fie ca urmare a unui calc semantic, adică a copierii sensului după un cuvânt din substratul traco-dac; inimă vine din lat. anima „suflet, suflare”, păstrat în toate limbile romanice cu acest sens; sensul din română apare într-o glosă de la Toledo: animus „inimă”. Vechiul sens „suflet” există în derivatul inimos „care pune la suflet” și în expresii ca om fără inimă, nu-ți face inimă rea.

Este greu de explicat de ce lat. talis „astfel, de acest fel” a devenit numai în română tare „puternic”. Tânăr continuă lat. tener „fraged, gingaș”; cuvântul latinesc s-a păstrat cu acest sens în limbile romanice occidentale (cf. fr. tendre), sensul etimologic se păstrează și în tinir din aromână. Dezvoltarea semantică de la „fraged, gingaș” la sensul actual s-a putut produce pe teren românesc, paralel cu restrângerea folosirii lui june (cf. junii Brașovului), alt termen latinesc (provine din lat. iuvenis, păstrat mai bine în limbile romanice occidentale – fr. jeune, sp. joven, it. giovane).

Sensuri noi față de etimoanele latinești prezintă și unele cuvinte transmise exclusiv limbii române (evident că în astfel de cazuri nu se poate face o comparație romanică): ospăț < lat. hospitium „ospitalitate”, cu o evoluție de sens ușor de explicat.

În cazul lui mas, maris „mascul” devenit mare, adjectiv, evoluția semantică a fost explicată în diverse feluri: G. Bonfante, pornind de la celelalte limbi romanice, explică sensul de „mare cantitate” ca o dezvoltare romanică; alte explicații: posibilă echivalare a ideii de virilitate cu cea de mărime (I. Fischer) sau folosirea inițială a adjectivului în limbajul crescătorilor de animale (I.A. Candrea – O. Densusianu). S-a propus și o evoluție datorită paronimiei cu un cuvânt din substrat.

O serie de evoluții semantice din română au fost explicate prin rusticizarea vieții în Dacia după părăsirea provinciei de către armatele romane. V. Pârvan a explicat evoluția lat. pavimentum „pavaj, mozaic” la sensul română pământ prin faptul că populația orășenească a fost obligată, în urma distrugerii vieții urbane, să trăiască în așezări neamenajate după modelul roman și a aplicat terminologia orășenească la aceste realități rustice. Din cauză că pavimentum a căpătat sensul de „pământ”, lat. terra și-a restrâns sensul la cel de „țară” (în aromână și meglenoromână țară înseamnă atât „țară” cât și „pământ, argilă”).

Condițiile istorico-sociale din regiunile unde s-a vorbit limba română au fost invocate adesea pentru apariția unor sensuri noi în română. Astfel este pădure „loc acoperit cu arbori” < lat. paludem „mlaștină” explicat încă de B.P. Hasdeu prin faptul că regiunile inundabile ale Dunării erau acoperite cu codri deși.

Lat. pons „pod” devenit punte în română în opoziție cu celelalte limbi romanice, care păstrează sensul originar de pod (cf. fr. pont, sp. puente), a fost explicat de S. Pușcariu prin faptul că în munții în care trăiau strămoșii românilor nu curgeau ape mari, peste care să se construiască poduri, ci pâraie sălbatice pe care le treceau pe câte un copac răsturnat de pe un țărm pe altul (=puntea). Când au început să se construiască poduri mai solide, românii au luat termenul slav pod.

Am văzut că nu toate evoluțiile semantice ale cuvintelor moștenite sunt ușor de explicat. Lucrurile se complică, pentru unii, în cazul când sensul din română există și în unele limbi învecinate. Astfel, cuvântul lege care are în română sensul „religie” a fost considerat de mulți lingviști un calc semantic, adică o copiere a sensului în traducerile cărților sfinte din slavonă, unde zakonq însemna „lege” și „religie”. Aceștia nu au observat că acest sens există în texte latinești târzii și într-o serie de limbi romanice (v. fr. la crestiene lei, la paienne lei, sp. ley „religie, credință, fidelitate”).

În aceeași situație este limbă cu sensul de „neam, popor”, din limba veche, considerat de obicei calc semantic după vechiul sl. jazykq, deși el există și în vechea italiană. Chestiunea de mai sus a fost discutată și pentru alte limbi romanice. E. Coșeriu a prezentat o serie de cuvinte spaniole care prezentau inovații semantice; explicate până la el ca sensuri calchiate după arabă. Coșeriu le explică prin evoluții interne romanice fiindcă le-a găsit în alte limbi romanice influențate de arabă.


""