Autor 38308 vizualizări


Interesul pentru istoria globală a crescut în contextul conflictelor recente, al nemulţmurilor vis-à-vis de globalizare şi al ameninţării terorismului internaţional. Aceste evenimente intră într-un tipar global al creşterii şi descreşterii societăţilor, tipar ce poate fi urmărit în trecut până la societăţile antice.

Acest ciclu al creşterii şi declinului – valabil pentru toate imperiile antice – pare să cunoască un ritm din ce în ce mai accelerat. Secolul XX a văzut colapsul a şapte mari imperii:chinez, german, austro-ungar, otoman, japonez, britanic, rus şi sovietic. Iar de la 11 septembrie 2001, secolul XXI pare să vină cu noi ameninţări pentru singura superputere existentă azi, Statele Unite.

Cheia naşterii, supravieţuirii şi declinului tuturor societăţilor umane este modul în care acestea îşi folosesc surplusul de venituri şi resurse. Fără extragerea şi administrarea produselor, de către o elită, pentru nevoile imediate – sub forma alimentelor, armelor, bunurilor de lux şi a altor bunuri şi servicii produse de fermieri, meşteşugari, negustori – nicio societate, cu excepţia celor primitive, n-ar putea asigura protecţia comunităţii, legea şi ordinea, administrarea, apărarea, îndrumarea religioasă, serviciile personale, producţia culturală etc. În zilele noastre, acest proces pare foarte logic, dar de fapt ştim prea puţin despre cum acesta a apărut în sânul comunităţilor primitive.

Apariţia statelor organizate

Puţinele surse tradiţionale din perioada formării statelor sunt învăluite prea mult în mit pentru a fi surse cu adevărat valide. În secolul al VIII-lea î.Hr., Homer vorbea despre ce se întâmplase în urmă cu cinci secole;dar în acea epocă, comunităţile urbane şi micile regate insulare deja existau, iar procesul despre care vorbim în bună măsură terminat. Troia lui Priam era un oraş-stat prosper, dezvoltat, cu bogate resurse de aur, alimente şi arme. La rândul lor, grecii care au atacat Troia erau “civilizaţi”, în sensul că resursele lor de război erau asigurate de populaţia din comunităţile de baştină.

Vechiul Testament vorbeşte despre formarea naţiunii evreişeti din triburile semite, unite în jurul mitului că ar fi descendenţii unui strămoş comun care avea o relaţie personală cu Dumnezeu, şi că în secolul al XV-lea î.Hr., evreii s-au eliberat de sclavia la care erau supuşi de una dintre cele mai prospere civilizaţii antice, cea egipteană, şi ea veche de câteva milenii. Relatarea evreiască este detaliată, dar nu abordează şi problema modului în care au apărut aceste societăţi civilizate. Vechiul Testament relatează şi cum diferitele grupuri care administrau surplusul de la producători pot intra în competiţie:în acest caz, profeţii şi preoţii ce pretind că vorbesc în numele lui Dumnezeu şi cer jertfe în numele Lui. Competiţia modalităţi principale prin care extragerea surplusului poate fi practicată:prin războinici, proeţi şi birocraţi sau prin negustori;adică prin politică, servicii sau economie.

Originile tuturor civiliaţii sunt înrădăcinate în mituri şi miracole, într-atât încât e greu să deduci care a fost realitatea de bază. Împăratul Chinez era crezut a fi fiul raiului şi persoana sa era esenţială pentru producerea unei recolte bune, dar ştim prea puţin despre cum îşi convingea supuşii că ar fi avut un rol semi-magic şi că el trebuie să administreze surplusurile. În timpul lui Buddha, societatea hidusă avea deja 1000 de ani vechime, dar nu ştim cum s-a organizat. Mayaşii, incaşii şi astecii au miturile lor fondatoare, dar acestea nu ne spun precis cum s-au dezvoltat  societăţile respective.

În absenţa unor surse de încredere, putem doar să ghicim fazele procesului de formare a societăţilor. Totuşi, nicio societate nu putea evita extragerea surplusului de la producători în beneficiul organizatorilor. Chiar şi în societăţile de vănători-culegători existau şefi, producători de arme, şamani sau doctori ce trebuiau întreţinuţi pentru că aveau un rol vital în supravieţuirea comunităţii. Elita dominantă s-a născut din rândul acestor grupuri specializate, dar nu putem cunoaşte evoluţia procesului în sine.

Putere, Clasă, Statut

Există trei moduri principale prin care surplusul de venituri şi resurse poate fi colectat. Conform lui Max Weber, aceste mijloace pot fi etichetate în următorul fel:Putere, Clasă, Statut;sau politc/militar, economic/comercial şi socio-cultural. Astfel, avem trei tipuri de elite:a oamenilor puternici (războinici, cuceritori);a celor ce au posibilitatea de a obţine, din diverse surse, anumite profituri (meşteşugari, industrialişti, capitalişti);şi a profesioniştilor (preoţi, birocraţi). Care dintre aceste trei tipuri de elite domină o anumită societate şi-şi arogă dreptul prioritar de colectare a surplusului depinde de istoria respectivei societăţi şi de ce anume acea elită oferă în schimb:siguranţă internă şi apărare externă, împărţirea (mai mult sau mai puţin egală) a veniturilor, sau servicii religioase/administrative.

Întinderea Imperiului Roman în timpul lui Traian

Odată ce sistemul e inaugrat şi surplusul începe să se adune, cei care îl controlează încep să absoarbă beneficii şi de la celelalte două categorii. Cuceritorii transformă puterea politico-militară în statut şi venituri;îşi conferă titluri (de tip duce, baron, cavaler) care devin titluri permanente de onoare ce le asigură venituri prin tributuri, taxe sau controlul resurselor de pe un domeniu;ei acumulează astfel profit. Meşteşugarii care ajung să domine o societate, precum oligarhiile comerciale din Italia Renascentistă sau din Ţările de Jos, dobândesc rapid onoruri civice şi putere militară, precum şi profituri şi proprietăţi.

Evoluţia imperiilor coloniale

Preoţii şi birocraţii, precum Biserica Catolică, călugării budişti sau mandarinii chinezi, au şi ei avantaje specifice. În timp ce cuceritorii sau cei cu multe profituri ajung să fie dispreţuiţi sau populaţia refuză să li se supună, preoţii şi birocraţii iau contribuţii voluntare de la credincioşi sau taxe de la beneficiarii administraţiei lor. Pretenţia de a deţine cheile raiului şi iadului a oferit Papalităţii mijloacele de a vinde viaţa eternă credincioşilor care au dat, în acest scop, atât de mulţi bani bisericii încât o treime din pământul Angliei medievale, spre exemplu, a ajuns în mâinile bisericii.

Orice elită ştie că persuasiunea e mult mai eficientă decît forţa în menţinerea loialităţii şi obedienţei populaţiei. Relaţiile publice sunt mai ieftine şi mai atrăgătoare decât violenţa, astfel că adeseori promovarea unei anumite ideologii e folosită pentru păstrarea puterii. Unitatea religioasă, tribală sau statală ţine elitele şi populaţia aproape, mai ales atunci când comunitatea e ameninţată din exterior. Comunităţile se pot apropia când se autoconving că au interese comune, mai ales când au şi duşmani comune, deşi apropierea nu are neapărat şi avantaje materiale.

De la exploatare la declin

E uimitor cum unele comunităţi nu s-au destrămat în faţa unor rate de extracţie aproape de exploatare:aztecii cu sacrificiile umane zilnice;romanii care creşteau constat taxele şi exploatau din ce în ce mai mulţi sclavi într-un imperiu ameninţat de barbari;Rusia ţaristă care refuza cu încăpăţânare să renunţe la şerbie. Propaganda şi forţa brută pot controla societăţile, însă doar dacă exploatarea nu începe să fie considerată excesivă.

Înainte ca elita militară să se impună într-o societate, aceasta trebuia deja organizată şi să aibă un nivel de producţie care să justifice efortul de război. Negustorii şi deţinătorii de profituri (sau capital) au nevoie de o societate organizată care să beneficieze de legi privind proprietatea, contractele şi schimburile. Astfel, elita economică nu se poate impune decât într-o societate dezvoltată. Apoi, cum oamenii s-au temut dintotdeuna de moarte şi boli mai mult decât se temeau de duşmanii exteriori, ei au recurs întotdeuna la şamani sau înţelepţi, încă dinainte de a se stabili în sate sau aşezări urbane. Preoţii, clarvăzătorii şi profeţii, vrăjitoarele şi vracii au fost mereu în postura de a putea pune bazele propriului sistem de colectare a surplusului. În perioadele tulbure, puterea preoţilor se extinde şi asupra regilor-războinci, şi asupra negustorilor a căror avere portabilă devine vulnerabilă. Nu degeaba regii îşi chemau preoţii înainte de a porni la luptă pentru a primi binecuvântarea;iar negustorii, aflaţi mereu pe drumuri şi intrând în contact cu diverse civilizaţii, erau şi ei cuprinşi de fervoarea religioasă. În schimbul serviciilor spirituale şi a medierii relaţiilor cu zeii, preoţii şi profeţii aveau un trai mai mult decât de decent, beneficiind de haine luxoase, de o parte din animalele servite drept jertfă, de locuinţe în apropierea templului.

Excesele

După instituirea unui sistem funcţional, elitele sunt tentate să transforme colectarea în exploatare, dorind să obţină din ce în ce mai mult surplus, crezând că au dreptul la putere şi bogăţie nelimitată. Nivelul de concentrare a averii începe să depăşească nu doar nevoile reale ale elitei, ci şi posibilităţile de producţie ale populaţiei. Această concentrare de avere poate lua forma palatelor regale sau caselor aristocratice excesiv de luxoase, a marilor moşii sau a accesului nelimitat la diverse servicii de lux. Palatele împăraţilor romani, chinezi sau ruşi, departe de a avea o funcţie publică propriu-zisă, erau simptome ale acestor excese. Şi în istoria recentă vorbim de raţiile private, magazinele speciale, cluburile, moşiile de vănătoare şi bordelurile nomenclaturii sovietice, sau de imensele case ale miliardarilor din toată lumea.

În sfera publică, marile clădiri publice, monumentele, templele şi mausoleele sunt un semn de exces. Parthenonul este simbolul exceselor Atenei „democratice”, dar imperialiste, în epoca aur a imperiului atenian. Templele şi palatele egiptene şi persane au fost o invitaţie tentantă pentru Alexandru Macedon şi, apoi, pentru romani, mameluci, arabi şi turci. Palatele şi moscheele împăraţilor moguli erau simboluri musulmane ale asupririi populaţiei hinduse. Chiar şi enigmaticele statui din Insula Paştelui reprezintă o formă de exploatare a forţei de muncă, iar conform dovezilor arheologice,   această exploatare s-ar fi terminat cu o revoltă şi cu exterminarea elitei conducătoare. Construirea şi decorarea bazilicii Sf. Petru din Roma, aşa cum o ştim azi,   s-a făcut prin vânzarea de indulgenţe, practică ce a atras din ce în ce mai multe critici până când s-a ajuns la Reformă. În zilele noastre, familia Marcos din Filipine, famiiile Sukarno şi Suharto în Indonezia sau Idi Amin în Uganda sunt exemple ale incapacităţii dictatorilor de a-şi ţine mâinile departe de vistieria publică.

Marx scria despre contradicţiile sistemului capitalist ce rezultă din incapacitatea producătorilor de a-şi cumpăra propriile produse şi, de aici, de începutul depresiunii econimice şi al declinului. Aceeaşi contradicţie e valabilă şi în societăţile în care elita ia din resursele disponibile mai mult decât are nevoie. Dacă elita ia prea mult, populaţia generală nu are venituri pentru a cumpăra ceea ce produce. În teorie, elita ar putea să-şi cheltuiască banii pe bunuri de lux şi tot să susţină economia, dar de fapt ea nu cumpără niciodată suficiente produse din economia propriei ţări. În schimb, preferă să-şi păstreze averea sub formă de bani lichizi (sau, în zilele noastre, în conturi bancare), astfel că economia locală se blochează, ceea ce duce la naşterea unei crize, la nemulţumiri crescânde şi, în cele din urmă, la prăbuşirea economiei.  Chiar şi înainte de această ultimă fază, nemulţumirile pot lua forme care să ameninţe stabilitatea statului:creşterea numărului de infracţiuni, consum excesiv de droguri şi alcool în rândul populaţiei, absenteism la muncă, nivel scăzut de productivitate etc.  În imperiul roman târziu, povara crescândă a sclaviei la ţară şi a taxelor la oraş a făcut ca populaţia să fie indiferentă cu privire la problema supravieţuirii statului (care nu mai prezenta niciun fel de beneficii), iar apărarea a fost lăsată în mâinile mercenarilor barbari care, în cele din urmă, au uzurpat puterea împăratului.

Problema e exacerbată atunci când elita provinte dintr-un grup diferit din punct de vedere etnic sau religios faţă de marea masă a populaţiei. Exploatarea Chinei de către dinastia Yuan de origine mongolă a făcut ca ţăranii să se răscoale, aceştia reunindu-se în jurul lui Zhu Yuanzhang, fondatorul dinastiei Ming.

Astfel, deşi avem puţine informaţii cu privire la primele faze ale procesului de organizare a societăţilor, ştim multe despre modul în care acestea au supravieţuit şi, eventual, au decăzut. Cu cât comunitatea e mai mare, cu atât e mai mare şi oportunitatea de a extrage surplus dintr-un imens teritoriu. De aceea marile imperii decad şi se prăbuşesc pe măsură ce împing exploatarea spre cote mai înalte.  Paul Kennedy  a arătat cum superputerile decad din cauze externe, în special supraîntinderea imperială, atunci când costurile militare ale expansiunii şi apărării depăşesc capacitatea fiscală a statului.  

Războiul Rece, sferele de influenţă

Azi, nicio putere europeană nu are performanţele necesare pentru a ajunge la statutul de mare putere;costurile sunt prea mari. Doar două superputeri au supravieţuit ultimului război mondial având o bază de resurse suficientă, dar până la urmă una dintre ele s-a prăbuşit. Întrebarea este ce învăţături poate trage, din experienţa imperiilor precedente, statul american. Sunt ei mai imuni la declin decât fostele mari puteri? Sau „sfârşitul istoriei”, proclamat de Francis Fukuyama, poate opri acest ciclu al declinului? La urma urmei, în ciuda reuşitelor pe unele planuri, Statele Unite n-au reuşit să se impună în state precum Somalia, şi nici nu pot garanta siguranţa propriilor cetăţeni în faţa terorismului.

Colectarea surplusului, fără care civilizaţiile nu s-ar fi născut, poate totuşi să alunece uşor spre exploatare şi să ducă la distrugerea unei societăţi. Cea mai bună şansă pentru evitarea dezastrului este recunoaşterea pericolului şi găsirea mijloacelor de a-l evita. În primul rând, trebuie oprit excesul şi găsit un echilibru. La urma urmei, elitele au cel mai mult de pierdut de pe urma unui colaps economic.

Recomandări

  • Benedict Anderson, Imagined Communities:Reflections on the Origin and Spread of Nationalism
  • Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man
  • Paul Kennedy, Ascensiunea si decaderea marilor puteri. Transformari economice si conflicte militare din 1500 pina in 2000

Sursa:http://www.historytoday.com