Istoria conflictului perpetuu din Fâşia Gaza: actori şi momente esenţiale

Conflictul din Fâşia Gaza nu a divizat numai două popoare, ci întreaga comunitate internaţională. Crimele teribile, comise de zeci de ani, ce populează titlurile ştirilor din întreaga lume, angrenează cele două tabere, Israelul şi Hamasul, într-un conflict sângeros al cărui sfârşit nu poate fi întrevăzut. Iată o scurtă istorie a conflictului neîntrerupt realizată prin intermediul câtorva citate istorice.

Originile:„Suntem o generaţie care construieşte ţara, iar fără casca de oţel şi focul de tun, nu vom putea să plantăm un copac şi să construim o casă.”

Generalul-maior în rezervă Ariel Sharon (al doilea din dreapta), Locotenent-generalul Haim Bar Lev (al treilea din stânga) şi Moshe Dayan (centru) se consultă, la 17 octombrie 1973, în timpul Războiului din Orientul Mijlociu din 1973.

Aşa declara Moshe Dayan, în aprilie 1956, într-un discurs funerar, la vremea aceea şef al Forţelor Israeliene de Apărare. Dayan, o personalitate esenţială din istoria Israelului, prezenta onorurile pentru un colonist ucis într-un kibbutz din apropierea graniţei cu Fâşia Gaza, aflată atunci sub controlul Egiptului. Bucata subţire de pământ a cunoscut un influx de refugiaţi palestinieni după războiul de independenţă al Israelului din 1948, când forţele israeliene au ocupat şi distrus nenumărate sate palestiniene. Statele arabe vecine au luptat împotriva constitutirii statului Israel.

Dayan avea o atitudine sangvină nu numai faţă de puterea armelor necesare pentru a câştiga şi proteja a patrie a poporului evreu, dar şi faţă de efectele asupra palestinienilor strămutaţi şi refugiaţi. „Să nu aruncăm vina pe asasinii de azi”, spunea el în acelaşi discurs, referindu-se la palestinienii din spatele atacului asupra kibbutzului. „De ce să deplângem ura lor arzătoare faţă de noi? Timp de 8 ani au stat în taberele de refugiaţi din Gaza, iar în faţa ochilor lor noi am transformat pământurile şi satele, unde ei şi părinţii lor au locuit, pe proprietăţile noastre.”

Zece ani mai târziu, Israelul a preluat controlul asupra Fâşiei Gaza, în urma războiului arabo-israelian din 1967.

Înfiinţarea Hamas:„Ridicaţi steagul lui Allah peste fiecare centimetru din Palestina.”

Acesta este un extras din Convenţia Mişcării Islamice de Rezistenţă, din 1988, carta fondatoare a grupării militante Hamas. Facţiunea palestiniană islamistă a apărut ca o ramură a Frăţiei Musulmane a Egiptului şi a reprezentat o provocare pentru naţionaliştii seculari care au constituit Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat. Şi-a făcut apariţia pe scena din Gaza în timpul primei intifade, care a fost o revoltă palestiniană desfăşurată atât în Cisiordania, cât şi în Fâşia Gaza, care a început în 1987 şi care a durat timp de patru ani, până la conferinţa de pace de la Madrid din 1991.

Prima intifadă a marcat un moment de cotitură în Orientul Mijlociu:lupta din regiune nu se mai ducea între Israel şi vecinii săi, ci între Israel şi arabii care trăiau sub ocupaţia sa. A început prin acte de nesupunere civilă şi proteste paşnice, dar represaliile israelienilor şi radicalizarea palestinienilor a dus la apariţia unei crize în continuă creştere. Aproximativ 120.000 de palestinieni au fost închişi în timpul primei intifade. Cel puţin 1.100 de palestinieni au murit în mâinile forţelor de securitate israeliene, iar 1.000 de suspecţi „colaboratori” au fost omorâţi chiar de către palestinieni.

Revolta a dobândit o simpatie internaţională fără precedent, ceea ce a dus la semnarea Acordurilor de la Oslo din 1993, care stau la baza procesului de pace acum stagnat. Dar, totodată, au anunţat şi intrarea în viaţa politică palestiniană a grupului jihadist Hamas.

Israelul se retrage:„Până la sfârşitul lui 2005, nu va mai rămâne nici măcar un singur evreu în Fâşia Gaza.”

Manifestanţii ridică un afiş cu o poză a premierului Ariel Sharon, pe care scrie:"Dictatorul - Sunt indiferent faţă de toată lumea!", 12 septembrie 2004

Regretatul premier israelian Ariel Sharon a prezentat, în vara lui 2004, unui comitet al Knessetului, planurile sale de retragere a tuturor instituţiilor şi aşezămintelor israeliene din Fâşia Gaza. „Eliberarea” israeliană a Fâşiei Gaza avea scopul de a frâna atacurile palestinienilor asupra israelienilor. În cea de-a doua intifadă, care a izbucnit în 2000 şi a durat jumătate de deceniu, au avut loc numeroase atentate sinucigaşe şi teroriste lansate de Hamas şi de grupările afiliate. Israelul a cedat guvernarea Fâşiei Gaza Autorităţilor Palestiniene, însă a păstrat un control strâns asupra frontierelor teritoriului şi asupra mişcărilor de populaţie.

Scene ale îndepărtării forţate a aproape 10.000 de cetăţeni israelieni din aşezările din Gata a atins o coardă sensibilă în societatea israeliană şi a produs divizarea politicilor sale – actualul premier israelian Benjamin Netanyahu a părăsit guvernul din cauza hotărârii. Sharon a fost, în schimb, aclamat de întreaga societate internaţională pentru „curajul politic” de care a dat dovadă. Hamas a sărbătorit retragerea Israelului, considerând-o o dovadă a legitimităţii tacticilor sale violente.

Hamas preia controlul:„Aceasta este alegerea poporului. Ar trebui respectată.”

În ianuarie 2006, Hamas a şocat multă lume atunci când a câştigat alegerile pentru parlamentul palestinian. Premierul palestinian Ahmed Qureia, un membru al partidului Fatah al lui Arafat, a recunoscut înfrângerea după ce rezultatele au indicat o victorie a grupării Hamas. Însă mandatul electroal al Hamas nu a fost niciodată acceptat niciodată cu adevărat.

Puterile occidentale şi Israelul au insistat ca organizaţia să renunţe la violenţă, ceea ce nu s-a întâmplat. Israelul a capturat şi reţinut, la graniţă, 64 de membri de conducere Hamas. Conform unei dezvăluiri apărute în 2008 în „Vanity Fair”, oficialii americani din administraţia Bush au discutat în secret cu membrii Fatah despre un soi de lovitură de stat pentru dizolvarea guvernării Hamas. În iunie 2007, pe când tensiunile dintre Fatah şi Hamas atingeau un punct culminant, islamiştii au preluat controlul asupra Fâşiei Gaza prin folosirea forţei. Preşedintele palestinian Mahmoud Abbas, cu sediul în Cisiordania, a dizolvat guvernul dominat de Hamas, iar în teritoriile palestiniene a avut o ruptură de facto între Hamas aflat în Gaza şi Fatah a lui Abbas în Cisiordania.

Operaţiunile israelienilor:„Obiectivul operaţiunii este să trimită Gaza înapoi în Evul Mediu. Numai atunci va fi Israel calm pentru 40 de ani.”

Ultima dată când Israelul a organizat o operaţiune la sol în Fâşia Gaza a fost la sfârşitul lui 2008, Operaţiunea Plumb Topit. Timp de două săptămâni, Israelul a dus o campanie, atât la sol, cât şi aeriană, care a fost salutată, iniţial, ca fiind un succes (deşi a fost ulterior criticată pentru rata mare de deces). Totuşi, câţiva ani mai târziu, Israelul a intervenit din nou militar în Gaza, pentru Operaţiunea Pilonul Apărării. Comentariul anterior a fost făcut de Ministrul de Interne Eli Yishai, la 18 noiembrie 2012, fiind puternic criticat pentru tonul discursului său.

Guvernul unităţii:„Astăzi, declarăm sfârşitul divizării şi redobândirea unităţii patriei. Această pagină neagră a istoriei noastre a fost închisă pentru totdeauna.”

După înlăturarea guvernului Frăţiei Musulmane din Egipt şi închiderea tunelurilor spre şi din Fâşia Gaza, popularitatea Hamas a scăzut. Incapabilă să mai plătească salariile angajaţilor la stat, gruparea a fost de acord să se alăture într-un guvern de uniune cu partidul Fatah în aprilie.

La momentul respectiv, vestea a fost primită cu optimism, preşedintele Autorităţii Palestiniene şi conducătorul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Mahmoud Abbas, declarând citatul de mai sus la o televiziune palestiniană, la începutul lui iunie. Dar guvernul de uniune a prezentat o mare tară încă de la început:guvernul israelian a încheiat discuţiile de pace, refuzând să negocieze cu orice guvern care includea gruparea Hamas.

Adolescenţii pierduţi:„Hamas este responsabil şi Hamas va plăti.”

Luni, 30 iunie 2014, corpurile a trei adolescenţi israelieni care dispăruseră în timp ce făceau autostopul au fost descoperite după 18 zile de căutare. În declaraţia citată, premierul israelian Benjamin Netanyahu s-a exprimat fără echivoc că Hamas se afla în spatele uciderii băieţilor, care, spunea el, a fost comisă de „animale umane”.

Hamas a negat în repetate rânduri a fi fost implicat în asasinarea lui Eyal Yifrah, Gil-Ad Shaer şi Naftali Frenkel, însă Israel a refuzat să accepte aceste dezminţiri. Crimele, şi ceea ce părea a fi uciderea de retorsiune a unui adolescent palestinian, Mohammad Abu Khieder, au reprezentat scânteia care a aprins conflictul actual, când sute de membri Hamas au fost arestaţi şi când palestinienii au revenit la atacurile cu rachete.

Rachete şi proiectile:„Astăzi nu există nicio intenţie de relaxare şi calm. Sânge palestinian a fost vărsat. Nu e loc de discuţii despre pace cu ocupaţia israeliană. Dacă vor să îşi protejeze entitatea de rachetele Hamas, vor trebui să pună o Cupolă de Fier pe fiecare casă din Israel.”

Aceste comentarii, făcute de purtătorul de cuvânt Hamas, Fawzi Barhoum, în 8 iulie 2014, au venit ca urmare a atacurilor aeriene israelite ce au început să ţintească membrii săi şi rezervele sale de armament din Fâşia Gaza. Conform Forţelor de Apărare israeliene, până la momentul respectiv, Hamas, precum şi alte grupări militante, au lansat 150 de rachete în Israel, pe o perioadă de timp de 24 de ore.

Declaraţia, o combinaţie de bravadă şi furie, este sugestiv în acest sens. În ciuda utilizării unei noi tehnologii a rachetelor care creşte semnificativ câmpul lor, rachetele palestiniene nu au reuşit să provoace decese în Israel – un singur bărbat israelian a fost ucis în 15 iulie. Aceasta se datorează, în parte, tehnologiei pe care o folosesc, dar şi succesului remarcabil al „Cupolei de Fier” a Israelului, al sistemului de apărare anti-rachetă, despre care se spune că are o eficacitate de 90% în interceptarea atacurilor palestiniene în aer. Având în vedere natura dezechilibrată a morţilor în aceste conflicte, este legitimă întrebarea de ce Hamas se oboseşte să mai lanseze proiectilele. Desigur, Hamas poate obiecta că nu are nimic de pierdut dacă o face.

Costurile în carne şi oase:„Ei sunt doar copii.”

La 16 iulie, jurnaliştii cazaţi la hotelul Al Diera făceau acest comentariu, în timp ce erau martori la uciderea, pe plajă, a patru copii palestinieni de către atacatori israelieni. William Booth observa că băieţii erau „nişte copii uscăţivi de pescari pe care îi vedeam zilnic alergând pe plajă, jucându-se în valuri.”

A fost un moment teribil al conflictului şi un memento pentru comunitatea internaţională a faptului că mulţi inocenţi sunt prinşi în mijlocul acestei confruntări. Dar acesta nu a fost un incident izolat:Ministerul Sănătăţii din Palestina spunea că 39 de copii au murit.

Războiul terestru:„Trecem de la o Cupolă de Fier la un pumn de fier.”

Pe 17 iulie seara, Israelul a anunţat că trecea de atacurile aeriene la o ofensivă la sol, argumentând că era necesară distrugerea tunelurilor folosite de militanţii palestinieni pentru a se infiltra în Israel. La scurt timp după acest anunţ, Naftali Bennett, ministrul israelian al economiei, a făcut declaraţia de mai sus ce trebuia să funcţioneze ca un avertisment pentru Hamas.

Bennett, liderul partidului sionist Habait Hayehudi, este cunoscut pentru opiniile sale radicale. În acest caz, totuşi, viziunile sale s-ar putea să nu fie izolate. Un sondaj realizat la 15 iulie a relevat faptul că majoritatea populaţiei israeliene nu acceptă o încetare a focului, deşi Netanyahu sprijină această idee şi alte sondaje au descoperit faptul că există un sprijin puternic pentru un război terestru. Deşi există numeroase voci în contradictoriu, „pumnul de fier” pare a fi cel mai simpatizat de publicul israelian.

Sursa:Washington Post