Istoria chiloţilor, a sutienului şi a corsetului

Autor 58325 vizualizări


Cel mai vechi  obiect de îmbrăcăminte datează, potrivit Bibliei, de pe vremea lui Adam şi a Evei şi a constat, pare‑se, într‑o acoperitoare a sexului din fibre vegetale. De atunci, oamenii au continuat să poarte chiloţii ca pe un obiect normal de îmbrăcăminte. De‑a lungul istoriei, aceştia au cunoscut diverse forme. Gladiatorii, de pildă, au fost printre primii purtători ai chiloţilor tanga.

Celebra piesă de lenjerie intimă purta pe atunci numele de subligaculum şi era constituită dintr‑o fâşie din lână albă care acoperea partea de jos a corpului şi era petrecută, în faţă şi în spate, pe sub centură. Atleţii şi actorii greci, ca şi romanii, de altfel, purtau chiloţi (perizoma) pentru a nu‑şi expune organele genitale, considerate, ca şi în vremurile adamice, ruşinoase. Totuşi, în timpul celei de‑a 15‑a olimpiade (720‑716 î.Hr.) apare conceptul de nuditate eroică. Sportivii se puteau întrece fără a avea şoldurile acoperite, ei renunţând astfel la perizoma. Schimbarea a fost atât de radicală încât a fost consemnată de istorici.

Toga nobililor romani ascundea acelaşi obiect de lenjerie. Femeile romane purtau sub robe un fel de chiloţi în formă triunghiulară, cu partea din spate ceva mai lată şi fixată de o centură. Obiectul de lenjerie era prins cu ace de siguranţă sau fibule.

Din punct de vedere istoric, forme primitive de perizoma erau folosite de multe populaţii antice. Către mijlocul secolului VI î.Hr., etruscii sunt reprezentaţi, de obicei, cu pantaloni scurţi sau chiloţi variind în lungime, de la foarte scurţi până la genunchi. Cămaşa falusului se numea schenti la egipteni şi era confecţionată din bumbac. A sclavilor era mai simplă, în timp ce ale judecătorilor, preoţilor şi faraonilor erau mai rafinate şi mai împodobite.

Cuvântul chiloţi (culottes) are origini franţuzeşti. Din Evul Mediu şi Renaştere până la începuturile secolului XIX, aristocraţii francezi purtau chiloţi, adică un fel de ciorapi‑pantalon strânşi pe picior, a căror lungime varia, de la genunchi până la glezne. În timpul Revoluţiei Franceze, revoluţionarii erau cunoscuţi ca „fără chiloţi“ (sans‑culottes), cunoscută fiind preferinţa lor pentru pantaloni.

În Ţările Române, pantalonii scurţi până la genunchi se numeau cioareci şi, deseori, erau împodobiţi cu găitane. Erau confecţionaţi din pănură albă şi groasă de dimie.
 

Marlene Dietrich şi ciorapii cu jartiere

Istoria ciorapilor (separaţi de pantaloni) începe în 1589, când William Lee a inventat prima maşină de tricotat ciorapi din lume. Aşa au apărut primii colţuni fabricaţi din lână, bumbac sau mătase. Până la mijlocul secolului XVI, atât bărbaţii, cât şi femeile îi purtau mai ales pentru a se proteja de frig.

Ciorapii, aşa cum îi ştim astăzi, au o istorie relativ recentă. În 1939, Julian Hill descoperă nylonul, un fir sintetic, rezistent şi foarte asemănător cu mătasea. Nylonul a fost o revelaţie şi primii ciorapi din acest material au apărut în magazinele din New York, în primăvara lui 1940.

Numai în prima zi au fost vândute 72 000 de perechi, ceea ce a făcut ca piaţa japoneză de mătase să se prăbuşească aproape instantaneu. În primul an s‑au vândut 64 de milioane de perechi de ciorapi, iar producătorii nu puteau ţine pasul cu cererea.

Al Doilea Război Mondial întrerupe producţia de ciorapi, firele din nylon fiind folosite cu predilecţie la confecţionarea paraşutelor şi a corturilor militare. Cea care a contribuit esenţial la popularizarea acestui obiect de îmbrăcăminte a fost Marlene Dietrich. Celebra actriţă de origine germană a dus pe micul ecran moda ciorapilor transparenţi, cu portjartier. Jartiera având, însă, o vechime apreciabilă.

De ea se leagă întemeierea unui ordin cavaleresc prestigios, când, în 1344 (sau patru ani mai târziu, spun unii) regele Eduard al III-lea al Angliei a cules de pe jos, la un bal, jartiera pierdută de Catherine Montacute, contesă de Salisbury şi, pentru a tăia comentariile răutăcioase, şi‑a prins‑o la picior spunând „Honni soit qui mal y pense“ (Blestemat fie cel ce gândeşte de rău!) şi a inventat, la faţa locului, Ordinul Jartierei. Curtenii lui Eduard aveau de ce mustăci. Jartiera era un obiect cu conotaţii speciale, mai ales în cazul perechilor de tineri căsătoriţi. Unul dintre obiceiurile acelor vremuri era ca în seara nunţii, cavalerii de onoare ai mirelui să fure jartierele miresei.

Revenind la povestea ciorapilor, trebuie să spunem că femeile încep să‑şi arate picioarele mai ales pentru că progresele tehnologice ale anilor 1950 permit fabricarea ciorapilor mult mai fini şi de culori diferite şi, lucru foarte important, reducând mult costurile. Anii 1960 înseamnă şi apusul ciorapilor cu portjartier şi apariţia colanţilor, a ciorapilor cu chilot. Odată cu apariţia fustei mini, la începutul anilor ’70 apare şi elastanul, o nouă fibră care sporeşte calitatea şi diversitatea ciorapilor.

Strămoşul sutienului

În Antichitate, nu exista lenjerie intimă, iar hainele erau purtate direct pe piele. Fâşii din piele susţineau talia şi sânii femeilor. Aristocratele romane adaugă rochiei o nouă piesă, o tunică intimă purtată ca o piesă de lenjerie. Pe atunci nici nu existau croitori. Femeile nu aveau nevoie decât de două bucăţi din pânză şi, cu ajutorul fibulelor, îşi puteau ajusta singure peplumul (sau chitonul) şi himationul care era un veşmânt exterior.

În secolul XVII, piesa de rezistenţă devine corsetul care avea şi rol de sutien. În 1900, imaginea promovată este aceea a unei femei cu talie de clepsidră. Aceasta nu se obţinea oricum ci prin strângerea vârtoasă a balenelor corsetului care comprima toracele, imobiliza ultimele coaste apăsând plexul. În aceste condiţii respiraţia devenea foarte dificilă, corsetul provocând dese leşinuri pentru care femeile purtau în geantă săruri cu miros înţepător.

1910, naşterea brasierei

„Vogue magazine“ a tipărit pentru prima oară cuvântul sutien (brassière), în 1907.
Sutienul a fost considerat un simbol al emancipării femeii şi celebrat ca atare. Sutienul a restrâns, a susţinut, a ridicat, a maximizat şi minimizat generaţii întregi de piepturi de femei, de la cele turtite, la modă în anii ’20 la cele bombate, purtate prin anii ’40‑’50.

Născut din necesitate, nu poţi încăleca o bicicletă sau să dansezi charleston în corset, funcţia sa a fost paradoxală:de a ascunde şi de a revela în acelaşi timp sânii. Prima femeie care a purtat un sutien a fost Mary Phelps Jacob, o tânără mondenă care, în 1910, şi‑a dat seama că un corset cu balene nu se potrivea cu o rochie diafană. Cu ajutorul cameristei sale, tânăra a legat două batiste din mătase de o panglică din bumbac roz şi a obţinut un obiect prin care sânii erau fixaţi sub rochie. Prietenele i‑au cerut să le confecţioneze obiecte similare, iar cineva i‑a dat chiar un dolar pentru mult râvnitul sutien. În 1914, Phelps patentează brasiera fără spate. Epoca sutienului începuse.

Naşterea cupei

Stephanie Middagh, curator al Muzeului Costumului din Winnipeg, Canada, spune că, o dată cu apariţia cupei sutienului, nu se mai vorbeşte despre pieptul femeii, ci despre sânii ei, ca entităţi separate. Moda anilor 1920 aplatiza sânii şi fesele, în timp ce în 1930 tendinţa este de a pune în valoare rotunjimile şi feminitatea. O dată cu apariţia cupei sutienului, se recunoaşte, de fapt, că sânii au diferite mărimi. Această descoperire devine punctul focal al unei industrii de multe miliarde de dolari anual.

Un singur sutien are 45 de grame şi conţine mai mult de 40 de componente. El este proiectat să susţină de la greutăţi de 300 de grame până la nouă kilograme. Consumatoarele cheltuie anual peste 16 miliarde de dolari americani pe sutiene. Fiecare femeie are cel puţin şase obiecte de acest fel în garderoba sa. Studiile spun că peste 80% dintre femei poartă o mărime greşită a sutienului. Designerii recomandă efectuarea testului cu creionul pentru a afla dacă sutienul este unul potrivit:se aşază un creion între sâni. Dacă acesta nu cade pe podea, atunci femeia în cauză trebuie să poarte sutien.

Sutienul, rolul secundar din filme

Judy Garland, care avea 16 ani în momentul filmării peliculei „Vrăjitorul din Oz“, în 1939, a purtat pe platou un corset care‑i aplatiza pieptul şi o făcea să semene cu mult mai tânăra Dorothy. În timpul filmării la „Psycho“, în 1960, maestrul Alfred Hitchcock a silit‑o pe actriţa sa preferată, Janet Leigh, să poarte un sutien alb, atunci când rolul ei era bun şi unul negru, atunci când devenea rea.

În 1995, într‑un episod din „Seinfeld“, tatăl personajului George şi‑a scos tricoul pentru a‑şi arăta pieptul. Kramer s‑a simţit inspirat şi a inventat un tip de sutien pentru bărbaţi, pe are l‑a numit mansieră.