Autor 23808 vizualizări


După fuga sa în Germania și apoi în America, fostul general de Securitate, Ion Mihai Pacepa, a scris o carte, intitulată Orizonturi roșii, în care a redat aspecte din activitatea sa profesională, dar și din viața cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu. Deși conține unele amănunte care pot părea interesante cititorului nefamiliar cu ceea ce se întâmpla în cadrul aparatului de partid, Orizonturi roșii este, totuși, o carte scrisă în scopul propagandei anticomuniste. Din acest motiv, ea prezintă destul de îngroșat multe din faptele care îl privesc pe cei doi Ceaușești. Aceștia apar ca fiind însetați de putere, needucați, lipsiți de scrupule, avari, dar și posesori ai unui limbaj dubios.

Totuși, Pacepa a fost puțin mai blând cu Nicolae Ceaușescu decât cu consoarta sa, căreia i s-a creionat și imaginea de țoapă. Fostul general de Securitate ne arată o Elena Ceaușescu înnebunită după bijuterii, dar care nu este dispusă să achiziționeze decât ceea ce este mai ieftin, o savantă care nu ezită să folosească cuvinte din argou, dar și o persoană care avea, printre preocupări, spionarea membrilor Comitetului Central și chiar a familiei.

Nu ai cumva niște bijuterii noi pentru mine, dragă? a început Elena când am ajuns în budoarul ei, unde coafeza personală tocmai o aranja.

– Totul este gata.

Mai multe magazine de bijuterii, care făcuseră bani buni de la Elena, și în trecut, își trimiseseră noile lor colecții la Waldorf Astoria. Cutiile fuseseră acum deschise și pregătite într-o cameră aflată în apropierea apartamentului prezidențial, păzită strașnic afară.

Hai să vedem de ce ai făcut rost pentru mine. Deschide-le pe toate, a comandat Elena nerăbdătoare, în timp ce se așeza confortabil pe un fotoliu.

Din punctul acesta de vedere nu se aseamănă deloc cu Ceaușescu, care este tot timpul în mișcare, se plimbă mereu de jur-împrejur. Ea se așază oriunde vede un scaun, și rămâne lipită acolo. Și nu este nici ca un jucător de poker, care nu privește în jur, ci numai în propriile cărți, pe care le filează foarte încet. Nu, Elena vrea să vadă totul deodată și să aibă totul deodată.

După ce am deschis cutiile, Elena m-a pus să le așez peste tot în jurul ei, apoi a început să le măsoare greutatea în mână. Criteriile de bază sunt greutatea anului și mărimea diamantelor. Atunci, când nu se poate hotărî între două articole care îi plac, prețul este cel care stabilește alegerea: ei îi place cu siguranță cel ce costă mai mult. Tocmai mă uitam la Elena cum se distra cu jucăriile ei, când l-am auzit pe generalul Stan spunându-mi prin ușa închisă că tovarășul vrea să mă vadă.

Înregistrează discuția mea cu Klutznik, mi-a șoptit Ceaușescu când m-a văzut.

Ca de obicei, el considera întâlnirea pe care avea să o aibă cu președintele Congresului Mondial al Evreilor, Philip Klutnik, ca fiind cea mai importantă după cele avute cu președintele Statelor Unite.

– România are o formă de guvernământ dictatura proletariatului. America are ca formă de guvernământ dictatura jidanilor, obișnuia Ceaușescu să spună.

Atunci când se afla în centrul restrâns și închis al prietenilor intimi, obișnuia să se laude în mod deosebit, povestind cum a reușit să-l recruteze pe fostul președinte al Congresului Mondial al Evreilor, Nahum Goldman, și pe secretarul acestei prestigioase organizații internaționale, făcându-i agenți de influență ai României. Lui Ceaușescu îi plăcea, de asemenea, să-și impresioneze prietenii cei mai buni spunându-le că îl are pe noul președinte Kluznik, în buzunarul lui.

De obicei, la aceste întâlniri ale lui Ceaușescu cu respectivii conducători evrei mai participa și o a treia parte, un al treilea conlocutor, eu însă aveam înregistrările pe bandă. Exista întotdeauna o diferență semnificativă între ceea ce spunea Ceaușescu despre acești „agenți personali” și ce se putea auzi pe bandă. Înregistrările relevau, de cele mai multe ori, încercările lui de a câștiga unele avantaje din postura de mediator al conflictului din Orientul Mijlociu, așa încât să atragă fonduri evreiești spre România și să obțină credite de mic interes, eforturile partenerilor lui de conversație fiind făcute în sensul obținerii a cât mai mulți evrei din România.

După ce a plecat Klutznik m-am întors la Elena, care între timp pusese deoparte peste douăsprezece seturi de bijuterii, continuând însă se se uite și să aleagă.

Prețurile sunt ridicole, dragă. Ar trebui să ne mai tocmim ca să le scadă, a izbucnit ea, bucuroasă că are iar pe cineva cu care să vorbească. Din cauză că nu mai făcuse cu adevărat cumpărături încă din anul 1965, atunci când Ceaușescu a devenit conducătorul României, Elena nu mai avea nici măcar o vagă idee asupra prețurilor mărfurilor, oricare ar fi fost acestea. Avea însă, în orice situație, două reguli de bază: toate prețurile din România erau prea mici, și toate prețurile din străinătate erau prea mari. De câte ori cumpăra din străinătate ceva bijuterii sau blănuri, trebuia să mă jur că am obținut mari reduceri ale prețurilor acestora, căci, așa cum spunea ea:

Nu trebuie să-i îngrășăm pe capitaliști cu bani comuniști.

Câteodată aveau loc scene de-a dreptul dramatice, atunci când se ducea ea la cumpărături. Ultima dată când s-a întâmplat așa ceva a fost Buenos Aires. Am fost împreună la un magazin de bijuterii unde s-a îndrăgostit de-a dreptul de un set compus din cercei, broșă și inel, fiecare dintre acestea în formă de floare, cu petalele deplasabile, astfel încât se puteau strânge, acoperind un diamant central. Elena era fascinată de ideea că ar fi putut să le poarte de fiecare dată altfel, cu floarea fie larg deschisă, fie închisă de tot, ca un boboc. Atunci când a cerut o reducere de cincizeci la sută, proprietarul magazinului i-a râs în nas, iar Elena a plecat imediat țâfnoasă. Odată ajunsă înapoi la București, mi-a ordonat oricum să telefonez la magazin și să cer măcar o reducere de douăzeci și cinci la sută. Răspunsul a fost: „Marfa s-a vândut deja”, iar Elena a fost de-a dreptul bolnavă timp de două săptămâni. Atunci, când, în cele din urmă, a cerut un set comandă specială pentru ea, prețul a fost dublu. De atunci nu a mai vrut să vadă la față alți vânzători, cerând întotdeauna ca bijuteriile să-i fie trimise ori la reședință, atunci când se afla în străinătate, ori chiar la București. Dar și-a păstrat mereu felul ei de a fi mândră:

Nu i-am dat niciodată unui capitalist prețul pe care mi l-a cerut.

Elena se poate juca cu bijuteriile zile întregi. Din această cauză, atunci când generalul Stan a strigat prin ușa închisă că doamna Friedal Rosenthal, soția unui oficial de la Consiliul Economic – Statele Unite, venise să o ia în vizită la Muzeul Metropolitan, m-a întrebat cu o mină plină de neîncredere:

E ceva ce merită văzut acolo?

Elena a hotărât că o oră va fi absolut de ajuns pentru vizitarea Muzeului Metropolitan. De obicei nu prea îi plac muzeele, iar dacă se întâmplă câteodată să viziteze câte unul, o face numai presă. Atunci când am plecat spre Metropolitan, singurul lucru care o interesa și de care a întrebat a fost presa.

Spune-le idioților să facă un comunicat de presă lung, în care să menționeze cele mai renumite tablouri care se află în muzeu.

Atunci când, ceva mai târziu, Elena a aprobat comunicatul, acesta arăta ca un catalog al muzeului, „Lucrările unor mari artiști, cum ar fi Botticelli, Giotto, Velasquez, Goya, Cranach, Van Eyck, David, Utrillo, Matisse erau de asemenea expuse”, aceasta era doar o propoziție din comunicatul de presă de două sute de cuvinte.

Ne-am întors tocmai la timp pentru a participa la recepția dată la Waldorf, pentru Ceaușescu, de Consiliul Economic Statele Unite-România și de Asociația pentru Politică Externă. După ce a fost ridicat în slăvi cu generozitate – toată lumea aflase care este slăbiciunea lui Ceaușescu – acesta a ținut un discurs lung și demagogic. A introdus în această cuvântare tot ce i-a trecut prin minte, de la discuțiile avute cu Jimmy Carter până la rata (falsă) de creștere a industriei românești de 12,5 la sută, de la cooperările economice cu peste 140 de state din lume până la independența și suveranitatea națională, fără să uite de istoria de peste 2000 de ani a României.

În timp ce ne deplasam din foaierul hotelului, unde s-a ținut recepția, spre apartamentul prezidențial, Ceaușescu m-a apucat de cot și m-a întrebat:

Cum ți-a plăcut cuvântarea mea?

– Totul conform planului „Orizont”.

Le-am dat o lecție. Totul depinde de tine ca, după tot ceea ce le-am spus, să le iei banii. Și tehnologiile!

După dineu, Elena s-a întors la bijuteriile ei. Eu l-am însoțit pe Ceaușescu la întâlnirea pe care a avut-o cu William Norris, președintele firmei Control Data Corporation. Ceaușescu a considerat că aceasta este o ocazie importantă și mi-a dat instrucțiuni, între care aceea de a-i strânge acolo pe toți membrii oficiali ai delegației. Compania Romcontrol Data, înființată împreună cu Control Data Corporation, nu era numai prima investiției româno-americană; creată pentru producerea de echipament electronic american și computere în România, era considerată de Ceaușescu a fi una dintre cele mai importante porți prin care să putem fura tehnologia microelectronicii americane.

Sursă: Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii

Foto sus: Studenți americani în vizită în România, în 1974, primiți de Nicolae și Elena Ceauşescu (©„Fototeca online a comunismului românesc” Cota: 133/1974)

""