Ion Creangă, propagandist fără să ştie

Autor 7682 vizualizări


„Jocul dublu” al literaturii lui Creangă în propaganda românească din 1918 și în propaganda sovietică de după 1945 din Basarabia. În literatura noastră, dar și într-o ipotetică istorie a copilăriei în spațiul românesc din secolul al XIX-lea, opera lui Ion Creangă se înfățișază drept cea mai frumoasă și relevantă poveste a copilăriei, a condiției copilului în acea epocă. Această poveste a făcut parte integrantă din bagajul fiecărei generații de copii de la 1900 încoace, iar în România rurală de dinainte de 1989, care încă mai păstra elemente de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, mulți copii furau cireșe, fugeau la scăldat ori „încasau” la școală pedepse de la „sfântul Nicolae”. Cu siguranță, (şi) aceste „pozne” l-au făcut iubit pe Creangă în rândul cititorilor săi. 

„Homer al nostru”, cum l-a numit G. Ibrăileanu pe Ion Creangă atunci când a scris Amintiri din copilărie, numeroasele și pitoreștile sale povești, n-avea cum să anticipeze însă destinul particular al receptării operei sale în Basarabia, subiect pe care îl vom aborda în rândurile de mai jos.

Devenit celebru în literatura română datorită valorii operei sale, dar și a propulsării maioresciene și a prieteniei cu Eminescu, Creangă nu era cunoscut în Basarabia, așa cum mare parte din literatura și cultura română nu erau cunoscute de românii de acolo aflați sub stăpânirea țaristă, o stăpânire care nega vehement cultura română. Propaganda rusească a deznaționalizării și dezrădăcinării românilor basarabeni afirma dintotdeauna cu tărie că românii n-au cultură, că basarabenii sunt inferiori, că ei nu vorbesc limba română, dimpotrivă, ei vorbesc limba moldovenească. În acest sens e relevantă afirmația unui director rus al Institutului Pedagogic din Chișinău: „Limba moldovenească nu are decât 200 de cuvinte” . Ca o măsură de siguranță, scrierile românești erau interzise, iar puținele care circulau erau rezultatul unor călătorii frauduloase peste Prut ale unor intelectuali din Basarabia.  

Opera lui Creangă pătrunde la Chișinău în 1910 ca rezultat al inițiativei unei edituri particulare. Aceasta tipărește o broșură cu două povești ale scriitorului: „Povestea unui om leneș” și „Povestea lui Stan Pățitul”. De prisos să spunem că acestea nu sunt tipărite cu caractere latine. Este o inițiativă singulară și, probabil, are ecou în rândurile intelectualității basarabene. A doua editare, de data aceasta substanțială, are loc abia peste un deceniu, în 1920, când Basarabia era deja parte a României Mari.

Opera lui Creangă, „bestseller” la Chișinău în 1918

Izbucnirea Primului Război Mondial și evenimentele din Rusia anului 1917 au schimbat radical situația basarabenilor, care au avut de ales între a rămâne alături de Rusia și a face o revoluție după tipicul bolșevic, a-și forma un stat independent ori a se uni cu România, fapt care s-a și petrecut la 27 martie 1918.

Apariția unui puternice mișcări autonomiste în Basarabia, sprijinul și rolul aparte jucat de ardeleni în deșteptarea conștiinței naționale a românilor basarabeni au fost factorii care au generat necesitatea desprinderii de limba, cultura rusă și de revenirea la limba românească, de realfabetizare a acestui neam rupt de ruși, la 1812, din matca lui firească. Ce era, în fond, Basarabia la 1918? O societate și o mare lume rurală! De aceea, școlile, învățătorii, populația românească aveau nevoie de un mesaj simplu, pe înțelesul lor. Singurul care părea să îndeplinească aceste condiții era Ion Creangă. Toți criticii literari importanți care s-au pronunțat de-a lungul timpului asupra lui Creangă au remarcat arta spunerii, oralitatea bogată și pitorească, structura sonoră a frazei, iar Călinescu, marele exeget al humuleșteanului, l-a denumit un umanist al științelor sătești, căci Creangă era și un maestru al râsului rural .  

Din considerentele de mai sus, opera lui Ion Creangă devine un excelent mijloc de alfabetizare, dar și o subtilă propagandă în rândurile basarabenilor – o dovadă că, iată, românii au și ei cultură, că un om născut în Moldova a putut scrie așa povești frumoase și amuzante.


Publicațiile periodice de la Iași din 1918 conţin dese referiri la modul în care românii din zona Moldovei se mobilizează pentru a veni în sprijinul basarabenilor. În ziarul „România” din 10 februarie 1918 se publica o listă a donatorilor de cărți pentru școlile și bibliotecile din Basarabia: episcopul Nicodim al Hușilor dona 1.038 de volume, „Neamul Românesc” dona 1.000 de volume, un preot din Roman a donat 109 cărți, iar lista conținea apoi nume ale unor persoane care donau 2-10 cărți. Onisifor Ghibu povestește în amintirile sale că, venit de la Chișinău la Iași, a fost ajutat de Universitatea din Iași să doneze bibliotecilor basarabene toate dubletele cărților aflate la universitate. Numeroși învățători români se duc în Basarabia și discută cu oamenii, răspândind cultura română în satele de dincolo de Prut. Universitatea Populară din Chișinău oferă auditorilor săi cursuri de istorie a a literaturii române, unde junimiștii, Creangă stau la loc de cinste.

În ciuda vitregiei situației din Moldova, în lumea culturii românești din refugiu se petrece o mobilizare cum rar s-a mai văzut până atunci: scriitori, actori, pictori, muzicieni pleacă la Chișinău spre a contribui la efortul colectiv al Unirii. Prezența fizică și mărturia lor reprezintă pentru basarabeni dovada că există o cultură română, infirmând astfel minciunile propagandei țariste. Același ziar „România” relatează în numărul din 30 ianuarie 1918 despre un festival la Chișinău, unde „d. M. Sadoveanu a citit din operile lui Creangă și din scrierile d-sale”, alte numere ale ziarului vorbesc despre concertele susținute la Chișinău de către George Enescu.

Evenimentul deschiderii, pe 15 aprilie, a „Bojdeucii lui Creangă” este prezentat în ziarul ieșean „Mișcarea”, care anunță: „Bojdeuca marelui povestitor Ioan Creangă – a căruia operă este astăzi atât de gustată de cătră frații noștri de peste Prut – a fost predată în seama d-lui rector al universității ieșene”. Publicația constata, în mod evident, o stare de fapt din Basarabia. De altfel, în numărul din 25 aprilie 1918, ziarul „Mișcarea” publica şi următoarea ştire: „Societatea Tinerimea Română de sub preșidenția dlui N. Dumitrescu a organizat o șezătoare la Chișinău pentru ziua de 6 mai. Vor participa dnii Sp. C. Hasnaș, N. Beldiceanu, M. Rădulescu, C. Rotică și Mircea Bârsan. Cu acest prilej Tinerimea Română va pune în circulație pentru toată Basarabia un număr de 5.000 exemplare din «Amintiri din Copilărie» de I. Creangă”.

Era o confirmare că prin opera lui Creangă se deschisese un dialog cu românii basarabeni, că sufletul românesc este același pretutindeni. Onisifor Ghibu a surprins acest fenomen al popularității bruște a lui Creangă, dar și a altor autori români: „Astăzi sute și mii de moldoveni care știu prețui măcar în parte pe Alecsandri, Eminescu, Creangă... numele acestora nu mai sunt străine în Basarabia, cum erau acum un an”. Pe un alt palier, există o excelentă sincronizare, probabil involuntară, care nu a deranjat conducerea armatei române. Mulți dintre ofițerii și gradații din rândul armatei aflate în Basarabia erau învățători și profesori. Vasile Harea mărturisește în amintirile sale faptul că acești militari ajunși în satele din Basarabia au organizat pentru săteni și copiii lor o bogată activitate culturală, care a constat în „șezători cu lecturi din Ion Creangă, Mihai Sadoveanu și alți scriitori care au prezentat în operele lor viața țăranilor” .  

În toată perioada interbelică, opera lui Creangă s-a bucurat de un interes special, din considerentele enunțate anterior, dar nici în perioada în care Basarabia a fost alipită la URSS popularitatea lui nu s-a stins, dimpotrivă.

În Basarabia sovietică: Amintirile din Copilărie, operă militantă a „moldovenismului, a limbii moldovenești” și mărturie a exploatării țăranilor.

Mutațiile dureroase ale anexării Basarabiei de către URSS s-au răsfrânt și asupra modului în care propaganda sovietică l-a asociat pe Creangă şi opera sa la politica de deznaționalizare și spălare a creierelor noilor generații născute în R.S.S. Moldovenească. Au contat și acum condiția de fiu de țăran, poveștile despre lumea satului, umorul lui Creangă – dar, de data aceasta, direcționat spre critica „obscurantismului religios, a superstițiilor, a clerului”, precum și prezența unor elemente de sorginte rusă, vezi povestea lui Ivan Turbincă, în opera marelui povestitor. Condiția materială a autorului a reprezentat și ea un criteriu de înfierare a societății „burghezo-moșierești”. Evident că „boierul” Maiorescu ar fi putut să facă mai multe pentru el...  


Mai mult, alături de Ștefan cel Mare, Grigore Ureche, Cantemir, iluștri înaintași născuți pe teritorul Moldovei dinainte de 1812, și Creangă este o dovadă vie a existenței poporului moldovenesc, a limbii moldovenești. Într-o excelentă analiză dedicată receptării operei lui Creangă în Basarabia, Maria Șleahtițchi prezintă modul în care, între 1945-1955 (anul apariției primei monografii dedicate lui Ion Creangă), „cercetătorii” operei și vieții scriitorului l-au îmbrăcat pe Creangă cu straiele moldovenismului, l-au înzestrat cu vorbirea unei limbi moldovenești neînțelească de români și, mai ales, cu „secera și ciocanul” luptei de clasă. A rezultat un Creangă activist și luptător împotriva orânduirii sociale, un apostol al comunismului și, evident, un clasic al literaturii moldovenești. A contat în această rețetă și faptul că Ion Creangă, prin utilizarea personajului Ivan Turbincă, a unor elemente ruse în opera sa, a contribuit la prietenia și cooperarea între popoare.

O scurtă perioadă, a deschiderii lui Hrușciov, s-a admis o abatere de la linia ideologică – Ion Creangă era, de fapt, un clasic al popoarelor moldovean și român . Apoi s-a revenit la o singură apartenență, cea care conta – moldovenească. Pe întreg parcursul epocii R.S.S. Moldovenești, Creangă s-a bucurat de aceeași apreciere: i-au fost dedicate articole, studii și monografii care să-l traducă pe înțelesul ideologiei sovietice, a stat la loc de cinste în manuale. După destrămarea URSS, Ion Creangă redevine și în Basarabia ceea ce este de fapt: un clasic al literaturii române, însă receptarea lui este diferită, pentru că astăzi coordonatele copilăriei s-au schimbat. Furatului cireșelor, scăldatului, sfântului Nicolae li se suprapun/contrapun acum computerele, telefoanele mobile, fotbalul și baschetul, dar și drepturile copilului. 


""