Autor 16518 vizualizări


După cucerirea Odessei, la 16 octombrie 1941, atât opinia publică, cât şi o parte a factorilor de decizie de la Bucureşti considerau că operaţiunile Armatei Române pe Frontul de Est, chiar dacă nu se vor încheia definitiv, cu siguranţă se vor reduce considerabil. Mareşalul Antonescu avea, însă, alte planuri.


La 8 noiembrie 1941, de Sfinţii Mihail şi Gavril, în Bucureşti a avut loc o grandioasă paradă a victoriei. De-a lungul şoselei Kisselef, în dreptul Arcului de Triumf, publicul a asistat la trecerea trupelor în prezenţa unui invitat special din Germania, mareşalul Keitel. Presa vremii arăta că „în genunchi, în Piaţa Palatului, oamenii au ascultat imnul pentru cei căzuţi la datorie".

La scurt timp după terminarea campaniei pentru cucerirea Odessei, Armata 4 română a fost adusă la Iaşi şi demobilizată. Pe de altă parte, unităţi importante din componenţa Armatei a 3-a, care operase în strânsă legătură şi sub ordinele Armatei 11 germane, participau la luptele pentru cucerirea Crimeei. Ofensiva a început la 24 septembrie 1941, prin atacul diviziilor Corpului 54 armată german spre istmul Perekop. După stoparea unei puternice contraofensive sovietice, înaintarea a fost reluată la 11 octombrie, Corpului 54 armată fiindu-i ataşat şi un detaşament motorizat românesc, „colonel Radu Korne”. Pe direcţia istmului Salkovo au acţionat Corpul 30 armată german şi Corpul de munte român, comandat de generalul Gheorghe Avramescu, cu brigăzile 1 munte şi 8 cavalerie.

 

Spre Sevastopol printr-un ger năprasnic

După lupte deosebit de grele, la 1 noiembrie a fost cucerit oraşul Simferopol, înaintarea continuând spre Sevastopol. Între timp, profitând de victoriile germane de la sud de Perekop, Corpul de munte român reuşise să străpungă mai multe poziţii fortificate, înaintând spre sudul peninsulei cu obiectiv oraşul Kerci. La 14 noiembrie, Sevastopolul a fost complet încercuit, iar la 17 noiembrie a căzut portul Kerci, peninsula Crimeea fiind astfel cucerită de trupele germano-române.

La 21 noiembrie şi 17 decembrie 1941 au fost declanşate două asalturi împotriva Sevastopolului, care s-au soldat doar cu străpungerea dispozitivelor exterioare de apărare sovietice. La sfârşitul anului, Înaltul comandament sovietic a desfăşurat o operaţiune de desant în peninsula Kerci, pentru a elibera presiunea exercitată asupra garnizoanei din Sevastopol. Acţiunea a fost purtată de aproximativ 41.000 de militari, însoţiti de tancuri şi artilerie grea. În condiţii meteorologice deosebit de grele (viscol şi un ger de -30 de grade), forţele germane şi române au reuşit să stăvilească înaintarea sovieticilor, declanşând un contraatac la 15 ianuarie 1942, până la sfârşitul lunii fiind anihilată întreaga operaţiune. Scopul a fost atins, bătălia decisivă pentru Sevastopol fiind însă amânată până în vara anului 1942.

 

Generalul Iacobici se opune mareşalului Antonescu

Dincolo de luptele purtate de unităţile române în Crimeea, la nivel înalt se purtau discuţii privitoare la participarea armatei române la campania care se profila pentru vara lui 1942. La 29 decembrie, Adolf Hitler îi scria mareşalului Antonescu, explicând situaţia frontului şi planurile pentru anul următor: „Eu sunt hotărât să-l atac [pe inamic n.a.] din nou cu orice preţ imediat la primăvară şi să-l bat definitiv cu ajutorul unor arme noi şi – după cum sper – mai bune”. Hitler adăuga: „Îmi permit să-mi exprim mulţumirile[…]pentru informaţia Excelenţei Voastre după care sunteţi dispus să participaţi iarăşi cu numeroase divizii la noua ofensivă de primăvară împotriva bolşevismului”.

La 5 ianuarie 1942, Conducătorul statului român răspundea epistolei, propunând o întâlnire faţă în faţă şi precizând că „vă voi arăta atunci amănunţit planul contribuţiei noastre care, pornind de la valoarea a 10 divizii, s-ar putea dezvolta, după împrejurări”.

Trupe ale Armatei Române mărşăluind prin Bucureşti în iarna anului 1941

 

Intenţia Mareşalului era de a adăuga acestor 10 divizii un an doilea eşalon de 5-6 divizii, ceea ce a determinat reacţia vehementă a şefului Marelui Stat Major, generalul de corp de armată Iosif Iacobici. Acesta raporta la 8 ianuarie 1942 Conducătorului statului, apreciind că participarea românească ar trebui să fie cât „mai minimă posibil”, reamintind „nepopularitatea acestui război, departe de graniţele ţării, precum şi problema siguranţei naţionale faţă de Ungaria”. La 17 ianuarie 1942, generalul Iacobici înainta un nou memoriu, arătând că nu este „nici oportun, nici posibil a participa la operaţiile din primăvară [1942 n.a.] cu mai mult decât o armată în valoare de 8 divizii”, subliniind că dotarea tehnică nici nu îngăduia mai mult.

Mareşalul Antonescu a reacţionat la aceste epistole potrivit temperamentului său sangvin, precizând în răspunsul său către generalul Iacobici:„Război impopular? Este mentalitatea defetiştilor şi a celor care pescuiesc în apă tulbure. Poporul şi soldatul nostru sunt de altă părere. Dovadă o face plebiscitul din 9 noiembrie 1941, prin care ţara, în unanimitatea ei, s-a pronunţat în această privinţă”.Trebuie precizat totuşi că la amintitul plebiscit unanimitatea fusese în legătură cu reîntregirea graniţei de est a ţării, nu legată de continuarea războiului în Uniunea Sovietică.

În consecinţă, generalul Iacobici şi-a prezentat demisia, care i-a fost acceptată la 20 ianuarie 1942. Aportul românesc la campania anului 1942 a fost în concordanţă cu opiniile Mareşalului. Dar, înainte de a trage o concluzie, să ne reamintim că, în ciuda reculului din iarna precedentă, în primăvara şi vara lui 1942 o victorie a Germaniei pe Frontul de Est nu părea deloc o himeră.