Autor 37915 vizualizări


Consilier al preşedintelui Ion Iliescu în timpul primei mineriade, Ioan Mircea Paşcu explică pentru cititorii revistei „Historia“ de ce a ales ca în cea mai recentă carte a sa, Jurnal de... „Front“, să facă o paralelă între mineriada din iunie 1990 şi revolta din Bucureşti, din 3/15 august 1865.

În cartea d-voastră comparaţi două evenimente istorice care au avut loc la o distanţă de 125 de ani:rebeliunea din Bucureşti, din 3/15 august 1865 şi evenimentele din 13-15 iunie 1990, din Piaţa Universităţii. De ce aţi simţit nevoia să faceţi această asemănare? 
În acele zile am intrat în posesia unui document care circula în anumite zone ale guvernului, apariţia documentului fiind justificată de ceea ce se întâmpla atunci. Petre Roman l-a obţinut. El i l-a dat lui Adrian Năstase, de unde l-am luat şi eu şi l-am analizat. Într-adevăr, se poate face o asemenea comparaţie. Documentul nu era secret. Este, de fapt, o expunere a academicianului Lapedatu, din 1943, la Academia Română, despre rebeliunea din Bucureşti, din 3/15 august 1865.
 
În Jurnalprecizaţi că o serie de evenimente petrecute înainte de data de 13 iunie v-au determinat să consideraţi că întreaga acţiune se desfăşura după un plan bine stabilit... Care credeţi că era acest plan? 
Da, este vorba de cererea adresată de o echipă de televiziune din Franţa de a survola cu un elicopter Piaţa Universităţii chiar pe 13 iunie, invitaţia pe care am primit-o de a lua cina la Ambasada SUA – tot la 13 iunie, dar şi faptul că principalii lideri ai Opoziţiei şi contestatari ai Puterii de atunci se aflau la acea dată în afara ţării. Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Octavian Paler etc., toţi erau în străinătate de câteva zile. Luând în seamă toate aceste aspecte, pare să rezulte că exista un plan. Nu îl cunosc în profunzime, dar elementele pot fi interpretate şi aşa. 
 
Credeţi că venirea minerilor a zădărnicit acest plan, oricare ar fi fost el? 
Eu cred că da. Pe data de 13 iunie 1990, raportul de forţe era total favorabil celor care contestau guvernul într-un mod violent. Scenele pe care le-am văzut în Piaţa Victoriei spun acest lucru. Noi acolo ne-am aflat practic sub un asediu. Cred că aceasta a fost chestiunea care i-a determinat pe mineri să vină la Bucureşti. După ce protestatarii ne-au fixat pe noi la Palatul Victoria, s-au dus la Televiziune. Au luat cu asalt Televiziunea publică cu excavatoarele, cu care voiau să dărâme poarta de la intrarea în ­curtea Televiziunii. 
 
Aţi scris că la o întâlnire ce a avut loc după 15 iunie între liderul PNŢCD, Corneliu Coposu, şi Ion Iliescu, fruntaşul ţărănist a declarat că Ion Raţiu a venit cu ordine de la Londra. Puteţi detalia ce a vrut să spună Corneliu Coposu? 
Aşa a afirmat atunci. Ion Raţiu, Dumnezeu să îl ierte, căruia i-am povestit peste ani întâlnirea respectivă, mi-a spus:„Poţi să declari în scris acest lucru?“ I-am spus că nu o pot declara în scris. „Eu v-am dat această informaţie, d-voastră faceţi ce vreţi cu ea“, i-am spus lui Raţiu. Asta a fost discuţia atunci. 
 
Cum aţi resimţit, în calitate de consilier al preşedintelui Ion Iliescu, reacţiile internaţionale de după evenimentele din 13-15 iunie? Au fost asemănătoare cu reacţiile marilor cancelarii europene la adresa lui Cuza? 
Reacţiile au fost negative. Pentru România a fost o pierdere de imagine considerabilă. Şi în cazul primei mineriade, dar şi în cazul celei de-a doua, s-a pierdut enorm sub aspectul imaginii, numai că nu s-a întâmplat ceea ce se sconta să se petreacă, respectiv utilizarea armatei împotriva cetăţenilor. Dacă se întâmpla acest lucru, s-ar fi discreditat definitiv şi irevocabil conducerea ţării. A fost o pierdere de imagine indiscutabilă, dar, în ambele cazuri (1990 şi 1991), s-a evitat ca armata să fie utilizată împotriva demonstranţilor. Şi în 1865, şi în 1990 au fost puternice reacţii internaţionale îndreptate împotriva autorităţilor române. Practic, după 1990, România a mai putut să conteze pe două ţări care au continuat legăturile cu noi. Una a fost Turcia, iar cealaltă a fost Franţa. 
 

Mai citeşte:

Serviciile secrete şi «mineriada» lui Cuza