Înzestrarea trupelor române participante la bătălia de la Stalingrad

Autor 13323 vizualizări


Experienţa primului an de front a determinat factorii de decizie români să demareze, în iarna anului 1941/1942, un program ce viza creşterea capacităţii de luptă a unităţilor prin îmbunătăţirea dotării cu armament şi mijloace de luptă, simultan cu scăderea efectivelor. Materializarea acestui program a condus la ridicarea forţei combative a Armatei Române;însă marile deficienţe din timpul campaniei din anul 1941 au persistat.

Pe parcursul campaniei din 1942 dotarea Armatei Române a rămas, în linii mari, aceeaşi cu cea avută la 22 iunie 1941, în momentul intrării în război. Principala armă individuală a continuat să fie puşca vz24(Z.B. md. 1924), cal. 7, 92 mm, fabricată la uzinele Zbrojovkadin Brno, o versiune a armei regulamentare a armatei imperiale germane, Mauser md. 1898 (Gew 98, cal 7, 92 mm). Ea era foarte asemănătoare cu Kar 98 k, arma de bază Wehrmacht-ului, utilizând aceeaşi muniţie cu aceasta. Primele puşti md. 1924au intrat în dotarea Armatei Române în anul 1938, dar în anul 1942 nu se reuşise acoperirea necesarului întregii armate. Ca urmare, în anul 1942, România a lansat o nouă comandă de 700.000 puşti vz 1924, menită să asigure rezerva necesară şi acoperirea deficitului de înzestrare generat de pierderile de material ale trupelor de primă linie – infanterie (inclusiv vânătorii de munte) şi cavalerie –, comandă din care, până la mijlocul anului 1943, au fost livrate 445.640 puşti. Militarii din unităţile de pază, artilerie, aviaţie etc. au rămas însă înarmaţi cu vechile puşti Mannlicher md. 1895, recalibrate pentru muniţia standard, cal. 7, 92 X 57 mm.

Puştile sovietice completează înzestrarea Armatei Române

Acoperirea pierderilor în armament şi echipament suferite în campania din anul 1941 s-a făcut, în bună parte, şi prin material de captură, deşi acesta prezenta dezavantajul utilizării altei muniţie decât cea standard. Astfel subunităţi întregi au primit în dotare puşti sovietice de captură, Mosin Nagant md. 1891/30, cal. 7, 62 X 54 mm, dintre care cele prevăzute cu lunete PEsau PU, bine apreciate pentru precizia lor, au fost distribuite lunetiştilor. În cazul armelor automate, pierderile de puşti-mitraliere ZB md. 1930cal. 7, 92 mm au fost acoperite, în special, cu puşti-mitraliere de captură, Degtiarev(DP) md. 1927. Deficitul de armament rezultat după campania din anul 1941 a condus la preluarea în dotare şi a altor tipuri de armament sovietic:puşti antitanc (a.t.) PTRDşi PTRS, cal. 14, 5 mm, aruncătoare de mine cal. 50 mm, (md. 1940, 1936şi 1935), cal. 82 mm, md. 1938, cal. 120 mm, md. 1938şi tunuri a.t.md 1932, cal.45 mm.

Armata Română a început războiul fără a avea la dispoziţie un număr semnificativ de pistoale-mitraliere. Războiul modern a făcut însă ca acest tip de armă să fie tot mai apreciat şi mai solicitat. În timpul campaniei din anul 1942 vor intra în dotarea unităţilor române de primă linie 5.000pistoalele-mitraliereBeretta md.1938 Aşi 10.600 MP 40, comandate anul anterior în Italia şi Germania. Necesarul de pistoale-mitralieră urma să fie completat printr-o comandă de 45.000 de pistoale-mitraliere româneşti, sistem Oriţa, lansată în anul 1942 uzinelor Copşa Mică-Cugir (CMC). Producţia autohtonă a demarat însă lent, în octombrie 1942 fiind fabricate la CMCdoar 666 pistoale mitralieră Oriţa, faţă de 1.579 planificate. Ca urmare, înainte de bătălia de la Stalingrad, în înzestrarea fiecărei divizii de infanterie române erau doar 525 pistoale-mitraliere, cifră nesemnificativă, dacă o comparăm cu 1.838, cea la care se va ajunge în anul 1944. Fapt remarcabil, toate modelele de pistoale-mitraliere aflate regulamentar în dotarea trupei, utilizau aceeaşi muniţie, 9 Parabellum(9X19 mm), foarte comună în rândul trupelor Axei. Militarii români au folosit din proprie iniţiativă şi pistoale-mitraliere de captură, P.P.D. 40şi P.P.Ş. 41, apreciate pentru putere de foc şi robusteţe, a căror utilizare era convenabilă şi pentru faptul că muniţia lor, md. 1933, cal. 7.62 mm, era identică cu cea cal. 7, 63 mm Mauser, folosită pentru mai multe modele de pistoale şi un model (Mauser md. 1932) de pistol-mitralieră german. În ceea ce priveşte înzestrarea cu mitraliere, în timpul campaniei din anul anul 1942 nu au avut loc schimbări notabile, baza înzestrării constituind-o, în continuare, 3.500 mitraliere ZB 53 (md. 1937)cal. 7, 92 mm primite în iunie 1941 şi 1 000 Schwarzlose md. 1907/12, recalibrate pentru muniţia 7, 92 mm, în urma acţiunii de standardizare din perioada antebelică.

Industria autohtonă de armament a continuat, şi pe parcursul anului 1942, fabricarea reperelor pentru care fuseseră achiziţionate, anterior, licenţe. Realizările au fost mult sub cifrele planificate, situaţie determinată atât de lipsa de personal de specialitate – ceea ce a făcut imposibilă organizarea în mod constant a producţiei pe trei schimburi – cât şi de penuria de materii prime. Astfel, în octombrie 1942, deci cu puţin înaintea contraofensivei sovietice de la Stalingrad, producţia principalelor fabrici de armament din România era următoarea:la Astra6 tunuri antiaeriene(a.a) Rheinmetall, cal. 37 mm (44 planificate) şi 5 tunuri a.a. Vickers/Reşiţa, cal. 75 mm(17 planificate), la Concordia14 tunuri a.t.Schneider, cal. 47 mm(48 planificate), la Regia Metalurgică26 aruncătore de mine Brandt, cal. 60 mm (178 planificate), la Voina30 aruncătoare de mineBrandtcal. 81, 4 mm (180 planificate), la CMC, 250 puşti-mitraliereZB 30(1083 planificate) şi666 pistoale-mitralireOriţa(2576 planificate), laReşiţa, 80 aruncătoare de mine md. 1942cal. 120 mm (162 planificate).

 

Importurile de armament, în scădere

În anul 1942, volumul importurilor române de armament a scăzut simţitor faţă de perioada anterioară. Situaţia se poate explica prin finalizarea, în mare măsură, a contractelor încheiate de România, înainte de declanşarea războiului sau în perioada neutralităţii. Pe de altă parte, principalul aliat, Germania, preocupat de nevoile proprii, nu a răspuns solicitărilor conform aşteptărilor româneşti. Lipsită de armament antitanc performant, România a urmărit, în primul rând eliminarea acestui deficit adreându-se aliatului principal. Livrările de armament german din anul 1942 au oferit însă României, în loc de tunuri antitanc de calibru mijlociu sau mare, capabile să distrugă tancuri de ultimă generaţie, piese de artilerie a.t. de modeste (tunuri Breda şi Böhler, md. 1935, cal. 47 mm), fără şanse împotriva tancurilor sovietice, eficiente cel mult ca artilerie de însoţire. Pe lângă acestea, Germania a dirijat spre Armata Română 1.500 aruncătoare de mine cal. 60 mm şi 360 aruncătoare de mine cal. 81, 4 mm, capturate în timpul campaniei din Franţa, foarte utile în întărirea puterii de foc a infanteriei. Începând cu luna octombrie 1942, livrările în armament germane au devenit mai consistente, incluzând şi armament antitanc performant – tunuri Pak 38cal. 50 mm şi Pak 97/38, cal. 75 mm –, dar numărul lor a continuat să fie insuficient faţă de nevoile Armatei Române.

Preocupată de păstrarea echilibrului în cadrul coaliţiei, Germania nu a dat curs în luna iunie 1941 cererilor României de înlocuire a materialului – relativ nou, dar perimat deja – din înzestrarea trupelor sale blindate, respingând solicitarea de înzestrare a Diviziei 1 blindate cu 287 tancuri mijlocii Škoda T-21, înarmate cu tunuri cal. 47 mm, şi trupelor de cavalerie cu 160 de tancuri ČKD, înarmate cu tunuri cal. 37 mm. Germania a agreat, iniţial, doar înlocuirea, în 1942, a celor 26 tancuri LT-35, pierdute în campaniea din 1941. Situaţia existentă în ultima parte a anului 1942 şi inevitabila confruntare cu Armata Roşie pe frontul de la Stalingrad au condus însă la o modificare atitudinii germane, concretizată prin livrarea a 22 tancuri mijlocii PzKpfw III Aufs Nşi PzKpfw IV Aufs G, înarmate cu tunuri cal. 75 mm. Armata Română a intrat în război cu mijloace auto insuficiente, cu puţine unităţi motorizate, tracţiunea bazându-se, în principal, pe mijloacele hipo. Această caracteristică a influenţat mult capacitatea sa operativă, cu atât mai mult cu cât războiul pe Frontul de Răsărit a fost, de la început, unul de mişcare, ce impunea deplasarea rapidă a unităţilor militare, în spaţii vaste. În anul 1942 existau în dotarea armatei române 8.100 de camioane, 379 de ambulanţe, 2.100 motociclete, 2.100 autotractoare de diferite tipuri şi peste 2.500 autoturisme. În general, dotarea era eterogenă, regăsind între camioane circa 1.200, rechiziţionate din sectorul civil şi 1.700 capturi, (Ford rusesc şi Ziss), uzate şi foarte uzate. Ele au servit în anul 1942 pentru alimentarea unităţilor de prima linie, ce luptau la mare distanţă de bazele de aprovizionare, cu muniţie, combustibil, hrană sau echipament, dar nu au îmbunătăţit posibilităţile tactice ale armatei române. Lipsa de mijloace auto (şi blindate) a stopat de altfel intenţia de transformare, în anul 1942, unor unităţilor de cavalerie române în unităţi purtate.

 

Învăţând din greşeli

Experienţa câştigată în luptele pentru cucerirea Odessei a determinat, începând cu iarna anului 1941/42, iniţierea unui program intensiv de pregătire, reorganizare şi reechipare a diviziilor de infanterie ale Armatei Române. Principalele măsuri luate, începând cu primăvara anului 1942, au vizat, în principal, adecvarea unităţilor pentru misiunile probabile, mărirea puterii de foc a acestora, simultan cu reducerea efectivelor, prin renunţarea la sistemul ternar.Măsurile organizatorice au însemnat constituirea, pe lângă fiecare regiment de infanterie, a unei companii de cercetare, organizată pe 3 plutoane, a câte 4 grupe – fiecare pluton avea în dotare, pe lângă armamentul individual al militarilor, câte o puşcă-mitralieră – reducerea numărului batalioanelor de infanterie dintr-un regiment, de la 3 la 2 şi organizarea plutoanelor de infanterie pe 4 grupe, fiecare având în dotare, pe lângă armamentul individual, câte o puşcă-mitralieră şi un aruncător Brandt, cal. 60 mm, transformarea companiei de armament greua batalioanelor de infanterie în companie de mitraliere şi aruncătoare, organizată pe 4 plutoane, a câte 4 mitraliere şi 1 pluton de aruncătoare Brandtcal. 81, 4 mmşi transformarea companiei de armament greua regimentelorîncompanie antitanc şi tunuri de însoţire, organizată pe 3 plutoane, dotate cu 18 tunuri a.t. cal. 37 mm (Bofors)sau 47 mm (Breda, Böhler sau Schneider).După livrările de armament din octombrie 1942, compania a.t. a regimentelor de infanterie va fi mărită cu 1 pluton de tunuri a.t. Pak 97/38, cal. 75 mm.Prin această reorganizare înzestrarea regimentelor de infanterie a ajuns, pe lângă armamentul individual, la 114 puşti mitraliere, 48 mitraliere, 27 aruncătoare de mine cal. 60 mm, 12 aruncătoare de mine cal. 81, 4 mm, 6 aruncătoare de mine cal. 120 mm, 18 tunuri cal. 37 mm, 6 tunuri cal. 47 mm, şi 6 tunuri cal. 75 mm, ceea ce a condus la creşterea puterii de foc a diviziilor de infanterie, chiar în condiţiile scăderii efectivelor de la 17.500 la 13.500 militari.

Campania din 1941 a determinat o serie de modificări ale înzestrării şi organizării cavaleriei. Măsurile au vizat, ca şi în cazul infanteriei, sporirea puterii de foc a brigăzilor de cavalerie[1], precum şi aducerea, din punct de vedere al înzestrării, la o valoare aproximativ egală a celor două categorii ale cavaleriei, cea purtată (moto) şi cea călare. Modificări ale înzestrării au cunoscut şi celelalte specialităţi ce încadrau cavaleria. Astfel, numărul de tunuri cal. 75 mm din dotarea regimentelor de artilerie călăreaţă a fost dublat la 24, iar numărul puştilor-mitraliere din fiecare divizion de artilerie a fost sporit cu 7 piese. Escadronul de aruncătoare de minea fost dotat cu 6 aruncătoare cal. 120 mm, ce au înlocuit cele 12 aruncătoare de 81, 4 mm, iar escadronul a.a. şi a.t.a fost divizat într-un escadron artilerie a.t., dotat cu 12 tunuri de captură, cal. 45 mm (în locul celor cal. 37 mm) şi un escadron de artilerie a.a., dotat cu 12 mitraliere a.a. Hotchkiss, cal. 13, 2 mm. Ca urmare, în anul 1942, o brigadă de cavalerie purtată era înzestrată cu 197 puşti-mitraliere, 76 mitraliere, 18 mitraliere a.a. cal. 13, 2 mm, 45 aruncătoare de mine cal. 60 mm, 16 aruncătoare de mine cal 81, 4 mm, 44 tunuri a.t. cal. 45 mm, 24 tunuri de câmp cal. 75 mm şi 6 tancuri uşoare R-1, în timp ce o brigadă de cavalerie încălecată, compensa dezavantajul mobilităţii mai scăzute printr-o dotare uşor diferită:173 puşti-mitraliere, 96 mitraliere, 12 mitraliere a.a., 49 aruncătoare de mine cal. 60 mm, 24 aruncătoare de mine cal. 81, 4 mm, 6 aruncătoare de mine cal. 120 mm, to tunuri a.t. cal. 45 mm, 24 tunuri de câmp cal. 75 mm şi 4 tancuri uşoare R-1.

Pierderile de material suferite în anul 1941 de unităţile de artilerie au impus şi reorganizarea artileriei. În cazul artileriei divizionare s-a procedat la renunţarea, în cazul regimentelor cu număr impar, la un divizion. În acest fel diviziile rămâneau cu câte 2 regimente de artilerie, organizate identic, cu câte două divizioane, unul înzestrat cu 12 tunuri cal. 75 mm şi celălalt cu 8 obuziere cal. 100 mm. Pierderile de material ale artileriei divizionare au fost suplinite în anul 1942 cu tunuri sovietice de captură, cal. 76, 2 mm (md. 1936 şi 1939). Începând cu anul 1942 industria română a început fabricarea noilor proiectile a.t. Costinescucal. 75 mm, pentru întărirea capacităţii de ripostă împotriva tancurilor inamice. Rezultatele au fost însă sub aşteptări, mai ales din cauza vitezei iniţiale reduse imprimată de tunurile calibru 75 mm (francez md. 1897, Krupp md. 1904 şi 1912, Putilov md. 1902/36) avute, în acel moment, în dotare. În ceea ce priveşte artileria a.t. a fiecărei divizii trebuie remarcată înlocuirea celor 6 tunurilor cal. 47 mm, cu 6 tunuri germane Pak md. 1897/38, cal. 75 mm.

Divizia 1 blindată a participat la luptele de pe frontul de la Stalingrad într-o formulă nouă. Forţa sa blindată era formată doar din Regimentul 1 care de luptă, deoarece după campania din anul 1941 s-a renunţat la serviciile celui de-al doilea regiment din cauza tancurilor R-35lente, cu tunuri cal. 37 mm şi lipsite de radio, avute în înzestrerare. O creştere a forţei Regimentului 1 – dotat cu tancuri uşoare R-2de 10, 5 tone, cu tunuri de 37 mm – a avut loc pe 9 octombrie 1942, prin crearea în cadrul său a 2 noi companii de tancuri mijlocii, înzestreate cu câte 11 PzKpfw III ausf N(indicativ românesc T 3) şi 11 PzKpfw IV ausf G, (indicativ românesc T 4). Până la începerea contraofensivei sovietice batalionul anticar al diviziei a mai fost întărit cu 18 tunuri a.t. germane (9Pak 97/38, cal 75 mmşi9Pak 38, cal. 50 mm), remorcate de tractoare semişenilate, iar grupul de cercetare cu 4 autoblindate SdKfz 222. Ca urmare, la începutul bătăliei de la Stalingrad, înzestrarea cu armament şi tehnică de luptă a Diviziei blindate consta, în afara armamentului individual, în 262 puşti-mitraliere ZB 30, 56 mitraliere ZB 53, 8 mitraliere a.a. Hotchkisscal. 13, 2 mm, 18 tunuria.a. Gustlof, cal. 20 mm, 52 tunuria.a. Schneidercal. 47 mm, 9 tunuria.t. Pak40 cal. 75 mmşi9Pak 38cal. 50 mm, 20 aruncătoare de mineBrandt, cal. 81, 4 mm, 12 aruncătoare de mineReşiţa, cal. 120 mm, 17 aruncătoare de flăcări, 12 tunuri lungiSchneider, md. 1936, cal. 105 mm, 25 obuzierecal. 100 mm, 109 tancuri uşoareR-2 cu tunuri de 37 mm, 22 tancuri mijlocii T 3 şi T 4, cu tunuri de 75 mm, 2 t, 2 tancuri sovietice uşoare, de captură, repuse în serviciu de tehnicienii diviziei, 10 maşini blindateSdKfz 222şi8 transportoare blindateSPW 251. Toate acestea exprimă o creştere a valorii combative a diviziei blindate, în ciuda micşorării numărului de tancuri operative.

 

Forţele Aeriene Regale Române renunţă la avioanele vechi

Ultima categorie de forţe, participantă la bătălia de la Stalingrad, pe care o analizăm în prezentul material, a fost aviaţia. Forţele Aeriene Regale Române nu s-au arătat deosebit de performante în campania din anul 1941, deoarece aveau în înzestrare numeroase tipuri de avioane, între care nu puţine ridicau probleme majore de întreţiere, din cauza provenienţei sau a vechimii lor. Relativa superioritate aeriană română s-a bazat pe 3 escadrile de avioane de vânătoare Bf 109 E (Messerschmitt 109 E)şi alte 3 escadrile dotate cu avioane de vânătoare româneşti, IAR 80 A. Experienţa campaniei din anul 1941 a condus, şi în acest domeniu, la măsuri menite să acomodeze Forţele Aeriene Regale Române cu misiunile viitoare. Cele mai importante au fost renunţarea la avioanele depăşite ca performanţe (PZL 11şi 24), transformarea avioanelor de bombardament Bloch 210în avioane de transport şi comasarea unor unităţi. Pierderile suferite au fost acoperite mai ales de industria aeronautică românăce a furnizat avioanele de vânătoare IAR 80 şi 81pentru Grupurile 3, 8 9, şi 6 vânătoare, precum şi avioane de cercetare şi bombardament uşor IAR 39, care au înlocuit avioanele IAR 38, mai puţin reuşite. Livrările germane au constat în 1942, în principal, în avioane de transport Ju 52foarte utile pentru aprovizionarea trupelor române, lipsite de mijloace terestre de transport suficiente, ce operau departe de bazele de plecare şi avioane de legătură Fiessler Storch 156. Ca urmare a reorganizărilor, în a doua jumătate a anului 1942 Corpul Aerian, avea în dotare avioane de vânătoare Bf. 109 E(Messerschmitt 109 E), I.A.R. 80 A, bombardiere în picaj IAR 81(Bo Pi), avioane de bombardament H 111 H-3, JRS 79-B, PZL 23, Potez 63 B 2, Iar 37 şi 63 A 3, Blenheim MK Işi avioane de recunoaştere IAR 39şi Dornier Do 17 M. Armatele 3 şi 4 române aflate în contact direct cu inamicul, pe frontul de la Stalingrad aveau afectate câte 3 escadrile, dotate cu avioane de recunoaştere şi bombardament uşor, IAR 39.

 


[1]Din luna martie 1942, brigăzile de cavalerie au fost transformate în divizii de cavalerie.