Autor 5751 vizualizări


După decenii de conflicte, o izbândă a toleranței dintre catolici și luterani poate fi considerată înțelegerea atinsă în acest oraș german. Au fost necesari atâția ani de discriminări, persecuții, războaie și pierderi de vieți omenești, pentru ca viața din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană să atingă o oarecare normalitate și să reprezinte o premisă de dezvoltării durabile, fără ca asta să însemne că imensul teritoriu va rămâne, în diverse părți ale sale, teatru de conflicte politico-militare. 

25 septembrie 1555

De luni bune, mai concret spus de pe 5 februarie al aceluiași an, forfota stăpânește orașul german Augsburg. Consilieri imperiali, diplomați și trimiși speciali ai principilor electori se chinuiesc să găsească soluții de restaurare a păcii religioase din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, astfel denumit din 1512. Este vorba despre un teritoriu vast, multi-etnic și multi-confesional, care cuprindea zeci de state și stătulețe, principate, regate, ducate, orașe libere și alte formațiuni politice laice și ecleziastice din centrul și vestul Europei. Fie și în condițiile independenței lor, toate se aflau sub umbrela și autoritatea împăratului ales de principii electori, perioada 1438-1806 însemnând, automat, cu puține excepții, alegerea arhiducelui de Austria (din familia Habsburg) în această demnitate.

Dieta de la Worms și dubla sa însemnătate

Doar 38 de ani trecuseră de la publicarea Tezelor lui Martin Luther și, implicit, de la schisma reformistă dintre catolici (majoritari) și protestanți. Nu e de mirare că mai întregul nord al Germaniei devenise în această perioadă evanghelic. Totul, spre mânia lui Carol al V-lea, cunoscut și drept Carol Quintul.

Fervent catolic, el s-a născut la 24 februarie 1500 la Gent (oraș actualmente belgian), fiu al lui Filip I cel Frumos al Castiliei (1478-1506) – primul habsburg care a domnit în Spania, regent al Țărilor de Jos în momentul nașterii lui Carol – și al Ioanei de Castilia, “cea nebună” (1479-1555). Împărat al Sfântului Imperiu și arhiduce de Austria (1519-1556), primul rege al Spaniei unificate (sub numele Carol I), prin unirea într-o singură persoană a coroanelor Castiliei, Navarrei și Aragonului, timp de patru decenii (1516-1556), și, implicit, stăpân al coloniilor acestora din America (el fiind cel care, prin intermediul conquistadorilor, a demarat procesul de distrugere a vechilor culturi locale) și din sudul Italiei, Lord al Țărilor de Jos, căsătorit din rațiuni pur politice cu Isabella a Portugaliei, el nu s-a împăcat niciun moment cu apariția protestantismului.

În 1521, el a convocat și prezidat Dieta de la Worms. Pe lângă faptul că, urmare a decesului bunicului său, Maximilian I (împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1508 până în 1519), a adăugat și Austria posesiunilor sale, înscăunându-și, însă, fratele mai tânăr, Ferdinand I, în calitate de conducător al teritoriului (acesta inaugurând și linia dinastică austriacă a habsurgilor), Carol l-a somat pe Luther să se dezică de tezele sale. S-a izbit de refuzul acestuia, drept pentru care a decretat scoaterea părintelui Reformei în afara legii. Mai mult, cetățenilor din Sfântul Imperiu Roman li se interzicea să apere și să propage ideile lui Luther, cei care încălcau ordinul urmând să-și piardă în totalitate proprietățile. Nici intențiile sale de a-i readuce pe luterani în sânul bisericii catolice, folosind inclusiv forța armelor, nu a dus la rezultatele scontate, căci războiele purtate de el, în numele principiului monarhiei universale, cu Imperiul Otoman și, mai ales, cu Franța i-au secătuit și resursele, și energiile. Carol se considera ca fiind apărătorul creștinătății, dar tocmai atitudinea sa a torpilat definitiv unitatea bisericii romano-catolice.

Cinci ani mai târziu, deci în 1526, lucrările unei noi Diete, ce a avut loc timp de două luni în actualul oraș german Speyer, a decis ca “fiecare stat să trăiască, să se conducă și să aibă credința pe care o consideră necesară pentru a răspunde în fața lui Dumnezeu și a majestății sale imperiale”. Cu alte cuvinte, se încheia un soi de armistițiu, numai că deciziile Dietei de la Worms se vedeau temporar suspendate, protestantismul căpătând, astfel, un istoric imbold. Lui Carol Quintul îi cam fugea pământul de sub picioare.

Confessio Augustana

În acest context și pe acest fond, în 1530, însărcinat fiind de principii evanghelici și de conducătorii orașelor libere de aceeași religie, reformatorul Philipp Melanchthon a elaborat așa-numita “Confessio Augustana”. Este vorba despre unul dintre documentele fundamentale ale Reformei, confesiune de credință a Bisericii Luterane sau, în limbaj modern, o ofertă de pace înaintată de luterani catolicilor, conținând 21 de teze și șapte așa-zise corecturi aduse abuzurilor comise, conform părerii luteranilor, de Biserica Catolică.

Scrisă în limbile germană și latină, Confessio Augustana a fost prezentată Dietei de la Augsburg, în ziua de 25 iunie 1530. Printre principalele teze regăsim următoarele:

- Creștinii cred în Trinitate, respingând orice alte interpretări ale naturii Divinității;
- Luteranii consideră originea umană ca fiind una păcătoasă și senzuală, fără teamă față de Dumnezeu și fără credință în acesta;
- Luteranii cred în încarnare, adică în uniunea umanului cu divinul în persoana lui Isus. Acesta din urmă, singur, izbutește reconcilierea umanității cu Dumnezeu;
- Omul nu se poate justifica în fața lui Dumnezeu prin prisma propriilor sale abilități. În vederea reconcilierii cu Divinitatea, luteranii se bazează în totalitate pe Isus;
- Bunele faptele ale creștinilor reprezintă fructul credinței și al mântuirii, nu un preț plătit pentru acestea;
- Botezul este necesar, acesta atrăgând după sine grația lui Dumnezeu. Copiii sunt botezați, pentru a fi oferiți unei asemenea grații;
- Păcatul nu este generat de Dumnezeu, ci de voința celor răi, care își întorc fața de la Dumnezeu;
- Luteranii cred în sfinți, dar aceștia nu sunt mântuitori sau intermediari în relația cu Dumnezeu, ci, mai degrabă, sursă de inspirație și exemplu pentru propria lor credință și pentru viața dusă de ei;
Cât despre așa-numitele “corecturi ale abuzuri”, am scoate în evidență:
- Împărtășania sa fie realizată cu pâine și vin, nu numai cu pâine;
- Luteranii permit propriului cler să adere la instituția căsătoriei, ținând cont de faptul că episcopii din vremurile timpurii fuseseră căsătoriți, că Dumnezeu binecuvântează căsătoria ca o ordine a creației, căsătoria și procrearea reprezentând expresia naturală a dorinței sexuale umane;
- Slujbele sunt acceptate drept adunări publice, dar numai având drept scop venerarea Divinității și primirea împărtășaniei, luteranii respingând asemenea adunări întru dobândirea mântuirii și a unor foloase materiale;
- Luteranii acceptă necesitatea spovedaniei și a dobândirii iertării, dar resping ideea ca această confesiune să inducă în rândul creștinilor vină și anxietate. Iertarea este oferită pentru toate păcatele, nu doar pe cele spuse în timpul spovedaniei, întrucât omului îi este imposibil să conștientizeze toate greșelile pe care le comite.

Numai că inițiatorii demersului aveau să se izbească din nou de fanatismul religios al lui Carol Quintul și de dorința acestuia să unifice religios imensul teritoriu al Sfântului Imperiu. Cum tendințele sale erau binecunoscute, principii electori și reprezentanții orașelor libere – evident, toți fiind luterani - se vor reuni în orașul Schmalkalden (regiunea germană Turingia), unde, în februarie 1531, vor semna un acord defensiv, angajându-se să-și acorde sprijin reciproc în cazul vreunei agresiuni imperiale.

După 15 ani

O agresiune care se va lăsa așteptată până în vara lui 1546, un an după ce, la presiunile lui Carol, Papa Paul al III-lea, a declarat deschise lucrările Conciliului de la Trento. A fost al 19-lea sinod ecumenic (recunoscut doar de Biserica Catolică), care, de-a lungul a 25 de sesiuni ținute până în 1563, nu numai că a întruchipat contrareforma, dar, prin unele măsuri adoptate (înființarea seminariilor teologice întru formarea viitorilor preoți, introducerea confesionalelor, plasarea altarelor la loc vizibil, stabilirea canonului Bibliei pentru Biserica Catolică, clarificări cu privire la păcatul originar, mântuire, Sfintele Taine etc.), ca și prin condamnarea drept erezii a normelor și ideilor protestante, a consolidat iremediabil și definitiv taberele ideologice și beligerante.

Așadar, în acel an 1546, vâzându-se eliberat de pe interminabilele sale fronturi de război (încheiase pace cu Franța și armistițiu cu Imperiul Otoman), Carol Quintul s-a gândit că venise clipa răfuielii și încheierii socotelilor cu “ereticii” din alianța evanghelică. 35.000 de soldați catolici au fost mobilizați, cărora li s-au adăugat alți 12.500 trimiși de Papa Paul al III-lea, Vaticanul finanțând expediția și financiar, cu 200.000 de ducați.

Prost organizați și conduși, evanghelicii au suferit o teribilă înfrângere în bătălia decisivă, de la Mühlberg, din 24 aprilie 1547. Puterea lui Carol Quintul atinsese apogeul. Și nimic nu-i făcea o plăcere mai mare decât să dicteze înfrânților condițiile de pace și de viață: obligația de a cinsti sfinții aidoma catolicilor, de a respecta toate sărbătorile și perioadele de post ale acestora și de a ține slujbele conform ritului catolic.

Alianța cu Franța catolică și prigonitoare

Culmea e că nu numai evanghelicii, ci și formațiunile statale din cadrul Sfântului Imperiu se simțeau amenințate de setea de putere a împăratului. Se știe că scopul scuză mijloacele și, poate, nu ar trebui să ne mire că protestanții au alcătuit imediat o nouă alianță împotriva lui Carol Quintul, apelând la sprijinul regelui francez Henric al II-lea. Dincolo de faptul că acesta era, la rându-i, fervent catolic, interesele și țelurile “părților contractante” coincideau, însemnând înfrângerea dușmanului comun. Mai conta, oare, că Henric al II-lea însuși era vestit pentru prigonirea protestanților în propria-i țară? Coaliția era, dacă vreți, monstruoasă, și pentru că suveranului francez i s-au promis în schimbul ajutorului dat, atât patru orașe germane, cât și voturile principilor electori cu ocazia următoarelor alegeri imperiale. 

De această dată, războinicul Carol Quintul a comis o imensă eroare. Subestimându-și adversarul, n-a aliniat o armată competitivă, așa că trupelor protestante nu le-a fost greu, în 1552, să mărșășuiască triumfal și, practic, fără opoziție în sudul Germaniei, ocupând comitatul Tirol. Concomitent, armata franceză a ocupat orașele libere Metz, Toul, Cambrai și Verdun.

Fratele mai tânăr, mereu “împins în față”

Învins, Carol Quintul s-a văzut nevoit să demareze tratativele de pace. Numai că, mândru, nu a acceptat să bea până la capăt paharul umilinței și nici să negocieze direct cu “ereticii” evanghelici, pe care-i ura din tot sufletul. Consecința logică? Tratativele aveau să fie purtate de fratele său mai tânăr, Ferdinand I (1503-1564), pacea fiind parafată la Passau și semnată la Rödelheim pe 2 august 1552, consfințind, printre altele, recunoașterea formală a protestantismului. Este vorba despre o chestiune, evident, spinoasă, care urma să fie clarificată, cel puțin teoretic, de lucrările proximei Diete, de la Augsburg.

Carol Quintul, împărat romano-german și rege al Spaniei

Nu trebuie să ne mire că tot fratele și locțiitorul, adică Ferdinand I, a fost “împins în față”, pentru a conduce lucrările de la Augsburg. Rege al Boemiei și Ungariei (din 1526) și al Croației (1527), Principe al Transilvaniei (1551-1556), el era reprezentant al fratelui său și în relațiile cu entitățile politice germane. La rându-i, catolic convins, Ferdinand compensa prin spiritul său tolerant față de protestanți și printr-un pregnant instinct politic, tot așa cum îmbrățișarea limbii și culturii germane justificau rolul său de mediator.

Lucrările Dietei au început la 5 februarie 1555. Ferdinand I era unul dintre puținii nobili prezenți la Augsburg, căci, din varii motive, majoritatea principilor, ducilor și conducătorilor orașelor libere au preferat să rămână acasă, fiind reprezentați de juriști și de diplomații de carieră.

Spre deosebire de Carol Quintul, Ferdinand era dispus și pregătit să recunoască dreptul de existență și libertatea de confesiune ale protestanților. Nu neapărat datorită bunătății sufletului, ci, mai degrabă, dintr-un pragmatic calcul politic: continuarea interminabilelor războaie religioase ar fi putut genera destrămarea și, implicit, dispariția Sfântului Imperiu.

Și totuși, luni de zile, cei prezenți la Augsburg au dezbătut, fără rezultat, câteva aspecte care nu-și găseau soluționarea. De exemplu, ce s-ar întâmpla dacă un înalt cleric catolic ar trece la protestantism, fapt consemnat, de altfel, la Köln, în 1543. Convertirea ar fi valabilă numai pentru el sau pentru întreaga-i parohie? Sau: conducerea entității politice este cea care decide confesiunea religioasă a supușilor, așa cum se întâmplase până acum, sau se instaurează libertatea religioasă a tuturor cetățenilor?

Contract cu 30 de articole

După mai bine de șapte luni, consensul a fost atins, disputele diplomatice având drept țel principal îndepărtarea fricțiunilor de ordine religios și transformarea provizoratului în norme permanente. A rezultat un contract (istoria îl reține drept “pacea religioasă și profană de la Augsburg”), ce conținea 30 de articole, cele mai importante prevederi fiind:

1. Catolicii și luteranii recunosc pacea religioasă, aceasta fiind mai degrabă premisa unui act juridic, nu un concordat religios;
2. Luteranii dobândesc dobândesc recunoaștere egală cu aceea a catolicilor, împăratul nemaiavând nicio competență religioasă;
3. Pacea de la Passau, din august 1552, este recunoscută drept normativ în ceea ce privește proprietatea Bisericii, ceea ce înseamnă că luteranilor li se permite să păstreze toate “capturile” realizate până atunci în detrimentul catolicilor;
4. Niciun conducător (rege, conte, duce, principe elector etc.) nu este îndreptățit să-și atace omologul din fruntea altui stat component al Sfântului Imperiu pe baza credinței religioase și nici nu-i este permis să-l silească întru convertire, cu aplicabilitate, desigur, și asupra supușilor acestuia;
5. Cuius regio, eius religio. Conducătorul fiecărui teritoriu este cel care decide orientarea religioasă a supușilor săi, asta neînsemnând, așadar, libertate religioasă a mulțimii.
6. Ius emigrandi. Totuși, dacă supușii nu sunt de acord cu decizia conducătorului, ei nu vor mai fi declarați, așa cum fusese cazul în trecut, eretici, ci li se va permite să se mute într-un alt stat împreună cu întreg avutul lor;
7. Reservatum ecclesiasticum. Dacă un înalt cleric catolic, conducător al unui stat ecleziastic, devine protestant, el își pierde, automat, dreptul de a conduce, supușii nefiind obligați să se convertească aidoma conducătorului lor.
8. Declaratio Ferdinandei. Este vorba despre o clauză introdusă în ultimul moment de Ferdinand I și păstrată secret timp de două decenii. Conform acesteia, anumiți cavaleri și anumite orașe erau exceptate principiului uniformității religioase, în cauză fiind orașele unde catolicii și luteranii au trăit în bună pace, împreună, de la mijlocul anilor 1520, ele având deplina libertate să stabilească însemnătatea respectivei uniformități religioase pe teritoriul lor.
9. Luteranismul era singura ramură a protestantismului recunoscută de pacea de la Augsburg. În schimb, noile credințe derivate din romano-catolicism și apărute în ultima perioadă (anabaptiștii lui Menno Simmons din Țările de Jos, calviniștii francezului Jean Calvin, stabilit la Geneva, sau adepții helvetului Huldrych Zwingli, conducătorul Reformei în Elveția, ucis într-o bătălie împotriva cantoanelor catolice) nu beneficiau de protecție, toți fiind considerați ca fiind eretici.

Carol Quintul și ultima tentativă disperată

Totul părea că s-a rezolvat și că pacea s-a instaurat.

Dar nu toată lumea era de acord. Bunăoară, însuși ultraconservatorul Papă Paul al IV-lea, cel care îi obligase pe evreii din Roma să trăiască în ghetou și care a ordonat întemnițarea observatorului papal aflat în misiune la Augsburg. Întors la Roma, acesta s-a văzut categorisit de Suveranul Pontif drept eretic luteran și aruncat în temniță.

În același timp, la Augsburg, Ferdinand I se pregătea, în acea zi de 25 septembrie 1555, să dea citire contractului de pace agreat, care nu putea să devină aplicabil decât având semnătura autorității supreme, adică a împăratului. Carol Quintul, însă, nu s-a împăcat niciun moment nici cu pacea, nici, implicit, cu perspectiva de a-și pune semnătura pe un document și pe o realitate istorică străine convingerilor sale. Luptase o viață întreagă pentru unificarea catolică a Sfântului Imperiu și împotriva protestanților, pentru ca acum să accepte schisma? Nici vorbă! Dacă tot este să se întâmple așa ceva, rușinea înfrângerii, povara istorică și stigmatul nu puteau fi purtate de el, ci de Ferdinand. Iar asta nu se putea întâmpla decât în condițiile abdicării lui Carol, fapt care ar fi atras, automat, încoronarea lui Ferdinand I ca nou împărat, succesiunea fiind garantată de actul de la 5 ianuarie 1531, când Ferdinand I fusese încoronat Rege al Romanilor, automat și urmaș al lui Carol Quintul.

Așa că la Augsburg sosește un sol imperial, care-i interzice lui Ferdinand I să dea citire documentului până în momentul abdicării ilustrului său frate. Numai că, și el uns cu toate alifiile, Ferdinand intuiește capcana și încheie, conform planului, lucrările Dietei, anunțând încheierea păcii religioase în numele împăratului tuturor, Carol Quintul.

Și totuși, Țările de Jos

Un an mai târziu, în 1556, Carol abdică în favoarea fratelui său, care devine și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, și, suo jure, arhiduce de Austria. În același timp, coroana spaniolă revine fiului cel mare al lui Carol, Filip al II-lea (1527-1598), acesta însumând și demnitățile de rege al Spaniei (1556-1598), rege al Portugaliei 1580-1598), rege al Neapolelui și Siciliei (din 1554), duce de Milano și Lord al Țărilor de Jos (din 1555). El este cel care, prin metodele violente folosite împotriva populației preponderent protestante și prin sistemul fiscal înrobitor aplicat, a declanșat, în 1566, revolta celor 17 provincii ale Țărilor de Jos. În condițiile în care și acestea se vor dezintegra (sudul – actualele Belgia și Luxemburg – va rămâne sub stăpânirea lui Filip), cele mai virulente șapte dintre ele, nordicele, se vor alia, în 1579, în cadrul Uniunii de la Utrecht, declarându-și ieșirea de sub tutela habsburgică și independența sub forma unei Republici, având denumirea Provinciile Unite ale Țărilor de Jos, doi ani mai târziu.

Încoronarea ce va aștepta doi ani

Numai că, din cauza numeroaselor dezbateri și proceduri birocratice, încoronarea efectivă a lui Ferdinand I va fi consemnată de-abia la 3 mai 1558, cu ocazia Dietei Imperiale de la Frankfurt. Carol se retrăsese demult pe una dintre proprietățile sale din regiunea spaniolă Castilia, unde avea să moară la scurt timp, la 58 de ani, pe 21 septembrie al aceluiași an, măcinat de gută și malarie. După încă un an, în 1559, Ferdinand va primi și recunoașterea Papei, odată cu încheierea păcii dintre habsburgi și Franța. Cât despre prevederile păcii de la Augsburg, mereu reconfirmată, ele vor reglementa raporturile dintre confesiuni, pe teritoriu german, până la dispariția Sfântului Imperiu, urmare a războaielor napoleoniene, în 1806. 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

GEO EPOCHE KOLLEKTION, Die Deutschen. Geschichte einer Nation, Band 2
Wilson, Peter H., The Holy Roman Empire. A thousand years of Europe’s history, Penguin Books, 2016
www.habsburger.net