Autor 9055 vizualizări


Ecaterina Teodoroiu a devenit la puţină vreme după moartea sa un simbol paradoxal al eroismului – fecioară şi bărbată. Nu putem înţelege cu totul dezvoltarea şi semnificaţia pe care au asumat-o aceşti termeni decât dacă privim mai îndeaproape felul în care noţiunile de eroism şi gen s-au conturat în relaţie cu evenimentele şi rezultatele Primului Război Mondial. Din păcate, atât imaginea Ecaterinei Teodoroiu, cât şi cea a Reginei Maria, ca două simboluri de excepţie, au contribuit la marginalizarea şi invizibilitatea eforturilor a mii de alte femei din Romania din acea perioadă, dar şi la insuccesul eforturilor multora dintre ele de a obţine drepturi cetăţeneşti egale cu bărbaţii.

La 1918, România reprezenta o ţară nici înapoiată, nici în avangarda mişcărilor de revendicare a drepturilor egale pentru femei. Avea însă o serie de organizaţii, de lidere şi de revendicări cu profil clar feminist sufragist, unele mai radicale, altele mai moderate. La adunarea de la 1 decembrie 1918, sărbătorită cu atâta fanfară de aproape un secol, rezoluţia aprobată de participanţi includea o proviziune pentru votul uninominal universal. Este un lucru puţin subliniat în presă şi în istoriografie, dar unirea de la Alba Iulia reprezintă cel mai clar document sufragist feminist român din perioada modernă, mult mai radical în prezenţa ideii de egalitate de gen decât orice altă expresie a „voinţei naţionale” din secolul XX;aceasta, având în vedere că este un document produs şi aclamat de către o grupare eterogenă şi largă, şi nu prin machinaţii politice externe sau de către elitele politice ale zilei:

„II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:…

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament” (http://www.cimec.ro/istorie/unire/alba.htm).

Chestiunea sufragiului feminin nu era considerată o problemă a bunului comun

Ştim cum se termină istoria cu dreptul femeilor la vot. Primele alegeri în care o categorie mică de femei are dreptul să participe în mod limitat se desfăşoară în 1929, iar prima alegere democratică în care toate femeile au dreptul la vot are loc abia în 1990. În dezbaterile din jurul Constituţiei din 1923, organizaţiile feministe ale zilei, prin reprezentanta lor Calypso Botez, militează pentru votul universal, articulându-l într-un limbaj naţionalist şi liberal, logic şi cu argumente legale puternice. Cu toate acestea, liderii Partidului Naţional Liberal nu arată mare interes pentru această cauză. Singurii aliaţi cu greutate politică la acea vreme se dovedesc a fi ardelenii ţărănişti, dar partidul lui Iuliu Maniu nu îşi ia avânt decât după definitivarea Constituţiei. Social democraţii lui Constantin Mille reprezentau singura altă grupare, care, chiar din timpul războiului, fusese adeptă a ideii de sufragiu universal. Dar, până la urmă, de ce acest refuz al ideii de drepturi politice egale pentru femei?

Problema identităţii naţionale, a tensiunilor sociale între elitele politico-economice şi masele de ţărani care luptaseră pe front până la Budapesta, modelele pozitive (Franţa, spre exemplu), dar şi cele negative (Rusia sau Ungaria bolşevice) – acestea erau chestiunile dominante ale zilei. Era clar că o mişcare politică tectonică avea loc în Romania, şi este clar că vasta majoritate a politicienilor, dar şi a elitelor economice (toţi bărbaţi, evident) nu priveau chestiunea sufragiului feminin drept o problemă a bunului comun. Problemele bărbaţilor la putere erau problemele ţării;problemele femeilor situate în afara cercului de putere erau problemele femeilor.

Este la fel de clar că organizaţiile feministe au perceput aceste obstacole şi au încercat, prin multe metode, să eludeze lipsa de interes voită a compatrioţilor bărbaţi. Dar au făcut-o fără succes, în primul rând pentru că nu au putut conta pe aliaţi care să menţină interesul public şi o perspectivă prietenoasă asupra acestor doleanţe. Cu excepţia unor publicaţii de stânga cu circulaţie destul de mică, presa română la acea vreme nu era interesată de chestiunea sufragiului feminin decât ca o curiozitate fără importanţă naţională. Aşa încât, fără aliaţi cu profil public pregnant, organizaţiilor feministe le era dificil să menţină interesul pentru discuţia asupra acestei chestiuni. Din păcate, povestea acestui insucces este legată însă nu numai de elitele masculine ale zilei, ci şi de cele feminine – de la Regina Maria la Sabina Cantacuzino, născută Brătianu.

La încheierea războiului, efortul miilor de femei voluntare a revenit în umbră

După 1989, publicul român a redevenit familiarizat cu imaginea reginei ca „mamă a răniţilor”. Ştim foarte bine acum că regina a creat un adevărat cult în jurul acestei imagini, pe care l-a întreţinut cu grijă şi cu accent clar pe ideea de serviciu în slujba ţării şi a soldaţilor. Fotografiile care au apărut în toate publicaţiile vremii, imaginea sa de maică stareţă pe front sau în spitalele de răniţi, dar şi peliculele documentare care rulau în cinematografe după război, toate produse la comanda sau cu sprijinul reginei, au creat o imagine foarte clară asupra rolului său în război şi, implicit, asupra normelor de gen ale zilei în privinţa sacrificiului şi eroismului.

Acţiunile umanitare ale Reginei Maria ca lideră a Crucii Roşii în România în timpul războiului au avut rezultate remarcabile. Dar succesul acestor eforturi s-a datorat şi miilor de femei din toate zonele ţării, femei de diverse categorii sociale, care au voluntariat în cele 58 de spitale, la cantine şi la centre de ajutor organizate de cele peste 40 de filiale din ţară;din nefericire, la încheierea războiului, eforturile acestor femei au revenit în umbră. Ştim despre ele din documentele Crucii Roşii, dar şi, anecdotic, din imagini şi cuvinte apărute în jurnale şi memorii ale vremii.

La începutul intrării României în război, profesiunea de infirmieră era încă într-un stagiu precar, cu un personal de pregătire scăzută. Însă efortul surorilor de caritate voluntare, deși nu întotdeauna bine coordonat și eficient, este remarcabil mai ales prin faptul că s-a dezvoltat ca urmare a unor inițiative locale. Infirmierele voluntare care lucrau pentru Crucea Roșie și pentru alte organizații non-guvernamentale au îngrijit peste 150.000 de răniți și bolnavi, în spitale adesea create din donațiile populației autohtone. În Moldova, problemele grave de sănătate survenite din pricina supraaglomerării create de numărul de refugiați și a lipsei resurselor materiale au dus la creșterea sarcinilor acestor voluntare.

La începutul anului 1917 a fost înființat la Iași Comitetul Central de Acțiune, ai cărui lideri au fost două femei – Olga Sturdza și Maria Balș. Comitetul se ocupa de coordonarea eforturilor de strângere de fonduri și organiza cantine pentru săraci, tabere pentru tineri și ateliere de cusut pentru armată. Femeile au avut astfel de inițiative în întreaga Moldovă. Amalia Mera, o profesoară din provincie, a organizat patru tabere de copii în Păpăuți-Roșiori, un sat în apropiere de Botoșani. Suzana Caragiani, o tânără din Tecuci, a fondat un spital de boli contagioase cu o capacitate de 400 de locuri. Ecaterina Constantinescu, care își luase doctoratul în filosofie la Oxford, a reușit să strângă singură 73.000 lei ținând conferințe în întreaga Moldovă, folosind apoi acești bani pentru a ajuta orfelinatele și taberele de copii din opt sate.

Eroi sunt doar unii;personalul medical a rămas cu totul anonim

În 1917, Regina Maria a început să răsplătească eforturile personalului medical prin ordinul sanitar „Crucea Regina Maria”;dar anunțurile cu privire la aceste decorări erau adesea simple liste atașate ultimelor pagini ale ziarelor. Spre deosebire de acestea, anunțurile despre decorațiile acordate soldaţilor pentru fapte de arme erau de obicei acompaniate pe prima pagină de descrieri amănunțite ale acțiunilor care conduseseră la asemenea distincții, redând eroismul acestor oameni într-un mod foarte concret pentru cititori. Asemenea portretizări au contribuit și la o definiție normativă a eroismului, strâns legată de faptele de arme ale soldaților. Personalul medical a rămas anonim, asemenea eroismului de care a dat dovadă – aceasta, în ciuda ordinului sanitar care i-a recunoscut activitatea – iar faptele de sacrificiu care nu se corelau direct cu eforturile de pe front (cum ar fi cantinele pentru săraci şi îngrijirea orfanilor) au rămas şi mai puţin vizibile.

În teritoriile ocupate, rolul surorilor de caritate era şi mai complicat și mai riscant decât în zonele libere. Uneori, voluntarelor le era permis să lucreze în lagăre de prizonieri români, jucând un rol important atât ca susținătoare ale moralului acestora, cât și ca asistente medicale. În unele cazuri, personalul medical feminin i-a ajutat pe prizonierii români să evadeze în Moldova (SONFR, spre exemplu, a asistat 162 de persoane). Astfel de acţiuni puteau fi considerate ca trădare şi pedepsite drastic. Având în vedere riscul personal, dar şi obiectivul acestor acţiuni – de a îi elibera pe soldaţii români pentru a îi reîntoarce pe front – ele nu pot fi considerate decât o formă de eroism şi sacrificiu. Cu toate acestea, acţiunile acestor femei nu şi-au regăsit o vizibilitate publică după război prin decoraţii sau alte forme de recunoştinţă a statului.

Surorile de caritate voluntare au jucat un rol esențial şi în păstrarea legăturii cu prizonierii de război aflați în afara teritoriului ocupat, în Austro-Ungaria sau în Germania. În timpul celor doi ani de război, Crucea Roșie română din Iași și București a expediat prizonierilor români 350.000 de scrisori și 5.800 de pachete, multe dintre aceste mesaje de încurajare fiind rezultatul direct al eforturilor unui număr restrâns de femei cu educaţie superioară, cum ar fi Zoe Râmniceanu, vice-președinta Crucii Roșii române;de altfel, ea şi-a petrecut o bună parte a războiului scriind mesaje de încurajare prizonierilor soldați. Recunoștința acestora apare în numeroasele scrisori și poeme primite de Râmniceanu:„Am primit zilele acestea scrisoarea ta și aștept cu plăcere și pachetul pe care l-ai trimis. Grija pe care ne-o arăți, nouă soldaților, ne umple inimile de recunoștință. În mijlocul multor amintiri întunecate, atitudinea femeilor românce din elita sufletească apare ca o lumină unică și trainică”. Deși reprezentând un sprijin moral important pentru soldați, aceste activități au rămas în general în umbră.

Statul nu era pregătit să recunoască sacrificiul femeilor în timpul războiului în acelaşi fel ca sacrificiul bărbaţilor

Regina Maria nu şi-a utilizat popularitatea enormă pentru a sprijini cauza voluntarelor şi cauza votului universal

Din păcate, eforturile voluntarelor medicale de după război de a crea un monument pentru a onora aceste sacrificii nu s-au soldat cu succes. Nici Regina Maria, nici alte femei din elitele sociale ale ţării nu s-au raliat acestor încercări. Au existat doar câteva forme limitate de recunoaştere a strădaniilor voluntarelor:în anii ’20, surorile de caritate voluntare, care au fost rănite sau mutilate în timpul războiului, au fost trecute în rând cu alte categorii de personal militar secundar (cum ar fi cercetaşii) şi au câştigat dreptul la ajutoare medicale gratis pentru invalizi. Dar ele nu au fost niciodată recunoscute ca veterane şi, ca atare, nu au avut drept la pensie. Numai văduvele de război au căpătat drept la pensie, o delimitare cât se poate de clară a rolurilor normative de gen în acea perioadă:statul nu era pregătit să recunoască sacrificiul lor personal în timpul războiului în acelaşi fel ca sacrificiul bărbaţilor.

În pofida faptului că o vedem pe Regina Maria înconjurată de femei voluntare în multe fotografii din timpul războiului, este clar că pentru Regină cauza acestor femei devine secundară altor preocupări după război. Deşi şi-ar fi putut utiliza personalitatea charismatică şi popularitatea enormă de la sfârşitul războiului (şi, mai ales, după Congresul de la Versailles) pentru a sprijini această cauză, dar şi cauza votului universal, Regina şi-a îndreptat eforturile în alte direcţii. Simbolistica sacrificiului matern şi a carităţii nu s-au extins către zona civică a drepturilor cetăţeneşti pentru femei. Monumentul eroilor sanitari (1932), din apropierea Operei de la Bucureşti, prezintă un soldat cu laurii victoriei şi ai eroismului, cu Regina prezentă deasupra, în centrul şi înconjurată de soldaţi. Femeile, ca participante voluntare în efortul sanitar de război, devin astfel invizibile.

Au existat şi excepţii la această atitudine, cum ar fi Alexandrina Cantacuzino, care a făcut parte de la început din mişcarea sufragist feministă de după război, cu accent clar către publicizare. Ca arhitectă a efortului pentru ridicarea Mausoleului de la Mărăşeşti, Cantacuzino a organizat prin Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române numeroase activităţi comemorative care au adus vizibilitate femeilor. Cantacuzino a militat în acelaşi timp pentru recunoaşterea, prin votul universal, a eforturilor civice patriotice ale femeilor de pe parcursul războiului, atât de pe front, cât şi de acasă. Neclintită timp de două decade în această direcţie, la inaugurarea Mausoleului, în 1938, şi în prezenţa lui Carol al II-lea, Cantacuzino a invocat lipsa de vizibilitate şi ajutor din partea autorităţilor pentru eforturile enorme ale organizaţiei sale de femei în definitivarea proiectului.

 În general, însă, este clar că ideea de a extinde definiţia noţiunii de patriotism civic sau eroism către o inclusivitate de gen în privinţa comemorărilor oficiale, a legislaţiei şi a altor activităţi similare legate de Primul Razboi Mondial nu a avut suporterii necesari pentru a schimba atitudinea publicului masculin şi, deci, a opiniei publice cu greutate.

Cazul Ecaterinei, descris de la bun început ca o excepţie

Acesta este contextul general al normelor de comportament masculin şi feminin de pe perioada războiului în România, în care se încadrează comemorarea şi mitizarea Ecaterinei Teodoroiu ca „fecioara de la Jiu”. Ar trebui adăugat alt context relevant, cel al participării femeilor în diferite aspecte ale războiului în alte ţări, pentru înţelege mai bine ce alte modele de norme de gen existau la acea vreme.

Povestea Ecaterinei Teodoroiu nu este singulară. Există și alte cazuri – atât reale, cât și ficționale – de femei care s-au înrolat în armată ca soldați pe Frontul de Est, de la cazul Florei Sandes din Serbia, până la batalionul de femei condus de Maria Bokhareva în armata rusă. În privinţa altor tipuri de sacrificiu şi eroism, femeile au voluntariat ca surori de caritate în toate ţările din Europa. Pe frontul civil, femeile s-au remarcat prin eforturi de ajutor civic deja tipice pentru activităţi femeieşti (cantine pentru saraci, orfelinate), dar şi prin activităţi noi, cum ar fi munca în industriile strategice de război. Obţinerea sufragiului universal după război în câteva ţări europene, cum ar fi Marea Britanie, Germania şi Polonia, s-a datorat într-o bună măsură eforturilor vizibile şi bine publicizate ale femeilor de a fi bune patrioate în perioada războiului.

În România însă, cazul Ecaterinei Teodoroiu a fost de la început descris şi înţeles ca o excepţie. Niciunei alte femei nu i s-a permis însă să lupte alături de bărbați. Teodoroiu a devenit o emblemă a definițiilor despre patriotism, eroism și sacrificiu de sine, dar și al acceptării pe scară largă a incompatibilității dintre femininitate și eroism în contextul războiului. Numeroasele poezii, eseuri, cărți și reprezentări vizuale ale Ecaterinei Teodoroiu au ajutat la consolidarea acestei incompatibilități, prezentând-o ca extraordinară și nefeminină, ba chiar masculină, în ciuda fragilității ei de femeie.

Defeminizarea şi masculinizarea imaginii Ecaterinei Teodoroiu

Imaginea paradoxală a Ecaterinei:tenacitatea şi curajul ei nu puteau fi înţelese cu adevărat drept calităţi umane pe care le posedau şi femeile

Pentru a lămuri comportamentul  Ecaterinei Teodoroiu, contemporanii acesteia au început să o descrie și în timpul vieții, dar mai ales după moartea acesteia, ca fiind fecioară. Pe piatra ei de mormânt sunt inscripționate cuvintele fecioara eroină, cuvinte care nu se regăsesc, în varianta corespunzătoare, pe mormântul niciunui tânăr soldat. Dacă a fost sau nu fecioară este nesemnificativ. Ceea ce contează este faptul că acest limbaj a fost o modalitate de a o compara cu imaginea Ioanei d’Arc. Pentru a oferi o interpretare viabilă în vocabularul normelor de gen ale zilei, feminitatea Ecaterinei Teodoroiu trebuia circumscrisă în termeni de fecioară, cu alte cuvinte nu o femeie în toată puterea cuvântului, ci mai degrabă o „pre-femeie”, eliminând orice implicații că o femeie întreagă ar putea să fie şi eroină militară.

Alte portretizări au reușit, de asemenea, o defeminizare, chiar o masculinizare a imaginii Ecaterinei Teodoroiu. Deși există câteva fotografii ale ei ca femeie tânără, majoritatea picturilor și sculpturilor care celebrează eroismul acesteia oferă o imagine androgină a Ecaterinei Teodoroiu. Cu părul scurt, ochelari și un piept drept, putea fi confundată în multe cazuri cu un tânăr soldat. O carte timpurie care i-a fost dedicată lui Teodoroiu consolidează această imagine, descriind o întâlnire imaginară dintre ea și un tânăr cercetaș, care a crezut că este bărbat până când i-a văzut mâinile. În mod ironic, această poveste a transmis, de asemenea, un alt mesaj:sugera faptul că Teodoroiu se putea amesteca ușor printre soldați, și nu părea prea scundă, mică sau fragilă, astfel ca restul combatanţilor să o privească imediat ca pe o femeie slabă. Într-adevăr, Ecaterina avea 22 de ani la începutul războiului, fiind mai în vârstă decât unii dintre soldații lângă care lupta. Cu toate acestea, în descrierile contemporanilor era numită „copilă”, o noţiune infantilizantă neutilizată pentru descrierea acțiunilor soldaţilor bărbaţi de aceeaşi vârstă. Chiar și în raportul armatei care comemora moartea ei eroică, era menționat că „Ecaterina Teodoroiu s-a aflat la același nivel cu cei mai bravi apărători ai țării, pe care i-a întrecut prin forța cu care și-a suprimat slăbiciunea feminină, știind cum să-și arate vigoare bărbăției sale în trup și suflet”. De ce „slăbiciunea feminină”? Cui aparţine acest calificativ? Ecaterinei Teodoroiu sau observatorilor bărbaţi care aplicau anumite clişee de gen cazului Ecaterinei Teodoroiu? Un astfel de limbaj a contribuit la construirea imaginii paradoxale a eroinei. Tenacitatea și curajul ei nu puteau fi înțelese cu adevărat drept calități umane pe care le posedau și femeile, chiar avândexprimări exterioare diferite de ale bărbaților. Conform acestor relatări, abia după ce a înfruntat frigul, foamea și moartea ca un bărbat, Ecaterina a devenit cu adevărat soldat.

Ca şi Regina Maria, Teodoroiu a contribuit la a face invizibil eroismul lumesc al celorlalte femei, percepute drept neexcepţionale

Modurile în care presa a construit mitul Ecaterinei Teodoroiu ilustrează viziunile normative asupra eroismului, sacrificiului și a rolurilor sociale atribuite individual, în funcție de gen, o diviziune pe care istoriografia despre război și despre Teodoroiu a perpetuat-o. Povestea ei nu a putut servi drept model altor femei, căci ea era o fecioară ce își răzbuna frații, o femeie diferită de majoritatea celorlalte femei românce. Prezentată astfel, Teodoroiu a contribuit, ca și regina Maria, la a face invizibil eroismul lumesc al celorlalte femei, care erau percepute ca neexcepționale.

Având ca exemple foarte vizibile pe Regina Maria – un izvor nesfârşit de generozitate şi de sacrificiu maternal în spitale, pe front etc. – şi pe Ecaterina Teodoroiu – o fecioară bărbată care a luptat cu curaj pe front până la moarte – susţinătoarele votului pentru femei, de după război, s-au izbit tocmai de natura excepţionala a acestor două exemple. Daca testul pentru drepturi depline politice şi cetăţeneşti era acest tip de sacrificiu şi eroism, puţine femei se puteau conforma modelelor oferite de Teodoroiu şi Regina Maria.

Femeile românce au împărtășit inegal greutățile războiului

Experiența mobilizării, a ocupației și a exilului au contribuit la creșterea discrepanței dintre femeile din mediul rural și cele din mediul urban, dar și dintre femeile care lucrau și cele din clasa de mijloc. Femeile din mediul rural au avut puţine opţiuni, fiind supuse unor abuzuri repetate, atât din partea armatei române, cât și din partea celei ocupante. Multe femei și-au pierdut sau au trebuit să renunțe la produsele agricole pentru a-și proteja proprietatea familială de abuzurile ambelor armate. Trebuie adăugat că Parlamentul României decisese la începutul războiului să nu extindă drepturi depline de manageriat asupra bunurilor economice decât cu acceptul explicit al soţului sau tatălui mobilizat. Practic, aceasta a însemnat că femeile nu aveau dreptul de semnătură pentru a vinde, spre exemplu, bunuri necesare pentru achiziţionarea mâncării, a lemnelor sau a altor produse necesare supravieţuirii familiei. Iar regulile conform cărora femeile puteau administra aceste bunuri cu acceptul bărbatului mobilizat presupuneau o cunoaştere a instituţiilor de stat care se ocupau de aceste chestiuni, dar şi abilitatea de a citi. Pentru cele mai multe femei din România, aceste două condiţii rămâneau pe perioada războiului în zona aspiraţiilor şi nu a realităţii. Anafabeltismul la femei în acea perioadă se ridica la 80%.

Cu toate acestea, femeile din mediul rural au întâmpinat mai puține dificultăți economice decât multe dintre femeile din mediul urban, unde foamea și frigul au reprezentat o problemă critică de-a lungul războiului și unde existau puține posibilități pentru femeile care lucrau de a face față prețurilor exorbitante de pe piața neagră pentru mâncare și carburanți. Femeile din elita urbană au rezistat războiului dacă nu cu pompă, atunci cel puțin la adăpostul confortului propriilor case. Femeile din clasele de sus ale societății s-au confruntat, de asemenea, cu greutăți economice și abuzuri determinate de forțele ocupante (în partea de sud a țării) și de valul de refugiați (în partea de nord, Moldova). Cu toate acestea, diferențele sociale și economice dintre clasele sociale au persistat și s-au amplificat în timpul războiului. Deși se presupune că erau unite de obiectivele națiunii, femeile românce au împărtășit inegal greutățile războiului și nu au luat parte la provocările lui într-o manieră unitară. Activitățile și problemele de supravieţuire a celor mai multe femei au rămas în mare măsură necunoscute în presă și în dezbaterile politice din perioada 1916-1918, atât în teritoriile ocupate, cât și în Moldova.

Acţiunile femeilor pe frontul de acasă nu mai pot fi prezentate drept marginale şi neimportante

În general, presa vremii nu a prezentat conflicte de pe frontul de acasă din cauza cenzurii guvernului. Când astfel de conflicte apăreau, ele erau de obicei identificate cu grupuri marginale presupuse a fi formate din români „neautentici”. Astfel, orice activități definite ca fiind în neconcordanță cu agenda naționalist iredentistă a liderilor politici și a intelectualilor care controlau discursul oficial erau reprezentate mai degrabă ca neautentice decât ca reflecții ale unor probleme mai largi din societatea românească. Astfel, nu este surprinzător că multe dintre nemulțumirile femeilor, în ceea ce privește tratamentul populației civile, au fost descrise ca marginale și nepatriotice.

Deși mai puțin spectaculoase decât curajul masculin arătat pe câmpul de luptă de către Ecaterina Teodoroiu și mai puțin pioase decât dăruirea Reginei Maria față de cei răniți, acțiunile simple ale celor mai multe femei de a asigura supraviețuirea familiilor și caselor lor în timpul războiului, dar și munca voluntară pe frontul de acasă, au jucat un rol mai important, decât prezența acestor două femei excepționale, în dezvoltarea societății românești după 1918. Un lucru e cert:nu se mai poate vorbi despre aceste eforturi ale femeilor ca marginale sau pur si simplu neimportante, așa cum mulți istorici au făcut până acum, fie ignorând aspectele de gen ale experienței războiului, fie concentrându-se numai pe femei excepționale ca demne de atenție și, astfel, semnificative din punct de vedere istoric.

""