Autor 2724 vizualizări


Pornind de la premisa că niciodată nu este prea târziu spre a completa cunoștințele cititorilor iubitori de istorie, dar și în ideea că adevărul trebuie să primeze în relatarea faptelor și a evenimentelor trecutului, am hotărât să prezint în rândurile următoare un eveniment destul de cunoscut și comentat, dar într-o abordare diferită și, sperăm, inedită. Este vorba despre intrarea SUA în primul Război Mondial în 1917 și felul cum acest eveniment a fost receptat și comentat de principalul beneficiar al acestui fapt, respectiv Franța, la nivelul opiniei publice, a experților militari, dar mai ales în rândul mass-mediei franceze (și nu numai).

SUA renunță la neutralitate

După trei ani de neutralitate – impusă din considerente politice sau de oportunism de moment, de gradul de nepregătire al societății americane și al conducătorilor săi de a intra în marele abator mondial, de lipsă de interes față de mobilurile etice, morale sau politice ale beligeranților și chiar de rezistență la șicanele Puterilor Centrale (vezi cazul Lusitaniei, din 7 mai 1915, în care își pierd viața printre alții și 118 cetățeni ai SUA) - , încet, încet, centrul de greutate al interesului opiniei publice americane se va deplasa spre Antantă.

Stângăcia diplomatică, atrocitățile comise de armatele Puterilor Centrale în raporturile cu populația civilă din zonele de conflict sau din teritoriile ocupate, dar și alte cauze, au reușit în final să dezarmeze izolaționismul american și, prin declarația din 4 aprilie 1917, Statele Unite vor ridica mănușa aruncată inconștient de militarismul german și vor intra în război.

Din punctul de vedere doctrinar – ideologic al președintelui american Wilson, implicarea în război era văzută ca o modalitate de a implementa valorile americane cu aplicabilitate universală, adică, citându-l pe liderul de la Casa Albă: „să facem lumea sigură pentru democrație”, iar pentru asigurarea transpunerii în viață a acestui ideal, inamicul trebuia adus în postura unei catastrofe totale, a unei capitulări necondiționate.

Răspunzând notei germane din 30 ianuarie 1917, prin care puterile neutre erau avertizate asupra instituirii războiului submarin total, președintele Wilson declara solemn în fața Congresului că relațiile diplomatice cu Germania erau rupte.

Era un eveniment capital în istoria mondială, căci depășind ororile și frământările războiului în sine, a unit cele două maluri ale Atlanticului, într-un ideal comun și ne va asigura asistența morală a marii republici nord-americane, în cadrul Congresului de Pace ce va fi la sfârșitul războiului”, comentau ziarele franceze și engleze evenimentul. Adresându-se mulțimii adunate în piața Capitoliului, președintele american reitera principiile morale ce călăuzeau gestul american, în felul următor:

„Noi nu râvnim nici la avantaje, nici la cuceriri, dar aceste treizeci de luni de evenimente tragice au făcut din noi cetățenii lumii”.

Pentru a asigura mai eficient salvarea bunurilor și a vieților supușilor americani aflați pe vasele proprii în curse comerciale spre zonele de conflict, acestea vor fi înarmate, un pas ferm spre implicarea în conflict, pasul decisiv fiind făcut pe 2 aprilie 1917, când a fost citit în fața Congresului SUA mesajul prezidențial pentru recunoașterea stării de război dintre Statele Unite și Germania, condițiile colaborării cu Antanta, precum și alte măsuri de primă urgență.

Cum ar fi: ajutorul financiar, materiile prime de război, furnizarea materialului de război, stabilirea serviciului militar obligatoriu și trimiterea în regim de urgență în Europa a unui prim corp expediționar de 500.000 de oameni, cu echipamentul necesar.

Europenii sunt entuziasmați

Mass–media din Antanta a început imediat să preia și să publice cu entuziasm și recunoștință materiale informative despre potențialul militar și economic al noului lor aliat, ce intrase în luptă exact într-un moment de maximă cumpănă al aliaților, marcat prin colapsul militar și politic al Rusiei Țariste. Iată pentru început cum erau prezentate elementele componente ale armatei americane:

„Înainte de război, armata regulată americană se recruta ca și marina, pe bază de voluntariat, cu un angajament pe trei ani. Ea cuprindea în jur de 90.000 de oameni, din care 33.000 pentru infanterie, 14.000 pentru cavalerie, 19.000 pentru artilerie, 6.000 pentru artileria de campanie, fără a cuprinde în asta și corpul voluntar de indigeni filipinezi format din 6.500 de pușcași și 500 la personalul de ambulanță sanitară”.

Mai departe, publicul francez era informat că, în urma intrării în război, SUA au fost nevoite să-și modifice complet legislația în domeniul militar, sistemul de recrutare precum și organizarea în sine a forțelor armate ale țării lor. Astfel, Senatul SUA a votat legea înarmării voluntare a cetățenilor. Ca urmare, s-au prezentat nu mai puțin de 10 milioane de cetățeni și a fost nevoie să se apeleze la tragerea la sorți pentru a-i alege pe cei strict necesari.

Se face apoi o prezentare a soldatului american, insistându-se asupra aptitudinilor deosebite, formate de-a lungul timpului, ale omului de rând, călit în luptele cu indienii și cu mexicanii precum și în conflictele deja mitice ale Vestului sălbatic, ce au dat Americii pistolari buni și călăreți de elită. Soldatul american are uniformă kaky, precum cea a trupelor britanice, poartă pe cap pălărie cu boruri plate, ca cele purtate de soldații din corpurile expediționare australiene și neozeelandeze.

Puștile sunt model Springfield 1910, de calibru 7,5 mm și cartușe Spitzer. Ca o noutate, exotică, în cadrul corpului expediționar american apar și câteva regimente formate exclusiv din negri și (atenție!) din piei roșii. Pentru mulțimea de francezi, cât și pentru ceilalți aliați, prezenți în porturile unde debarcau noii aliați, contactul cu aceștia a constituit o surpriză plăcută.

Reprezentanții presei, cât și autoritățile militare au fost impresionate de felul în care se prezentau noii aliați, care se impuneau prin ordine, disciplină, aspect fizic precum și cantitatea și calitatea armamentului și a celorlalte mijloace de luptă cu care erau dotați. Acestor fii ai Americii ce suportaseră cu bravură și stoicism greutățile traversării Oceanului Atlantic și amenințarea submarinelor germane, publicul și armata franceză le rezervaseră o primire plină de entuziasm.

Deși pentru început prezența lor era mai mult simbolică față de necesarul aliaților, totuși impactul moral a fost imens, frontul franco-britanic rezistând șocului teribil al armatelor germane și datorită aportului psihologic produs de noul aliat, de conștiința că în spatele frontului se pregătește o formidabilă undă de șoc ce va prăbuși în final speranțele Kaiserului și ale militarismului german.

Pe drumul victoriei

După ce aclamațiile, ovațiile și manifestațiile – spontane sau organizate – de simpatie s-au terminat, când larma tumultuoasă a uralelor s-a stins, americanii au început să se organizeze și să se adapteze la noua situație. Franco-britanicii au început imediat să desfășoare o susținută activitate de a ușura noului aliat acomodarea la noua situație, asimilarea rapidă a tacticilor de luptă ale războiului mondial în care, pentru prima dată în istorie, motoarele și-au făcut simțită prezența pe câmpurile de luptă ale Europei. Plăcut impresionați și uneori chiar surprinși, observatorii francezi comentau astfel:

„Parizienii îi cunoșteau pe soldații americani: ei îi văzuseră deja defilând pe sub Arcul de Triumf și pe străzile noastre la 4 iulie, sărbătoarea Independenței SUA și la data de 14 iulie, sărbătoarea Franței; ei au putut aprecia aspectul energic și alura marțială a acestor detașamente bine echipate și bine înarmate”;

Sau:

„Armata națională a SUA este nouă. Ea a ieșit, putem zice, direct din pământ. Ea nu a cunoscut nici vechile zăngănituri de arme, nici învechitele doctrine ce trenează încă în cele mai multe din armatele Europei de astăzi. Totul este modernizat și aranjat după cele mai noi aplicații de descoperiri geniale și practice. Unchiul Sam a reflectat timp îndelungat, dar decizia sa odată luată el va merge neabătut, de partea noastră, pe drumul victoriei”.

Francezii comentează cu satisfacție și aportul primit din partea flotei americane:

„Flotilele lor vor vâna submarinele inamice; escadrele lor vor fi pregătite să vâneze navele inamice, marina lor comercială va aproviziona armatele noastre iar șantierele lor de construcții vor lucra pentru noi, ceea ce ne va permite să înlocuim ușor tonajele navelor scufundate. Se poate constata că efortul depus de marina americană este opera președintelui Wilson, ce a obținut pentru ea sume considerabile din partea Congresului SUA. Dacă în 1913 pentru înarmarea flotei erau alocate doar 702.000.000 dolari, în 1917, această sumă a fost ridicată la 2.700.000.000 dolari. Această cifră demonstrează că aliații noștri americani nu vor da cu nimic înapoi de la victoria finală”.

După cum se vede, pe lângă latura admirativă , din aprecierile lor se degajă și un optimism debordant, atât de necesar Antantei. Să nu uităm că, în egală măsură, în tabăra Puterilor Centrale pesimismul își făcea loc încet dar sigur, deși tandemul Ludendorf – Hindenburg căuta tot timpul să calmeze și să tempereze ieșirile uneori disperate ale Kaiserului și să îl convingă că vor obține o soluție victorioasă în fața trupelor franco-britanice.


Această notă de optimism ce se dorea credibilă era alimentată și de certitudinea că, în răsărit (unde diversiunea cu Lenin își dovedise valabilitatea, reușind să producă colapsul Rusiei țariste, antrenând după ea și prăbușirea frontului românesc și în perspectivă scoaterea din luptă a României prin armistițiul [sau pacea?ș de la Buftea din 1918), Germania nu mai avea dușmani și deci importante efective puteau fi transferate pe frontul de vest.

Publicul francez și US Navy

„Flota de război a noilor noștri Aliați este a treia ca importanță și mărime, în lume. Ea își propune să utilizeze pe patru noi cuirasate aflate în construcție pe șantierele navale, tunuri de calibrul 406 mm în turele duble. Actualmente marina americană cuprinde treizeci și patru de cuirasate și patru de 32.000 TDW sunt în construcție. O nouă serie de cuirasate de 32.600 TDW este începută, dar se pare că se va încetini puțin construcția lor spre a se accelera construirea unor nave mai mici de flotilă.

Noile cuirasate precum «Pennsylvania» și «Oklahoma» sunt foarte omogen construite: astfel, viteza lor este de 21 noduri (în jur de 39 km/oră), armamentul uniform compus, are douăsprezece piese de 305 mm sau 406 mm, în turele duble, și alte calibre de 127 mm pentru autoapărarea navei. Ca și Anglia, Franța, Japonia și USA și-au construit un număr mare de crucișătoare de bătălie. Bastimentele germane de aceeași clasă ar face bine să evite când le vor întâlni pe mare.

Acestea impun respect și teamă prin caracteristicile următoare: deplasament 35.000 TDW, viteză de 35 noduri (sau 65 km/oră), lungimea 266 m, puterea totală motoare, de 180.000 C.P. etc. Mijloacele lor de atac constau în zece piese de artilerie grea, de calibrul 355 mm în patru turele suprapuse, cele inferioare având trei piese, iar cele superioare două piese”.

Contra acestor coloși ai mărilor, singurele arme eficiente erau torpilele, dar și în acest caz navele americane beneficiau de un atu constând dintr-o cocă dublă, cât și într-o compartimentare foarte complicată, cu posibilități de etanșeizare a compartimentelor, eventual inundate, vor reduce în mod semnificativ efectele exploziei permițând menținerea bastimentului pe linia de plutire și remorcarea lui în zonele mai puțin expuse și în siguranță pentru reparații. Comentariile franceze nu uită nici aspectele legate de personalul uman al marinei americane. Astfel, se apreciază în culori trandafirii viața la bordul bastimentelor americane, spunându- ne următoarele:

„… ceea ce caracterizează navele americane, în primul rând, este grija pentru bunăstarea personalului. Punțile și bateriile nu sunt de loc stânjenitoare, posturile de luptă sunt aerisite și fiecare dispune de colțișorul său personal. Din punctul de vedere al confortului personalului, noi suntem în urmă cu mai bine de un secol. Ofițerii ce sunt fie ei marinari, mecanici, comisari nespecializați dar apți, formează un tot unitar, o masă omogenă.

Cum în marina americană recrutarea nu se face decât pe bază de voluntariat, trebuiesc atrași oamenii, aceasta făcându-se cu confortul ce-l oferă viața la bordul navelor, precum și solda ce o primesc și care constituie un atu de loc neglijabil. Astfel, un ucenic primește 110 franci/lună afară de suma reținută pentru hrană și îmbrăcăminte. Un marinar vechi în serviciu și bun specialist poate obține 600 franci/lună bani în mână.

La sfârșitul a 10 ani de serviciu neîntrerupți, se poate cere trecerea în rezervă. Până în anii din urmă recrutarea era defectuoasă apelându-se la străini, ceea ce ducea la dezertări destul de numeroase. În rândul Aliaților însă, din 1912, s-a produs o schimbare în bine prin menținerea (preferarea) în cadrul echipajelor navelor a elementelor etnice naționale, animate de un înalt patriotism și bine antrenate”.

Flota americană a început în ritm alert să se doteze cu nave de transport necesare traversării Oceanului Atlantic de către corpul expediționar și echipamentele necesare. Astfel, s-a lansat un formidabil program naval ce preconiza construirea de nave cu un deplasament total de peste 3.500.000 TDW.

Aportul economico-financiar al SUA

Comandantul corpului expediționar american în Europa, generalul Pershing (foto jos), a formulat destul de convingător (și pe undeva și ca un omagiu adus eforturilor Antantei până în momentul intrării SUA în război alături de forțele aliaților) aprecierea sa și a națiunii americane, cu aceste cuvinte memorabile:

„...Timp de 30 de luni, Franței i s-a adăugat povara războiului fără a o slăbi. Trebuie ca noi să o ușurăm neîntârziat: trebuie ca noi să venim în ajutorul acestor văduve și orfani, să permitem acestora să muncească și să producă din nou”.

Aceste ajutoare ale Americii se vor materializa în cifrele ce le vom enumera mai jos: În primele 32 de luni de la intrarea în război, contribuția logistică a marii democrații americane s-a concretizat în următoarele: În domeniul caritabil, al asistenței medicale, americanii au cheltuit, numai până la sfârșitul anului 1916 (deci într-o perioadă de nonbeligeranță), 320.000.000 $ sau în franci francezi 1.500.000.000 franci. Aceste cheltuieli au acoperit expedierea pe teatrele de război ale Europei, de personal medical (medici și asistente), ambulanțe, au creat spitale dotate la nivel modern (al vremurilor acelea) etc.


De asemenea, americanii au asigurat aprovizionarea cu cele necesare supraviețuirii populației nefericitei, dar eroicei Belgii, precum și populației din teritoriile franceze ocupate temporar de inamic (se înțelege că s-au făcut prin Crucea Roșie internațională). De asemenea, au furnizat aliaților materii prime necesare industriilor din țările Antantei pentru producerea de materiale de război, necesare înlocuirii celui distrus sau capturat de inamic.

Ca furnituri de război, SUA au livrat puterilor Antantei până la intrarea lor în conflict (anul 1916 de exemplu) explozibil în valoare de 715.575.000 $, arme de foc în valoare de 42.125.000 $, aeroplane și dirijabile în valoare de 3.867.000 $ și sârmă ghimpată pentru protecția în adâncime a fortificațiilor în valoare totală de 52.224.000 $. Pentru servicii „de spate” (aprovizionarea), americanii au expediat produse a căror valoare se ridică la 131.128.000 $ în 1916, față de 28.907.000 în 1913.

Automobilele ating valoarea de 120.506.000 $ în 1916. Furniturile militare au evoluat de la 218.637.000 $ în 1913 la 450.842.000 în 1915 și 924.599.000 $ în 1916. În această categorie intră cai și măgari, mașini unelte necesare fabricilor și uzinelor, încălțăminte, chimicale etc.

Acest intens val de produse americane către puterile Antantei a dus cum și era de așteptat la un excedent american formidabil, oglindit în cifrele de mai jos în permanentă creștere: 324.348.000 $ în 1914, 1.776.000.000 $ în 1915, ca să ajungă la.... 3.089.184.000 $ în 1916 (deci în vremuri de neutralitate pentru America!). 

Acest fluviu de dolari a dus, cum și era de așteptat, la o creștere a cantității de aur stocat în banca SUA, ce a crescut de la 950.000.000 $ în 1914 la monumentala sumă de 2.864.000.000 $ în 1916 sau altfel spus această sumă era aproape dublă celei avute cu 10 ani înainte. Deci se prevede că Unchiul Sam, pe lângă aspectul pozitiv al implicării sale în măcelul mondial, se pare că nu prea avea motive să se plângă de gestul făcut prin intrarea în război.

Prin votul din 14 Aprilie 1917, Camera Reprezentanților a votat la cererea Casei Albe fonduri de război în valoare de 7 miliarde $, din care 3 miliarde $ au fost puse cu generozitate (nu dezinteresată, fără profit) la dispoziția puterilor Antantei. La 26 aprilie 1917, Anglia primise deja o primă tranșă de 200 milioane $ obținute prin emisiune de bonuri de tezaur, tot 200 milioane $ au fost remise Franței, iar Italiei suma de 100 milioane $, tot atâta Rusiei țariste și Belgiei tot 100 milioane $.

În iulie 1917, totalul acestor sume atingea 6 miliarde $. De asemenea, s-au construit în ritm alert 35.000 tractoare grele și ușoare și au fost furnizate aliaților 262.000 mile de cale ferată, s-au luat măsuri pentru construirea rapidă a 3.500 de avioane de război și sunt instruiți peste 6.000 de aviatori. S-a ordonat înrolarea bărbaților între 21- 30 de ani, iar un prim lot de 100.000 de oameni au ajuns deja în Europa.

Pregătirea lor pentru a deveni „apți de intrat în foc” se va face „din mers”, cu ajutorul instructorilor francezi și englezi. Statele Unite, dispunând de resurse practic nelimitate, au devenit astfel cămara și banca aliaților, care au putut, în 1918, folosindu-se de acest ajutor, să încheie victorioși războiul, al cărui final, unii visători optimiști, spuneau, în 1914, că va fi „la toamnă, la căderea frunzelor”.

Bonurile Libertății

După ce americanii au intrat în război, delegații britanice și franceze au sosit în SUA, solicitând bani pentru aprovizionare. Congresul adoptase deja în aprilie 1917 Legea Creditului pentru Libertate, prin care se adăuga la datoria națională suma de 5 miliarde de dolari în așanumitele Bonuri ale Libertății, din care, 3 miliarde urmau să fie date aliaților.

O armată de 75.000 de oameni – ziariști, artiști, fotografi, animatori – au fost angajați, sub comanda lui George Creel, să popularizeze eforturile de război, cu referire specială la Bonurile Libertății. Printre numele de referință ale lumii artistice care au luat parte la această campanie, promovând ideea că achiziționarea bonurilor reprezintă un act patriotic, s-au numărat Charlie Chaplin, Al Jolson, Mary Pickford sau Douglas Fairbanks.

Alimentația și războiul

În august 1917 a fost creată Administrația Alimentară, sub conducerea lui Herbert Hoover, viitorul președinte. Scopul acestei instituții era de a ridica nivelul producției alimentare, concomitent cu reducerea consumului populației. A fost lansată o amplă campanie propagandistică, sub lozinca „Hrana va determina câștigarea războiului”. Cetățenii erau îndemnați să aibă „mese fără grâu lunea”, „mese fără carne marțea” sau „mese fără carne de porc joia” și să consume mai multe legume și fructe.

Bibliografie selectivă:

Almanahul Hachette, 1918
Barbara Tuchman, Tunurile din August
Beard Charles, Beard Mary, Istoria Statelor Unite ale Americii
Elson Henry Williams, Istoria Statelor Unite
Franck L. Schoell, Istoria Statelor Unite ale Americii
Emille Boutmy, Elementele unei psihologii politice a poporului Statelor Unite ale Americii
""