Autor 6495 vizualizări


În data de 6 iunie 1930, Carol al II-lea a revenit în ţară după un exil de 5 ani. La ora 22:10, acesta a aterizat pe aeroportul Băneasa, după o călătorie plină de peripeţii. De aici, fostul prinţ moştenitor, cu o înfăţişare greu de recunoscut, cu o eşarfă înfăşurată peste faţă şi cu o cască de pilot, s-a îndreptat spre cazărmile regimentelor 2 şi 9 Vânători de munte. A fost întâmpinat cu entuziasm de ofiţeri, în frunte cu vechii lui colaboratori coloneii Gavrilă Marinescu şi Paul Teodorescu. Un detaşament de soldaţi avea să însoţească convoiul de maşini care l-a condus pe Carol spre Cotroceni.

Reacţiile Clasei politice

Primul Ministru Maniu a vrut o trecere „mai puţin bruscă” a lui Carol către deplinătatea atribuţiilor regale, dorind mai întâi să-l introducă în Regenţă. După o discuţie pe care Maniu a avut-o cu Carol, se pare că cel din urmă acceptase condiţiile pe care premierul le dorea, inclusiv introducerea lui Carol în regenţă, urmând ca după o lună –timp în care acesta ar fi trebuit să-şi rezolve chestiunile matrimoniale, împăcându-se cu Elena− să fie proclamat Rege. La scurt timp după această discuţie, Maniu a aflat de la Mihalache şi Gh. Iunian −doi lideri din partid (PNŢ), care au discutat cu Carol− că acesta dorea să fie imediat proclamat Rege şi că ei sunt de acord cu „această părere a Alteţii Sale Regale”[1].  „Dacă Maniu îşi închipuia că o să-l poată controla pe Prinţ o dată întors în România, înseamnă că nu ştia cu cine are de a face”[2], declara un apropiat de-al lui Carol. Dorind să schimbe această stare a lucrurilor, Maniu s-a întâlnit cu membrii Consiliului de Regenţă care au fost de acord să-l convingă pe Carol să urmeze calea trasată de Maniu. O dată avut sprijinul Regenţei, Premierul s-a îndreptat spre Cotroceni pentru a discuta din nou cu Principele. Între timp, Carol a conştientizat sprijinul masiv pe care îl are în ţară, impunându-şi fără probleme punctul de vedere în faţa propunerii lui Maniu. Carol i-a spus că doreşte să devină Rege „imediat” şi că vrea să se specifice că domnia sa a debutat o dată cu moartea tatălui său. Nefiind de acord cu acestea, Maniu l-a ameninţat pe Prinţ că-şi dă demisia, însă nu a avut vreun rezultat.

Între timp, Cabinetul s-a întrunit pentru a hotărî acceptarea lui Carol ca rege sau ca regent. O delegaţie a Partidului Naţional Ţărănesc a sosit la guvern, dorind să-l înştiinţeze pe Maniu că doreşte proclamarea imediată a ASR Principele Carol ca Rege. Mai târziu, Maniu nota:„Am văzut că, în contra opiniei publice, în contra parlamentarilor, nu are înţeles să forţez părerea mea, pe care chiar dacă aş impune-o, tot nu ar putea avea roadele la care tindeam eu. Am recurs la singura soluţiune logică şi onorabilă:mi-am dat demisia.”

Primirea de către populaţie

Vestea întoarcerii lui Carol a cauzat o euforie în care a fost antrenată întreaga ţară, peste care dăinuia acum o atmosferă de sărbătoare.

Nu puţini dintre politicieni s-au temut că revenirea Prinţului avea să ducă la un război civil, însă realitatea a fost alta:Carol a fost întâmpinat ca un mântuitor.

Căldura cu care a fost primit l-a luat prin surprindere chiar şi pe Carol. Regina Maria nota în jurnalul ei:„Oamenii înnebuniseră complet, se îmbrăţişau pe stradă, plângeau unii în braţele altora”.[3]

Lumea venea rânduri-râdnuri în faţa palatului de la Cotroceni şi a celui de pe Calea Victoriei, unde fanfarele cântau de dimineaţa până seara. Circulaţia în centrul Bucureştiului era imposibilă.

Singurii care păreau a fi nemulţumiţi de ceea ce se întâmpla erau liberalii. Vintilă Brătianu declara:„ Nu stăm de vorbă cu ex-prinţul Carol şi nu ne învoim la nici un fel de restauraţie”, iar Gh. Duca spunea că:„Sfatul ce dau partidului nostru este o intransigenţă absolută. Totuşi noi vom învinge.”[4]

Din nefericire pentru liberali, în fruntea partidului nu se mai afla Ionel Brătianu, care murise în 1927, cel care s-a opus cu dârzenie venirii lui Carol şi care avea întreaga putere la acea vreme. Lider era acum Vintilă Brătianu care suferea de arterioscleroză şi care nu mai avea decât şase luni de trăit.

Proclamarea ca Rege

La 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat Rege pe Carol cu cvasiunanimitate:495 la 1. Liberalii nu au fost prezenţi la vot. Înainte de acest lucru, Parlamentul abrogase legile prin care se recunoştea renunţarea lui Carol la tron şi înfiinţarea Regenţei. De asemenea, Mihai fusese retrogradat de la statutul de rege, la cel de Moştenitor al Tronului, fiindu-i acordat şi titlul de Mare Voievod de Alba Iulia.

În drumul său către Parlament, Carol a fost primit cu ovaţii de mulţime, iar când a intrat în sala de şedinţe, a fost aplaudat frenetic timp de 15 minute.

Vizibil mişcat de toate aceste gesturi, Carol a depus jurământul. După acest moment, a adresat câteva vorbe Adunării:„Tributul mişcător cu care m-aţi onorat îmi arată că răutatea şi intrigile duşmanilor mei nu au reuşit. (...) Şi acum, să ne apucăm de treabă!”.

Cât timp Carol era la Parlament, prinţesa mamă Elena şi fiul ei Mihai, care avea doar 8 ani, îl ascultau pe Carol la Radio. Mihai era surprins:„abia acum îşi dădea seama că are un tată, fiindcă ani la rând i se spusese că tatăl e bolnav la Paris. Acum i se spunea că tata se făcuse bine şi că se întorsese acasă. Era surprins să audă că tatăl lui devenise în prezent rege:<<Cum poate tata să fie rege, când eu sunt rege?>>, a întrebat el. <<De obicei, băieţeii nu sunt regi. Trebuie să aştepte să se facă mari.>>, i-a replicat mama lui”[5].

După ce a depus jurământul în faţa Parlamentului, Regele s-a îndreptat spre Parcul Carol, unde a depus o coroană la mormântul soldatului necunoscut. După asta, trupele au jurat supunere noului suveran.

Sute de telegrame soseau în semn de felicitare pentru noul Rege. Era clar că Ţara îl sprijinea, dar sarcina lui Carol nu era una deloc uşoară. Conştient de amploarea situaţiei (criză economică, instabilitate politică), Carol îi descrie într-o scrisoare starea lucrurilor, vărului său german Friedel, :„Situaţia e dificilă (...) şi atâtea lucruri trebuie schimbate. (...) O să fie nevoie de câţiva ani buni, de muncă grea înainte de a rezolva dezastrul economic pe care l-am moştenit.” Îi mai vorbea vărului său de „permanentele intrigi urzite pe ascuns” de mama sa, Ileana şi Elena. Spunea despre „ura incredibilă” dintre partidele politice şi de faptul că armata îl preocupă, dar a fost neglijată în timpul regenţei, fiind condusă de „generali politici”. Continua spunând că „lumea e conştientă că şeful s-a întors, şi asta se vede din  atitudinea ofiţerilor”. El conchidea:„Armata aparţine regelui şi ţării, nu politicienilor.”

Ceea ce trebuia să fie şi ce a fost

Trebuie remarcate în tot acest episod căldura şi popularitatea de care s-a bucurat Carol la începutul domniei. Totuşi, ceea ce a urmat nu a fost pe măsura aşteptărilor:Carol nu şi-a putut stăpânii pasiunile, totul fiind în detrimentul datoriei şi a misiunii pe care le avea ca Rege. Cei 10 ani în care a fost Suveran, au fost presăraţi de o cvasipermanentă instabilitate politică, care i s-a datorat în bună măsură. Regimul de Autoritate Monarhică (1938) a fost punctul culminant al politicii-eşec pe care a dus-o Carol, iar momentul abdicării (1940) −pe fundalul cedărilor teritoriale− ilustrează foarte bine acest eşec. Sfârşitul regimului a fost în contrast total cu entuziasmul cu care a început. Din „mântuitor” (la început), Carol devenise un „degenerat”.

 

Bibliografie:

 

Bibliografie:

BUHMAN, Jurnal.

MARIA, Regina României, Diary.

QUINLAN, Paul, Regele Playboy, Humanitas, Bucureşti, 2001.



[1]Ibidem, p.152.

[2]Buhman, Jurnal, p.209.

[3]Maria, Regina României, Diary, p.16.

[4]Apud, Paul D. Quinlan, Regele Playboy, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 154.

[5]Paul D. Quinlan, Regele Playboy, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 156.