Autor 5385 vizualizări


Ion M. Ioniţă: Ați scris cartea Amiralul Horthy, regentul Ungariei, un volum consistent, dedicat acestei personalități controversate, și vă întreb, doamnă Horel, de ce ați scris această carte, de ce amiralul Horthy?

Catherine Horel: Întâi de toate, am scris cartea pentru că sunt un specialist în istoria Europei Centrale și a Ungariei mai ales. N-aș putea să scriu o biografie a lui Ludovic al XV-lea. Mă interesează, de aceea, mai mult personajele din Europa Centrală și lucrez mai ales asupra secolului al XIX-lea. Iar amiralul Horthy este născut în 1878, fiind un om al secolului al XIX-lea, cu mentalitatea respectivă și care lucrează în timpul întregii sale vieții active, înainte de 1918, în armata imperială austro-ungară și, mai precis, în marină. De aceea i-am scris biografia, de asemenea, am lucrat mult asupra perioadei dintre cele două războaie, asupra relațiilor franco-maghiare, a Micii Înțelegeri și a atmosferei politice și geo-politice dintre cele două războaie. Mi-am dat seama, după un timp, că Horthy era omniprezent în aceste relații dintre Ungaria și Franța și chiar mai mult. A apărut astfel necesitatea de a mă ocupa de el.  


Care e percepția în Occident despre ceea ce s-a întâmplat în Europa Centrală și de Est? Există un interes din partea istoricilor occidentali sau francezi pentru această zonă a Europei? 

Există un interes pentru aceste lucruri, dar există și multe prejudecăți, presupuneri și multă ignoranță în ceea ce-i privește pe specialiștii francezi care examinează Europa Centrală și de Est. E vorba fie de stereotipuri vechi, care s-au instalat în mod durabil, dar există și altele mai recente, care datează după schimbarea de regim din 1989. Există și o fascinație pentru Viena, de exemplu, datorită faptului că se înfrumusețează oarecum spațiul respectiv. De asemenea, există și ignoranță, după cum spuneam. Franța este o țară centralizată și unificată datorită limbii și, pentru ea, țările care au aparținut Imperiului Austro-Ungar, care au diverse identități, limbi și religii, sunt mai greu de perceput, pentru Franța și pentru francezi. Adesea, francezii fac o confuzie între Slovacia și Slovenia și între Budapesta și București, asta ca să și glumim puțin.

Istoria este folosită politic și vedem asta în relațiile dintre România și Ungaria. Sunt diferențe mari de abordare legate inclusiv de perioada interbelică și de revizionismul maghiar de după 1919. Va fi centenarul Trianonului la anul și vom avea o acțiune maghiară puternică legată de Trianon. Cum vedeți dumneavoastră ca specialist istoria regiunii și ceea ce se întâmplă în prezent?

Dacă e să vorbim de istorie după tratatele de pace și ce s-a întâmplat după, e clar că asta are un efect greu asupra Ungariei, enorm, și care a avut un efect foarte important la ora aceea. Un mare traumatism pentru societatea ungară, care urmează altui traumatism. Ei pierd războiul, imperiul se dizolvă, are loc o revoluție, pe urmă a doua, o contrarevoluție. 

Este vorba despre victimizare. Se face apel la un moment dureros din trecut pentru a justifica o acțiune politică din prezent.  

S-a instrumentalizat un eveniment dramatic adevărat, real, și asta e problema. Pe de o parte, s-a ajuns la victimizare, după cum spuneți, și au fost acuzați cei din exterior, pentru că în Ungaria s-a spus: „E vina aliaților, a francezilor, a lui Clemenceau” , fie s-a spus că e vina naționalităților, vina Versailles-ului, în fine, a naționalităților din interiorul țării, sau a evreilor sau a tuturor. Dar „noi maghiarii – s-a spus – nu suntem vinovați de nimic, nu facem decât să suportăm efectele unei nedreptăți”.

Pornind de la un eveniment istoric traumatizant pentru multe persoane, vor construi teoria victimizării care otrăvește atât societatea ungară, maghiară în interiorul Ungariei, cât și relațiile cu vecinii. Se constată că în mod regulat se reinoculează, se reinjectează această otravă în societatea maghiară și că nu se mai iese din această situație, asta este o problemă. Și e clar. Cred că anul viitor, la centenarul semnării Tratatului de la Trianon, va apărea un adevărat delir din nou legat de aceste teorii ale victimizării.


Dar aici, revenind la această figură a amiralului Horthy, dumneavoastră spuneți în carte că nu e un erou, nu a făcut lucruri excepționale, era un om comun, să spunem, dar, iată, a reușit să țină puterea 25 de ani în Ungaria. Care este responsabilitatea lui în istorie? 

Are o foarte grea răspundere. Într-adevăr, la început acest om nu avea charismă, nu este nici un mare orator, nici un tribun, nici un mare general, nici un mare șef militar, doar un om care a avut doar mici victorii. Dar pornind de la aceste mici fapte se construiește un personaj, de fapt. Este prezentat ca un erou de război, ceea ce nu este, este prezentat ca salvatorul țării, ceea ce nu este. El ajunge la putere după ce țara a fost deja dezmembrată, după cum am spus. De asemenea, este prezentat în momentul când recucerește teritoriile, dar nu face asta el. El, datorită arbitrajului sau Diktatului de la Viena, e pe covorul verde, la masa verde, cum se spune. I se construiește o figură de cuceritor.

Atunci când își asumă conducerea armatei naționale ar fi putut foarte bine să spună: „Gata, mi-am făcut datoria, m-ați chemat să conduc armata și să restaurez ordinea, plec acasă, mă opresc și mă duc la moșia mea”. Dar n-a făcut asta. A lăsat ambiția să-l domine, beția puterii, sigur putem vorbi de multe, și cred că s-a convins, e vorba de autoconvingere, de autointoxicare, s-a convins că este salvatorul patriei, pentru că ceilalți îi tot spuneau: „Dacă plecați, va urma un haos”. Deci s-a convins pe sine și nu a spus „Nu”. A spus: „De acord, rămân”. Mai mult decât atât, ar fi putut să spună „Nu” și când s-au dat legile privindu-i pe evrei, de mai multe ori. În 1941 n-a spus „Nu” intrării Ungariei în război. În acest fel a ajuns să fie responsabil pentru 1944.

Un alt aspect extrem de dureros, este vorba de Holocaust, ce s-a întâmplat cu evreii, inclusiv cei din Ardealul de Nord ocupat de Ungaria. Credeți că se poate susține cu argumente că este numai vina germanilor care ocupaseră Ungaria? 

Cu asta revenim la ideea victimizării despre care vorbeam. „E vina germanilor, nu e vina noastră”. Ocupația germană a provocat deportarea masivă a evreilor. Pe de o parte, este adevărat acest lucru. Pe de altă parte, însă, germanii au putut pune în aplicare deportarea evreilor tocmai pentru că terenul fusese bine pregătit de legile antisemite, antievreiești, de discriminare masivă a populației evreiești și de faptul că populația locală maghiară se impregnase de antisemitism; și, de aceea, au existat foarte puține operațiuni de salvare a evreilor, chiar și în viața de zi cu zi, pe plan local, acolo unde populația mereu se întâlnea cu evreii.

Mai există ceva important. Armata și jandarmeria maghiare fuseseră penetrate de ani întregi de ideologia nazistă, de ideologia naționalist-socialistă, ceea ce Horthy nu voise să vadă. Nu vrusese să recunoască faptul că în aceste corpuri, care erau corpuri sacre pentru el, ca armata și jandarmeria, există militari, spunea el, militarii nu fac politică, ceea ce făcea să aibă o exaltare și o idee falsă asupra acestor corpuri de armată, crezând astfel că aceste unități nu pot fi cucerite, nu pot cădea pradă nazismului.

Totuși a fost nevoie ca germanii să găsească auxiliare ajutătoare pentru a lucra la deportarea evreilor și au găsit multe asemenea ajutoare. Și jandarmeria, și armata.


Amiralul Horthy, regentul Ungariei
Catherine Horel
Editura Humanitas, 2019
424 pagini
59 lei

Acest articol a fost publicat în numărul 214 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 noiembrie – 14 decembrie 2019, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum
""