Autor 3589 vizualizări


În accepţiunea partidului, “intelectualul” era doar acel individ care obţinuse o diplomă de studii superioare. Venirea la putere a comuniştilor în România a deschis calea către o serie de schimbări profunde, schimbări care au marcat fundamental panorama societăţii româneşti faţă de cea de odinioară. În acest peisaj, intelectualul ocupă un loc extrem de important, poziţia sa faţă de noul regim şi acomodarea lor cu acesta, pe termen lung, reprezentând unul dintre aspectele cele mai importante ale istoriei comunismului românesc.

Până la momentul instaurării comuniştilor la putere, intelectualul era acel om de litere, artistul sau omul de știință care, sprijinindu-se pe cunoașterea sa, resimţea datoria morală de a se angaja și în viața publică, prin opinii ferme, corecte şi adevărate, militantism, elaborarea de teorii cu aplicabilitate ori printr-o participare directă în poziții de guvernământ sau administrație. Însă acest lucru şi-a pierdut valabilitatea în comunism. În accepţiunea partidului, noţiunea de “intelectual” nu mai reprezenta nimic din cele mai-sus menţionate, el fiind doar acel individ care obţinuse o diplomă de studii superioare (definiţie care l-ar pune pe Eminescu în tabăra non-intelectuală). Această viziune asupra intelectualului este o abordare care a stat la originea multor controverse terminologice, de-a lungul vremii.

Un posibil “mariaj” între partid, care căuta în rândul intelectualilor “tovarăşi de drum”, şi intelectual, a divizat lumea elitelor acelor ani, puse în situaţia unor alegeri esenţiale – refuzul sau acceptul de a fi “oamenii regimului”. Drept urmare, o mare parte dintre acestea au ales calea exilului, contingente mari de români valoroşi luând drumul spre libertate. “Exodul pe care destinul l-a impus poporului român a făcut ca, alături de o Românie geografică, să ia naştere o Românie spirituală”[i].Departe de ţara natală, intelectualii au luat poziţie fermă, critică faţă de realitatea din RS România, în scopul de a trezi interesul şi atenţia Occidentului faţă de problemele cu care se confrunta societatea românească – situarea ţării la remorca Uniunii Sovietice, dar, mai ales, distrugereea patrimoniului cultural şi spiritual al românilor.

În timp ce o bună parte din elita ţării făcea cunoştinţă cu experienţa concentraţionară sau cu exilul, mulţi dintre intelectualii români au ales să rămână în ţară, punându-se în slujba regimului, a unui trai tihnit, încununat de privilegii profesionale. Regimul de la Bucureşti avea nevoie stringentă de elite care să-l legitimize şi să-i dea un plus de încredere în rândul opiniei publice – iniţiativele intelectualilor nu puteau fi decât nobile şi demne de urmat! Şi s-au şi găsit – politicieni, politruci şi oameni de cultură şi-au unit forţele în numele “onorabilităţii” comunismului. În acest sens, se impune şi o categorisire a lor, iar Adrian Cioroianu[ii]propune următoarele:comuniştii prin vocaţie, simpatizanţii social-democraţi, cei animaţi de teamă şi neangajaţii marcaţi de naivitate politică şi pretabili la manipulare.

Însă aceste categorii nu pot fi uşor şi precis delimitate, ţinând cont cum se intersectează personajele, de destinele lor, precum şi de grupurile informale din care făceau parte.

Dar. pentru o mai bună înţelegere a acestei categorisiri, se impune şi o exemplificare în dreptul fiecăreia. Astfel, Petre Constantinescu-Iaşi, membru fondator al PCR şi al organizaţiei Amicii URSS, poate fi un exemplu potrivit pentru comunistul din convingere. Constantin I.Parhon, preşedintele ARLUS(Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) şi viitorul prim-preşedinte al Marii Adunări Naţionale, ar fi exemplul tipic pentru categoria simpatizantului de stânga radicalizat. Oportunistul politicîl aduce în centrul atenţiei pe Mihail Sadoveanu, deşi acesta poate şi-ar fi dorit să fie asimilat simpatizanţilor de stânga radicalizaţi, dacă ar fi să ţinem cont de cariera sa politică din deceniul trei, ca deputat şi senator pe listele Partidului Agrar. Însă “convertirea sa la filosovietism este pur contextuală:în toate incantaţiile pe care le va aduce în anii următori Uniunii Sovietice, Constituţiei sovietice sau lui Stalin, Sadoveanu nu probează niciodată fiorul unei trăiri autentice – ci numai retorica de circumstanţă (…) Este greu de spus dacă scriitorul a avut la vreun moment dat vreo convingere sau, pur şi simplu, s-a străduit să reziste şi să-şi păstreze privilegiile pentru care muncise din greu o viaţă.”[iii]Apoi, “neangajatul” vulnerabilGeorge Enescu, care pe scenele moscovite se bucura de un succes răsunător, fiind, totodată, recomandat peste tot ca fiind un reprezentant al intelectualităţii democrate din România şi un prieten al Sovietelor, marele dirijor susţinând o serie de concerte în capitala URSS. În plus, la întoarcerea în ţară, Enescu era preluat de ARLUS şi folosit la recepţiile din Bucureşti, precum şi în unele deplasări în provincie, în scopul povestirii impresiilor din ţara comunismului victorios. Impresii care, venite de la un artist bine primit, aşa cum fusese el, nu puteau să fie decât pozitive.

Guvernul s-a folosit masiv şi în mod constant de numele intelectualilor dispuşi, cel puţin în mod aparent, la colaborare. Regimul de la Bucureşti avea nevoie de legitimare, iar nume remarcabile din rândul elitelor o puteau aduce. Şi au şi reuşit pentru o vreme. Însă venise şi timpul pentru ca realitatea din RS România să fie cunoscută în Occident, iar în acest sens îi datorăm mult postului de radio Europa Liberă care “a rostit adevărul despre un sistem totalitar întemeiat pe duplicitate, amnezie şi manipulare”[iv]. Fără Europa Liberă, populaţia captivă din România “s-ar fi sufocat într-o stare de autarhie spirituală, de inaniţie informaţională tot mai devastatoare”[v].

Chiar şi având de partea sa o serie de intelectuali, regimul comunist român n-a avut sorţi de izbândă, în cele din urmă, deşi “tovarăşii de drum” şi-au făcut datoria. Iar regimul i-a “recompensat”, cu unele excepţii notabile, scoţându-i din prim-planul scenei politice, retrăgându-i în umbra plină de cei “liberi” să tacă şi să se teamă.

 

 

 


Note:

i Veronica Nanu, Dumitru Dobre, Au ales libertatea! Dicţionar. 2.265 de fişe personale din evidenţele Securităţii, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2007, p.7.

ii Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005.

[iii]Ibidem, p.282.

[iv]http://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/26/radio-europa-libera-vocea-sperantei-demnitatii-si-adevarului/

[v]Ibidem

 

 

Bibliografie:

1.      Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului romanesc, Bucuresti, Editura Curtea Veche, 2005

2.      Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar romanesc 1945-1989. Scriitori, reviste, institutii, organizatii, Bucuresti, Editura Compania, 2010

3.      Nanu, Veronica, Dumitru Dobre, Au ales libertatea! Dictionar. 2.265 de fise personale din evidentele Securitatii, Bucuresti, Editura Pro Historia, 2007

 

Tags:intelectualul roman in comunism, relatia intelectual-partid,   intelectuali si regimul comunist roman