Autor 5047 vizualizări


În istoria omenirii, perioada dintre cele două războaie mondiale constituie una dintre cele mai enigmatice file. Deşi în aceaşti ani s-au produs schimbări radicale în domeniul economic şi social-politic, ele nu au fost coordonate şi orientate spre binele societăţii, din cauza egoismului politic, care a blocat evoluţia normală a evenimentelor.

În perioada 1918-1934 politica statului român, a fluctuat în funcţie de contextul internaţional al vremii, adică de poziţiile pe care le ocupau Marile Puteri interesate de frontierele româneşti, care deveniseră mai mari în urma desăvârşirii unităţii naţionale. Se pare că nici vecinul de la Răsărit nu a făcut excepţie de la regulă, politica externă a statului rus fiind într-o continuă schimbare. Relaţiile dintre România şi Imperiul Rus/U.R.S.S. în perioada amintită mai sus, au fost cel mai adesea încordate şi pot fi caracterizate ca încercări prudente, bilaterale de discuţii.

În contextul destinderii relaţiilor româno-sovietice se înscrie şi Protocolul Litvinov sau Protocolul de la Moscova. Până a dezbate acest subiect, este necesară o analiză atentă a evenimentelor care au precedat semnarea Protocolului Litvinov.

            La 27 august 1928 a fost semnat la Paris, Pactul Briand-Kellogg. La iniţiativa minstrului francez Aristide Briand către omologul său american Frank Billings Kellogg s-a dorit crearea unui pact multilateral carea urmărea scoaterea războiului în afara legii. În cadrul pactului au aderat 63 de state, mai multe decât la Societatea Naţiunilor. Atât U.R.S.S. (4 octombrie 1928), cât şi România (14 septembrie 1928) au aderat la pact, cu unele rezerve. În cazul României, aceasta se temea ca prezentul pact să nu diminueze eficienţa şi importanţa Societăţii Naţiunilor, şi a pactelor adiacente acesteia. Această temere, de atingere a intereselor aliaţilor Franţei, a clasei politice româneşti, se poate observa la unele personaje politice precum Constantin Diamandy:„Interesul României este să păstrăm alianţele noastre paşnice şi de legitimă apărare, care nu pot fi compensate cu declaraţii paşnice”[1].

            În acest context, cercurile de la Moscova au luat hotărârea de a semna un  Protocol cu ţarile vecine de la graniţa vestică. A fost o manevră diplomatică exterm de abilă a diplomaţiei sovietice, care a profitat de înverşunarea discuţiilor anumitor ţări care doreau aderarea la Pactul Briand-Kellogg. Protocolul de la Moscova sau Protocolul Litvinov s-a adresat iniţial guvernelor polonez şi lituanian. Momentul este unul extrem de important deoarece, guvernul polonez a informat atât guvernul francez cât şi cel român despre propunerea Moscovei, reprezentanţii români fiind de părere că un asemenea act viza toata ţările vecine cu U.R.S.S. în partea vestică a acesteia. Altfel spus, România a dorit ca Protocolul să fie semnat de Finlanda, Lituania, Letonia, Polonia şi România, părere pe care şi Franţa a împărtăşit-o. O astefel de iniţiativă mai avusese loc în cursul anului 1926, când ţările mai sus menţionate, excepţie făcând România au fost invitate la Moscova să semneze un tratat de neagresiune, negocierele au eşuat, fiind suspendate[2].

            Moscova a atenţionat România, că semnarea Protocolului Litvinov „nu lichidează chestiunile litiginoase existente”[3].

            Semnat la Moscova la data de 9 februarie 1929 de guvernele polonez, român, letonian, estonian, la care s-au alăturat ulterior, cel turc şi lituanian, Protocolul Litvinov venea în ideea de menţinere a păcii prin renunţarea la război ca instrument al politicii naţionale. În cadrul Protocolului, Maxim Maximovici Litvinov (pe numele său adevărat Mayer Walach Finkelstein Litvinov, adjunctul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Externe în perioada 1918-1929)făcând referire la situaţia României, a sbliniat următoarele:„Faptul că printre noi se găseşte, în calitate de semnatar al Protocolului, reprezentantul unui stat cu care Uniunea Sovietică nu are relaţii diplomatice şi cu care există vechi şi serioase diferende care n-au fost soluţionate şi pe care prezentul Protocol nu le soluţionează, nu este decât proba complementară a spritului de pace de care este animată Uniunea Sovietică[4].

            În primul aspect al discuţiilor, Litvinov  s-a referit la politica „dură” a fostului guvern I. I. C. Brătianu, care încercase să rezolve problema basarabeană prin forţa armelor. El aprecia, însă, că guvernul Iuliu Maniu, aflat la putere, ca unul „dintre cele mai democratice guverne din câte s-ar fi putut imagina în România, cu care, opina Litvinov, spera să se rezolve chestiunea Basarabiei. Un plebiscit – credea el – ar constitui un pas înainte spre convocarea unei noi conferinţe româno – soveitice.” Carol Davila în calitate de trimis al României la Moscova pentru semnarea Protocolului, a refuzat orice discuţie a unei astfel de intenţii şi, în general, nu vedea ca „o ţară care are în favoarea ei – în afară de drepturile ei istorice, etnice, de hotărârea Sfatului Ţării – situaţia de fapt şi recunoaşterea Marilor Puteri, ar putea pune la îndoială, prin acceptarea ideii plebiscitului, dreptul ei, pe care-l consideră inatacabil, doar pentru a avea perspectiva aleatorie a unei conferinţe”. Davila adăuga faptul că, din punct de vedere practic, un plebiscit ar fi irealizabil în condiţii care să satisfacă ambele părţi implicate „mai cu seamă când el ar trebui să rezolve un litigiu între două concepţii politice care se exclud, anume aceea a unui stat capitalist şi a unui stat comunist”[5].

De ce atâta propagandă dusă de Maxim Litvinov pentru crearea unui astfel de document? Am spune că întrebarea îşi găseşte răspunsul în des menţionatul slogan al propagandei sovietice „lupta pentru pace”. Acesta a fost instrumentul prin care diplomaţia sovietică, abilă şi răbdătoare, a încercat şi reuşit în acelaşi timp să creeze iluzia că nu doreşte altceva decât pacea. În plasa acestei iluzii au căzut mulţi diplomaţi europeni, între care şi Nicolae Titulescu care a avut prea mare încredere în validitatea documentelor semnate. În mod cert, U.R.S.S., „campioana păcii”, dorea ca prin această politică să atragă creditele statelor occidentale, indiferent de discrepanţele dintre diferitele sectoare, simţind nevoia continuă de a se înarma.

            Realizările Rusiei/U.R.S.S. în materie de politică externă de-a lungul timpului, au fost fără îndoială în concordanţă cu vastitatea teritoriului tău, dar şi cu capacitatea ruşilor de a îndura cele mai dure privaţiuni în numele unei idei. Statele est-europene nu au putut adopta în relaţia cu „vecinul de la răsărit” o voce unică, preferând în multe rânduri să negocieze pe cont propriu. Aceleaşi state nu au înţeles, sau dacă au înţeles, au făcut-o prea târziu, că preocuparea tradiţionala a vecinului estic pentru securitate, are la bază ideea securizării graniţelor, iar orice avans al Occidentului spre graniţele sale, va fi perceput ca o ameninţare.

NOTE


[1]Eliza Campus, Din politica externă a României. 1913-1947, București, Editura Politică, 1980, p.84.

[2]F. C. Nanu , Politica externă a României (1918-1933,  Iași, Institutul European, 1993, p. 152.

[3]Relații româno-sovietice, Documente, vol. I, p.227.

[4]Ibidem, p.281.

[5]Emilian Bold, Răzvan Ovidiu Locovei, Relaţii româno-sovietice 1918-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008 , p. 122.

 

«Acest articol face parte din preselectia candidatilor pentru un internship in redactia Historia. Din acest motiv le-am publicat asa cum le-am primit de la candidati. Asteptam si feedback-ul vostru in comentarii si pe pagina de Facebook»