„Însoţitorii” regelui: Cavaleria grea macedoneană şi cuceririle lui Alexandru cel Mare

Autor 12672 vizualizări


Deşi falanga macedoneană a rămas proverbială în istorie, multe dintre succesele regatului macedonean se datorează şarjelor cavaleriei grele, compuse din aşa-numiţii hetairoi – „însoţitori” ai regelui.  

 Relieful accidentat şi pământurile puţin rodnice ale Greciei au făcut ca în antichitate cavaleria elenă să nu joace un rol important. Întreţinerea cailor era foarte scumpă (un cal valora mai mult decât un sclav), costurile fiind suportate doar de un număr mic de aristocraţi. Cetăţile aliniau armate în care raportul călăreţi – infanterişti nu era mai mare de 1:10. Cele mai puternice cavalerii din Grecia au apărut la periferia ei, cu câmpii întinse şi aristocraţii numeroase: în Thessalia şi în Macedonia. Mai ales în Macedonia, cavaleria a fost forţa de bază a unei armate care rareori rezista marilor puteri precum imperiul persan, Athena, Sparta sau thracii odrysi. 

Prima organizare riguroasă a cavaleriei aristocratice macedonene are loc în timpul regelui Alexandru I (495-450 î.e.n.), când Macedonia se afla sub dominaţia persană. Influenţat de o instituţie similară din Persia, valorificând şi tradiţii mai vechi de la curtea macedoneană, regele i-a grupat pe nobilii care îşi permiteau echipamentul de cavalerie într-un corp de oaste ai cărui membri erau numiţi hetairoi – „însoţitori”. Numărul lor iniţial nu era mare, dat fiind că în 431 î.e.n., Perdiccas II dispunea de 800 de „însoţitori”. Abia în timpul lui Filip al II-lea (359-336 î.e.n.), care extinde mult graniţele şi veniturile regatului, numărul lor creşte sensibil, astfel încât, fiul său, Alexandru cel Mare, a putut pleca în campania din Asia cu 1800 de hetairoi, lăsând alţi 1800 pentru apărarea ţării.


În timpul lui Filip se definitivează în mare şi aspectele tehnico-tactice şi organizatorice care au transformat corpul de hetairoi într-o impresionantă forţă de şoc. Recrutarea era cvasi-feudală: aristocraţi macedoneni sau greci de renume primeau un fief din pământurile regale în schimbul căruia întreţineau un cal de luptă şi îşi procurau echipamentul de cavalerie. El consta dintr-un coif frigian (înlocuit de Alexandru cu mai eficientul coif beoţian), o platoşă, o lance lungă pentru împuns (xyston), o sabie scurtă şi o manta macedoneană. Pentru că sistemul şa - scări nu era cunoscut, călăreţii foloseau materiale textile groase, aşezate pe spinările cailor, şi cizme speciale de călărie. Adeseori, „însoţitorii” dublau materialele cu piei de panteră. Mantia şi materialul textil erau colorate în funcţie de unitatea de care aparţinea călăreţul şi de gradul deţinut. Reprezentările din acea vreme, precum aşa-numitul sarcofag al lui Alexandru, de la Tyr, sau stela funerară de la Pellina, îi ajută pe istorici să reconstituie înfăţişarea acestor cavalerişti de elită.

Rolul decisiv al cavaleriei lui Alexandru Macedon

„Însoţitorii” erau grupaţi în escadroane (ilai) de câte 200 de luptători, conduse de ilarchoi şi recrutate din câte un district al Macedoniei. O ile era împărţită în 4 tetrarchiai de câte 50 de luptători, tetrarhia fiind principala unitate tactică. Ilai puteau fi grupate şi în unităţi operative mai mari, numite hipparchiai, de câte 2 sau 4 ilai. O unitate aparte era basilike ile („escadronul regal”) sau agema: cu efective duble, ea era compusă din cei mai de seamă curteni şi ocupa întotdeauna locul de cinste în formaţia de luptă.

Eficienţa „însoţitorilor” avea mai multe cauze. Poziţia privilegiată din cadrul armatei şi al societăţii macedonene îi obliga pe hetairoi să adopte permanent un comportament eroic. Exerciţiile şi campaniile neîntrerupte din timpul lui Filip şi Alexandru au generat o experienţă, o încredere şi o coeziune de neegalat. În plus, „însoţitorii” aveau şi avantaje tehnico-tactice: xyston-ul era superior suliţelor pentru aruncat folosite de alţi cavalerişti, iar formaţia tip „pană”, adoptată de Filip al II-lea după ciocnirile din Dobrogea cu sciţii (339 î.e.n.), permitea reorientarea rapidă a şarjei către cele mai slabe puncte ale liniei adverse (până atunci, cavaleria ataca în formaţie liniară).


Deşi „însoţitorii” puteau efectua o gamă largă de misiuni (urmărire, recunoaştere etc.), cea mai importantă era aceea de a şarja rândurile duşmane. Alexandru, care pornea la atac în fruntea „însoţitorilor”, a relevat întreaga forţă ofensivă a cavaleriei grele macedonene: după ce hărţuia inamicul cu trupele uşor înarmate, el lovea cu cavaleria grea în punctele vulnerabile create în dispozitivul duşman, breşele fiind apoi exploatate de falangă. Astfel au fost câştigate bătălii cruciale precum Cheroneea (338 î.e.n., împotriva Athenei şi Thebei), Granicos (334 î.e.n.), Issos (333 î.e.n.) şi Gaugamela (331 î.e.n), împotriva perşilor. La Issos, victoria a fost obţinută doar datorită şarjei „însoţitorilor”, în condiţiile în care flancul stâng şi falanga din centru erau pe cale de a ceda.

Succesorii lui Alexandru au păstrat corpuri importante de hetairoi, dar niciunul nu a mai avut geniul de a da lovituri strălucite cu cavaleria grea. Succesorii au renunţat şi la folosirea formaţiei tip „pană”, iar echiparea luptătorilor şi cu scuturi a scăzut considerabil capacitatea ofensivă. Regii elenistici au folosit mai mult falange imense de infanterişti, mercenari sau trupe exotice precum elefanţii de război şi carele cu coase. Cucerirea romană a condus în cele din urmă la dispariţia cavaleriei grele care clădise cel mai întins imperiu de până atunci şi gloria celui mai mare general al antichităţii.

Bibliografie selectivă

Brunt, P.A. (1963) „Alexander's Macedonian Cavalry”, în Journal of Hellenic Studies, vol. 83, pp. 27-46.

Sekunda, N.V. (2010) „The Macedonian Army”, în J. Roisman, I. Worthington (coord.), A Companion to Ancient Macedonia, Malden, MA şi Oxford, Wiley-Blackwell, pp. 446-471.

Tarn, W.W. (1948) Alexander the Great, Cambridge, Cambridge University Press.


""