Autor 12335 vizualizări


Intrarea României în război alături de puterile Antantei în noaptea de 14-15 August 1916 îl găsește pe învățătorul Nicolae Mălureanu-Cristescu mobilizat cu gradul de sublocotenent în Reg. 70 Infanterie. Îndeplinea funcția de comandant al plutonului III din compania I. Regimentul era parte organică a Diviziei XII Inf. din Armata I a comandată de generalul Alexandru Averescu. Aceasta se afla în rezerva dispozitivului de acoperire, concentrată, inițial, în zona Slatina-Olt.

„Acțiunea României, pe deplin justificată, după doi ani de neutralitate, subliniază generalul C. Găvănescul într-o lucrare din anul 1918, a înlăturat trăsnetul ce se pregătea să cadă asupra Salonicului, Bucovinei și din nou asupra Verdunului. Cu viața scumpă a poporului nostru și cu sângele lui prețios am întâmpinat urgia dușmanului înfuriat și l-am înturnat din drumul său. Am slujit cauza aliaților, căci ne-am afirmat și ne-am întărit și drepturile noastre pentru ziua de mâine”.

În prima linie

În lunile octombrie–noiembrie 1916, timp de 48 de zile, Reg.70 Inf. va face parte din Grupul „Nămăiești” care va purta lupte dramatice cu trupele inamice, germano-austro-ungare, pentru apărarea culoarului Rucăr-Bran și a orașului Câmpulung Muscel. Ostașii români s-au acoperit de glorie în aceste bătălii.

„Românii se apără – scria istoricul german Adolf Köster – pentru fiecare metru pătrat de pământ din prețioasele lor plaiuri și luptă cu o îndărătnicie surprinzătoare. Sunt oameni iscusiți”.

Consemnând aceleași evenimente, ale argeșenilor care-și apărau eroic meleagurile natale, în Jurnalul de Operații al Diviziei XII Inf. se arăta:

„Către 29-30 octombrie 1916 atacurile se produc, mai ales, asupra sectorului dintre Argeșel și Dâmbovița, asupra văii Pravățului, precum și pe cele două șosele din lungul Dâmboviței către km.6 5. Toate atacurile inamice au fost respinse cu pierderi simțitoare pentru aceasta. În special Regimentul 70 Inf. care apăra valea Pravățului s-a remarcat prin bravura cu care a rezistat neclintit pe poziție, zdrobind toate atacurile inamice, care se sfărâmau lăsând mulți morți”.

În răgazul dintre dramaticele încleștări cu inamicul care invadase pământul străbun, obiect de cult pentru moșnenii argeșeni, subl. de rez. Nicolae Mălureanu îi scria soției, doamna Florica N. Cristescu, prin gara Merișani, la comuna Mălureni, județul Argeș pe o carte poștală militară tip, cenzurată prin aplicarea unei ștampile rotunde ( o 30 mm) cu tuș roșu, având înscripția Armata de Operații, Regim. 70 Inf. Libera Expediere, printre altele:

„Florico, Te încunoștiințez prin prezenta că sunt sănătos. Doriam în urma neîntâlnirii noastre să îmi scrii și mie ceva relativ la drumul ce l-ai făcut. Dar tot așteptând, au venit și Sfințiii Arhangheli și așa e o lună și jumătate de când nu mai știu nimic din partea voastră”.

Pe 26 septembrie 1916, soția îi va trimite Domnului subl. de rez. Mălureanu Nicolae, Reg. 70 Inf., compania I a, Pe câmpu de Operații, o carte poștală pe care sunt aplicate două ștampile rotunde (o 28 și 29 mm), având înscrisul Biroul de Censură Militară Pitești – 4 octombrie 1916 și Gara Merișani, prima cu tuș negru, a două cu tuș albastru și data 2 oct.1916 cu următorul conținut:

„Doritul meu soț, Prin această carte poștală vă comunic că am primit C.P pe care me ați trimiso. Despre noi aflați că suntem sănătoși cu toți. Copiii de asemenea sunt sănătoși și te doresc. Banii i-am primit trimiși pe neica Niță și mă duc la părintele Oancea că până în timpul de față când aceste rânduri le scriu nu am mai primit nimic. Tot de odată îți comunic că am mai trimis o C.P dar văd că nu scriți de ea. Te rog încă odată și de mii de ori când ai timp scriene că toți dorim de D-ta. Află și de Mama și de surorile D-le că sunt sănătoase și te doresc. Scriele și lor că mereu îmi zic că de ce nu scrii. Acu rămân a D-le soție care în tot timpul se roagă Creatorului dimpreună cu copiii spre a vă ține sănătoși”.

Pe fața cărții poștale, un prieten, C.Popescu, înserează:

„D-le Cristescu te rog foarte mult pe D-ta să-mi scrii de frații mei că le-am trimis 10 scrisori și n-am primit nimic. Cristache e în București, spune că e puțin rănit”.

Căderea în prizonierat

În a doua parte a lunii noiembrie 1916, situația de pe front se înrăutățește continuu, aliații din Antantă neonorând promisiunile făcute. Trupele Puterilor Centrale vor obliga armata română să cedeze, pas cu pas, după lupte înverșunate și grele pierderi o parte din teritoriu și Bucureștiul, să se retragă pe Frontul din Moldova. Într-un memoriu adresat conducerii Ministerului de Război, la 31 iulie 1918, după repatriere, ofițerul rezervist va relata condițiile în care a fost luat prizonier:

„Subsemnatul sublocotenent Mălureanu Nicolae, comandantul plutonului 3 din compania I a, Reg.70 Inf. în ziua de 23 noiembrie 1916 pe când formam un detașament în Divizia XII a în comuna Filipeștii de Pădure, jud.Prahova, cu destinația de a fi flancgarda unei ariergarde comandată de D-l căpitan Zăman Traian, am fost cu tot detașamentul înconjurat de trupe germane. Aceasta datorită numai faptului că o altă unitate germană tăiase retragerea trupelor noastre în comuna Călinești (Prahova) încă în noaptea de 20-23 noiembrie”.

Din acest moment începe pentru ofițer și camarazii săi calvarul prizonieratului, de aproape doi ani, care se va sfârși în lagărul de la Crefeld din Germania. Din însemnările și corespondența acestuia către familie, scrise cu mult talent, autorul a reușit să surprindă unele momente inedite, mai puțin cunoscute, ale celor trăite de românii ajunși prizonieri în Germania, temă mai puțin abordată de istoricii militari până după anul 1990.

„Întregul convoi – scrie ofițerul în Memoriul amintit – format din prizonieri români a pornit pe jos la Târgoviște dormind prima noapte în temnița Mărgineni. Între 25 noiembrie și 13 decembrie 1916 am fost încartiruiți la Școala de ofițeri de cavalerie din Târgoviște. Apoi ne-au dus pe 13 decembrie cu trenul pe ruta Titu-Pitești la Slatina unde am stat în Palatul administrativ rechiziționat de germani. Pe 19 februarie 1917 ne-au dus cu trenul în Germania, întâi în localitatea Strolsund, apoi în Crefeld.

De la 28 februarie la 9 mai am stat în carantină în barăci. Drept tratament din partea inamicului am avut o hrană în total; ne-am menținut totuși fiind ajutați cu alimente de Crucea Roșie-Secția Română din Paris. Ca locuință am fost instalați în barăci și cazărmi. Soldă am primit pe 1917 până la 1iunie câte 60 de lei lunar iar de aici până la 1 iunie 1918 câte 125 mărci. Situația medicală n-a lăsat atât de dorit, iar în ceea ce privește activitățile noastre zilnice ne-am organizat potrivit profesiei noastre civile cu diferite modalități”.

O statistică inedită

Într-un carnețel cu dimensiunile 10 X 16 cm, având 38 de pagini, ofițerul a reușit să identifice pe toți locuitorii lagărului de prizonieri, bineînțeles români, trecând numele și prenumele fiecăruia, unitatea din care a provenit, specialitatea, studiile și la unii și adresa din țară. Este pentru prima dată când dintr-un lagăr german avem o asemenea statistică. Astfel, din cei 597 prizonieri români, toți foști ofițeri, 136 erau activi și 461 de rezervă. Din prima categorie am identificat cu grade superioare pe generalul de divizie Dumitru Costescu, coloneii Alexandru Sturza și Neculai Stavrache și alți cinci maiori, Adia Ilie, Bălănescu, Culici Alexandru, Ionescu Curatu și Negruzzi Ion. 128 din ofițerii activi aveau grade inferioare, respectiv, căpitani - 16, locotenenți - 32 și sublocotenenți - 80.

Dintre ofițerii de rezervă erau în lagăr: un profesor universitar (docent Mircea Florian), un ziarist (Ilie Moscovici de la Clubul Socialist din București), magistrați și avocați (75), studenți (37), învățători (203), institutori (18), profesori (13), ingineri (13), funcționari (39), proprietari (23), agronomi (9) etc. Preotul ortodox al lagărului era Gheorghe Jugureanu din Mizil - Buzău. Viața din lagăr avea rigorile ei, poate mai suportabilă, majoritatea prizonierilor erau cu studii superioare, ofițeri, și li se aplicau prevederile tratatelor internaționale în vigoare.

„Același tratament – consemnează ofițerul – am constatat că se aplică și prizonierilor francezi, ruși și aliați englezi”.

În lagărul de la Crefeld, prizonierii români au fost internați până la 13 mai 1918, când li s-a permis să se întoarcă în România. Au sosit în țară cu trenul, la 19 mai. Din perioada prizonieratului, știrile despre cei din lagăr sau de acasă circulau cu dificultate. Impedimente erau destule: distanța destul de mare de domiciliu, cenzura militară, greutățile transportului corespondenței care se făcea prin Crucea Roșie Internațională, redactarea în țară numai pe cărți poștale speciale având dimensiunile 133 X 95 mm, carton gri, cu înscrisul pe față Service des Prisonniers de Guerre-Kriegefangener - Carte Poștale-Postkarte, M…. Crefeld-Rheinprovinz-Allemagne, iar pe verso Le Vétement du Prisonnier de Guerre (Euvre Rattachée à la Croix Rouge Francaise, 63, Avenue des Champs-Elysées, Paris-Section Roumanie.

Toată corespondența era ștampilată cu tuș negru, o 27 mm, cu înscrisul circular Paris-R.de la Boeție, data și cu o ștampilă de cenzură germană tuș negru, o 25 mm. În lagăr erau impuse câteva reguli în privința corespondenței: toate scrisorile primite trebuiau strânse într-un dosar pentru a putea fi ușor verificate, iar acestea trebuiau să fie scurte și de interes familiar, dar mai ales pline de informații sociale și culturale (!).

„Prevăd că războiul va dura încă multă vreme“

Din corespondența ofițerului prizonier am reținut conținutul unora: Astfel, la 1 ianuarie 1917, acesta trimite din Slatina, o scrisoare soției cu următorul cuprins:

„Dorita mea soție, au trecut luni de zile și de neînchipuită durere pentru mine, neștiind de rostul vostru nici de bine, nici de rău. Astăzi, odată cu venirea unchiului meu Gheorghe Nedelcu, primul care mă puse în cunoștință de situația familiei mele, drept să vă spun, mi-a ușurat mult situația dându-mi nădejdea, că odată și odată, trebuie să revenim la rosturile noastre. De data asta am primit o cămașă și o pereche de izmene, însă eu am rugat pe unchiul Gheorghe ca să mai vie pe la mine și să-mi arătați prin scrisoare anume suferințele voastre și ale sătenilor noștri și dacă aveți mijloacele de trai.

Prevăd că războiul va dura încă multă vreme. Veți ști a îngriji copilașii cum îi mai bine. Aci alăturat v-am trimis și o chitanță în sumă de 160 de lei amicului Ionel Cristescu din Cacaleți rugându- l din suflet sau în lipsa D-lui pe soția sa, ca să mă salveze dacă nu mai mult cu cel puțin în măsura în care și eu l-am salvat, dându-ți ție suma de pe chitanță iar chitanța oprind-o D-lor. De toate acestea comunicați- mi fără întârziere, căci e posibil să ne mute într-alt lagăr. Termin urându-vă ca Anul Nou să vă aducă bucurie - Nae”.

Dintr-un alt fragment de scrisoare, trimisă la 10 ianuarie 1917, ora 11 a.m din Slatina (Lagărul de prizonieri) adresată „Scumpă Mamă, dorite surori, iubită soție și dragii mei copiii” își anunță familia despre situația în care se găsește mărturisind:

„Eroul la care voi v-ați fi așteptat să cază mort pe câmpul de onoare sau în cel mai fericit caz, să se întoarcă la vatră încununat de laurii biruinței, din cel mai mare și mai groaznic război ce l-a avut omenirea, în sfârșit, eroul strecurat prin desele site de la Valea Plângerii din Dobrogea în 27 septembrie și de la Valea Pravățului din Mușcel în 4 octombrie 1916, are durerea sufletească să vă anunțe că după 99 zile de război a căzut prizonier în mâinile germanilor în ziua de 23 noiembrie 1916, ora 8 dimineața, în satul Filipeștiii de Pădure din Prahova, împreună cu alți 8 ofițeri și cu tot restul oamenilor din Regimentul 70 infanterie”.

„Pitiți tot ce credeți că v-ar lua nemții“

Ajuns în Germania, la data de 18 august 1917, i se permite, conform uzanțelor stabilite de forurile internaționale patronate de Crucea Roșie, să poarte corespondență cu cei din țară, cu respectarea prevederilor regulamentare din lagăr. În aceste condiții, va expedia din Lagărul Crefeld o carte poștală cu următorul conținut:

„Scumpa mea soție. În speranța că scrisul meu vă va bucura pe toți și mai ales pe dulcii mei copilași (Filofteia, Mărioara, Alexandru și Stelian n.n.) ce i-am părăsit acum un an, mi-am permis să vă anunț cu toată dragostea și focul inimii mele că sunt sănătos și nădăjduiesc să mă văd cât mai curând în țara mea iubită, în satul meu dorit, în casa mea drăguță. Aș fi atât de liniștit dacă imediat mi-ați trimite o carte poștală cu răspunsurile ce vă cer:

1. Cum stați cu sănătatea? Copilașii, mama, surorile, sunt sănătoși?

2.Tu primești leafa din certificat și anume cât?

Pitiți tot ce credeți că v-ar lua nemții. Nu pripășiți nici un dezertor român pentru ca să nu cădeți în judecata nemților atât de grozavă. Îndurați toate cu liniște căci nu se poate ca după furtună să nu vie soare. Eu sunt sănătos și în ziua când voiu avea o stare mai bună nu voiu întârzia a vă trimite sprijinul meu. Am primit prin nenea Gheorghe o cămașă, o sticlă cu țuică, mai multe mere și un curcan fript. Nu știu dacă tu ai avut putința să nu uiți pe mama mea și chiar pe soru-mea Alexandrina. Primiți sărutările mele și doresc să vă găsesc pe toți sănătoși” - Nae.

La sfârșitul corespondenței va mai consemna un fapt:

„Văd că nu-mi scrii nimic de Tiuța, de Săndică și de Tița pe care îi văd în vis. Marioarei îi doresc grabnică însănătoșire. Îi sărut dulce pe toți. Ceva mai mult am visat că în noaptea de 5 spre 6 sau duminică spre luni , Florica, soția mea născuse un băiețel frumos. Să vie sănătos. Nemții îmi știu adresa mea care ni s-a cerut aicea. Eu nu pot face un pas căci situația noastră e alta. Și Crucea Roșie Română ne-a luat adresele”.

După aproape cinci luni, sublocotenentul Nicolae Mălureanu – Cristescu primește următorul răspuns din partea soției, care, îngrijorată, va relata, atât cât a permis cenzura militară, situația deosebită în care se găsește sub ocupația germană:

„Dragă Nae, - îi scrie aceasta - află despre noi că suntem sănătoși. Numai Mărioara e bolnavă. De la Crăciun de când zace. Nu știu îi mai găsi-o când îi veni ori ba. De când au trecut Germanii pe la noi parcă n-ar fi fost curați că moare tinerimea de la un cap. Află despre Maria lui Gheorghe al Trânii că a murit. Ia fost înmormântarea în ziua de Anul Nou. Noi suntem foarte supărați din cauza Germanilor, că ne-au scris vitele și buțile, butoaie, haine, pânză, câlți… ce găsesc. Scrie.. și le ia și din cauza asta nu mai știu ce să mai facem.

Nu putem să mai plecăm nicăieri de acasă că ne jecmănește rău de tot. Nu știu în timpul verii ce ne-om face cu munca câmpului. Secția o avem la Dumitru Cioran. Avem 20 germani în secție care ne controlează pe fiecare zi. Află că de la Ionel nu am primit nimic până acum. Eu îți trimit pe neica Gheorghe 30 lei că știu că îți face trebuință. Scrie-mi de tot ce ai primit de la neica Gheorghe și ce mai e pe acolo, cum o mai duceți și ce mai petreceți. Se aude, se face pace ori nu.

Prizonierii care au venit o duc foarte bine, nu-i supără nimeni cu nimic. Încă odată îți scriu că sunt supărată și mă gândesc că voi mai avea zile să te mai văz odată acasă și d’acia în acolo pot să mor, că mult e rău fără om în casă, că noi nu mai avem nici un curaj. Maria Cristea Stănescu – scriitoare. Eu Florica îți scriu dacă s-o încinge vre-o molimă să vii acasă să nu mai stai”.

Aici se impune o precizare: soția învățătorului era neștiutoare de carte, corespondența acesteia era scrisă de alte persoane, ca în cazul de sus, rude sau prieteni. Se observă însă modul în care aceasta dicta ce să se scrie.

Dorul de familie și de țară

Desigur, asemenea vești din țară nu l-au lăsat nepăsător pe cel care era privat de libertate, în spatele sârmei ghimpate a lagărului german și, la 19 ianuarie-1 februarie 1918, îi va trimite soției următoarea scrisoare:

„Scumpa mea Florică, Am fost cât se poate de adânc mișcat odată cu primirea scrisorii tale, datată 8-12 decembrie 1917, prin care îmi spuneai să nu vă duc nici o grijă. Îți poți închipui cât de mult ma bucurat această scrisoare, fiind prima, care după un an de așteptare continuă, îmi aduse vestea că sunteți cu toții sănătoși. Dar parcă vă văd și pe tine și pe Stelică și pe toți ai casei, tot așa de înduioșați cum v-am lăsat la plecarea mea. Nu voiu uita însă să-ți dovedesc c-am înțeles toate suspinele tale, cum și tot dreptul ce l-ai câștigat atrăgându-ți asupra ta mângâierea copilașilor mei, cât mai ales pe a tatălui lor.

Ah! Cât de frumoasă și înălțătoare pentru toți și pentru mine va fi mult dorita zi a Păcii, când Aara mea în chipul ei cel mai demn și strălucit își va strânge de pe dealuri, de prin văi și de prin lumea toată, pe mulți încercații ei fii. Atunci sper și eu să vă pot a vă zice: Bine v-am găsit! Până atunci alătur aici trei fotografii. Sunt sănătos cum bine mă vedeți și v-am scris aceste rânduri bazat pe toată iubirea și încrederea voastră care ar fi de perfect acord cu interesele mele. La revedere, al tău soț care te îmbrățișează și te sărută cu dor, Nae. P.S. Transmite le din parte-mi sărutări de ochi: copilașilor, surorilor, și iubitelor mele mame. Slt. Nicolae Mălureanu”.

Foaia pe care a fost redactată scrisoarea are aplicată ștampila rotundă de cenzură militară germană a lagărului. Din lagăr, ofițerul român va expedia mereu scrisori și cărți poștale, fotografii cu autografe dăruite familiei, cu urări de fericire și sănătate cu ocazia sărbătorilor de Paști. Dorul de familie, de copii în special, de rude și de meleagurile muscelene e cuprins în fiecare scrisoare. Memoriul adresat de sublocotenentul de rezervă Nicolae Mălureanu- Cristescu către Ministerul de Război al României, la repatriere, document deosebit de important pentru istoricii militari care doresc să cunoască starea de spirit a foștilor prizonieri români internați în lagărele din Vest, subliniază părerea sa asupra inamicului, în care printre altele consemnează că:

„Atât ofițerii cât și trupa sunt conștienți în îndeplinirea datoriilor lor militare însă cu toate victoriile ce se anunță din partea lor, ei nu exprimă încrederea victoriei finale atât pe cât o manifestă populația civilă germană”.

Idee ce se va confirma, în viitorul apropiat, Germania fiind înfrântă nu numai de intrarea în război de partea Antantei a Statelor Unite ale Americii, cu trupe și materiale, întorcând frontul de vest în favoarea acestora, dar și datorită revoluției interne contaminată de mișcarea național socialistă. Plină de adevăr este și sublinierea pe care o face slt. Mălureanu cu privire la părerea militarilor germani asupra soldatului român care „este apreciat ca bun luptător pe care l-au văzut luptând până la încăpățânare”.

Va consemna și critica făcută guvernului român și conducerii ministerului de război, care în cei doi ani de neutralitate n-a făcut nimic pentru înzestrarea și instruirea armatei, aceasta intrând, după părerea germană „nepregătită în acest crud război”.

Admirația față de germani

Interesante sunt și opiniile acestuia privind „Ultima conștiință la germani” notate în carnețelul de buzunar cu care s-a întors din prizonierat. Ele sunt rezultatul vieții din lagăr, a contactului direct cu militarii și populația germană din împrejurimile lagărului de la Crefeld. Multe din învățămintele rezultate le va transforma în concepte și principii de viață în activitatea sa de dascăl, în anii care vor urma. Acestea se referă la:

1. Modestia și cumpătarea germană – populația nu cunoaște luxul, rufăria dată la spălat este mai întâi cârpită, pentru îndestularea nevoilor sunt destui de harnici ca să aibă tot ce le trebuie, sunt răbdători și mulțumiți cu hrana și îmbrăcămintea lor; germanul știe prețui valoarea oricărui lucru, de la crăcuța și frunzele uscate cele mai mici, de la cutiile de conserve adunate până la întrebuințarea lor adevărată folosește totul.
2. Cinstea - 2,16 mărci pierdute, la fel ca și mănușile sau cheile, la Oppel, își găsesc stăpânul la Dönholm, acordarea creditului la cantină chiar dacă lipsesc 5 pfenigi știind că vor fi restituiți .
3. Ordinea și curățenia peste tot este exemplară.
4. Regularitatea ceasornicului după meridian și a vieții omenești conform anotimpurilor.
5. Consțiinciozitatea santinelelor la posturi și schimbatul lor.
6. Onorurile cuvenite superiorilor și disciplina militară sunt exemplare, punctualitate în toate: ora mesei, plimbatul (timpul liber), apelului, dormitul și deșteptarea, al băii. Nu e voie sau nu se admite să uiți, să lipsești de la apel, să fi bolnav mai înainte sau după orele de vizită medicală.
7. Militarii ca și civilii sunt conștiincioși patriei lor și nu se lasă mituiți, de a spune neadevăruri și a pierde timpul fără ocupație. Ceva mai mult, sunt mândri că sunt germani. Sunt culți, spălați și cunosc mai multe limbi, mai ales franceza (rusa, italiana și engleza mai puțin).

La începutul lunii iunie 1918, ofițerul este repatriat. O confirmă o carte poștală germană de ocupație din România, cu timbru german de 10 Pf. cu supratipar, Rumanien - 10 Bani - trimisă de un camarad din prizonierat, Ștefan Petrescu, din comuna Independența - Ialomița. Acesta îi trimite cartea poștală în data de 9 iunie 1918 cu următorul conținut:

„Nene Nae, Nu te surpriză această C.P. M-am gândit la tristele timpuri petrecute împreună și aducându-mi de un coleg aminte îi scriu. Am ajuns bine găsind totul satisfăcător. Ce mai faci? Ai găsit bine? Cum te împaci cu noua viață? Pe la noi e o secetă grozavă. Nu e nădejde de nimic. Sănătate copiilor și D-tale. Sărutări de mâini Doamnei. Cu sănătate, Ștefan Petrescu”.

În concluzie: studierea documentelor familiei Mălureanu-Cristescu din Timișoara aduce în lumină, peste vreme, în premieră, mărturii despre situația prizonierilor români, foști ofițeri activi și de rezervă din lagărele germane, în cazul nostru, al celui din Crefeld, de unde informațiile sunt mai puține. Mă refer aici la faptul că despre prizonierii români din Rusia s-au scris volume speciale. Despre cei din vest, mai puțin și uneori tendențios.

Învățătorul Nicolae Mălureanu–Cristescu dovedește talent în redactarea scrisorilor, în surprinderea trăirilor sale ca prizonier, îngrijorat mereu de informațiile primite din țară despre ocupația străină care devaliza totul, de starea familiei sale, cu nădejdea că va veni vremea întoarcerii și atunci va fi o mare sărbătoare, într-o Românie Mare, unită, în care toți fiii acesteia să se bucure, jertfa celor căzuți pe câmpul de luptă nefiind în zadar.