Autor 32368 vizualizări


Joi, 8 octombrie 2015. Ciprian Stoleru, de la „Historia”, îmi retrimite un e-mail primit pe adresa redacției de ambasada României la Moscova. Vasile Soare, ambasadorul nostru în Rusia, mă invită să iau parte la Ceremonia de inaugurare din 25 octombrie 2015 a Cimitirului de Onoare a militarilor români căzuţi în luptele de la Stalingrad. 

Mă grăbesc să reproduc invitația, convins deja că e un document istoric:

Domnule Director,

Sunt onorat să vă informez că pe 25 Octombrie 2015, Ziua Armatei României, va avea loc ceremonia oficială de inaugurare a Cimitirului de Onoare al Militarilor Români căzuți în luptele de la Stalingrad (actualmente Volgograd) – Federația Rusă.

Cimitirul românesc, amenajat în baza Hotărârii Guvernului României nr. 421/10.06.2015, este amplasat în Complexul Comemorativ Internațional de la Rossoșka (38 km NV de fostul Stalingrad) și în cadrul acestuia vor fi regrupate osemintele militarilor români înhumați inițial în peste 70 de cimitire de campanie din actuala Regiune Volgograd și împrejurimi.

La inaugurarea acestui prim cimitir de campanie reconstituit de către România pe teritoriul Federației Ruse vor participa înalți demnitari din Parlamentul României, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Apărării Naționale, iar serviciul liturgic de sfințire a noii necropole și de pomenire a eroilor noștri va fi oficiat de către un sobor de preoți condus de către Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar Patriarhal, secretar al Sfântului Sinod.

Având în vedere importanța și semnificația națională ale acestui gest reparatoriu înfăptuit de către autoritățile române la 70 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, sunt onorat să vă invit să participați la manifestarea comemorativă de la Rossoșka.

În așteptarea deciziei dumneavoastră, vă rog să primiți, stimate domnule director, asigurarea profundei mele considerații.

Vasile SOARE,  

Ambasador

Domnului Ion Cristoiu

Director «Historia»”

Despre Stalingrad și, mai ales, despre Dezastrul românesc din 19 şi 20 noiembrie 1942, am scris în anii anteriori. Mai întâi după ce-am parcurs de dragul numărului special din Historia, noiembrie 2012, cu creionul în mână cam tot ce-am găsit prin biblioteca de acasă scris pe această temă.

Citez la întâmplare:

Antony Beevor, Stalingrad, editura Rao, 2009, variantă românească a lucrării Stalingrad, tipărită în limba engleză în 1999;Michael K. Jones, Stalingrad. Cum a triumfat Armata Roşie, varianta românească produsă de Corint în 2013 a cărţii tipărite în 2007 sub titlu Stalingrad:How the Red Army triumphed;Jukov – L'homme qui a vaincu Hitler de Jean Lopez şi Lasha Otkhmezuri, eseu tipărit la Perrin în 2013;Furtuna războiului de Andrew Roberts, variantă românească la Litera, în 2013, a lui The Storm of War:A New History of the Second World War, tipărită în 2009 la Penguin Books;Al Doilea Război Mondial – Stalingrad. 1942 iscălit de Peter Antill în 2007 la Osprey Publishing şi tradus la noi în 2015 de Litera;Viaţă şi destin de Vasili Grosman, roman rusesc de faimă mondială, publicat iniţial în 1988, şi tradus la noi la Polirom în 2010.

Anul trecut am reluat cărţile, adăugându-le altele noi, pentru o dezbatere la TVR2, la emisiunea mea „Omul și cartea”, despre volumul înfrânți și uitați. Românii la Stalingrad, semnat de Mihail Vasile-Ozunu şi Petre Otu, scos de mine ca editor la „editura Ion Cristoiu”, în 1999. Mă documentasem pentru emisiune până-n pânzele albe. În balamucul care e Arhiva TVR, am găsit cu greu câteva filmulețe despre Monumentele dedicate Războiului de la Stalingrad. Un moment deosebit urma să fie în emisiune reportajul de la Muzeul Militar Central din București.

M-am oferit să merg eu pe post de fătucă, pentru un dialog cu custodele în sala consacrată Frontului din Est. A fost și un bun prilej de a vedea la fața locului ce importanță dă Muzeul Campaniei din Est, hulită ieri, hulită azi și hulită în Vecii Vecilor, Amin. Am plecat de la TVR (urmare a unor lucrături politice) înainte de a realiza în direct emisiunea asta.  Nu cred că o s-o mai fac vreodată. 

Soldați români într-un câmp de sârmă ghimpată la Stalingrad

Soldați români într-un câmp de sârmă ghimpată la Stalingrad

Stalingrad – începutul ghinioanelor noastre istorice

Pentru români, Stalingrad înseamnă un Adevăr tragic:Cea mai grea înfrângere militară din istorie. Studiul „Secvenţa românească a bătăliei de la Stalingrad”, semnat de Petre Otu în numărul special al revistei „Historia”, intitulat „Noiembrie 1942. Stalingrad. Armata română în Infern”, apărut în luna noiembrie 2012, la împlinirea a 70 de ani de la sângeroasa Bătălie, face un bilanţ nemilos:„În marea confruntare de pe Volga, care a reprezentat un punct de răscruce în desfăşurarea celui de-Al Doilea Război Mondial, armata română a înregistrat cea mai severă înfrângere din istoria sa. Din efectivul total angajat, care s-a ridicat la 253.957 de oameni, pierderile s-au cifrat la 158.854 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi). Au fost, de asemenea, pierdute importante cantităţi de armament, muniţie, subzistenţe, echipament etc. Astfel, în perioada 15 noiembrie 1942-7 ianuarie 1943, cele două armate au pierdut 71.724 puşti, ceea ce reprezenta circa 50% din existent, 2.495 puşti mitraliere, 778 mitraliere, 459 tunuri aeriene, 77 mitraliere A.A., 162 tunuri câmp, 693 aruncătoare Brandt etc.”

Pe cristoiublog.ro, după primirea invitaţiei, am notat că Stalingrad înseamnă pentru noi şi începutul „Ghinioanelor” care au dus la stăpânirea sovietică de decenii. Stalingrad e prefaţa la 23 August 1944. După Dezastru, relaţiile româno-germane s-au deteriorat iremediabil, pe fondul reproşurilor reciproce pentru înfrângere. Deşi, ca urmare a intervenţiilor lui Hitler şi Ion Antonescu, interesaţi în păstrarea cu orice preţ a Coaliţiei, certurilor publice li s-a pus capăt, până în 1944, între România şi Germania n-a mai fost atmosfera din 1941, vremea când se recuperau teritoriile româneşti. Cu toate că regimul Ion Antonescu s-a străduit să cenzureze informaţiile, atât prin BBC în limba română, ascultat la noi, cât şi prin mărturiile celor scăpaţi din Iadul de pe Volga, vestea Dezastrului s-a răspândit în ţară. Opoziţia la Războiul din Est, inclusiv cea comunistă, a sporit în intensitate. Comploturile din politică şi din Armată s-au înmulţit. Palatul, şi aşa supărat, din motive personale, pe regimul Antonescu a devenit centrul intrigilor ţesute de „băieţii deştepţi”. Stalingradul a însemnat şi acel dezastru moral – neîncrederea în Război, oportunismul românesc – responsabil de Spargerea frontului în Moldova în 1944. Generalii, avertizaţi sau doar intuind, că vor plăti pentru participarea la Războiul din Est dacă ruşii ne vor ocupa, au trecut la aranjarea ploilor cu viitorul şi iminentul Câştigător. La rându-i, Mareşalul, deşi nu părăseşte Coaliţia cu Germania, caută deschideri şi către anglo-americani, fără a-şi da seama că România era repartizată Ruşilor.

Mult mai grav, în Istoria lumii imaginea României a suferit o lovitură mortală. Considerată aproape de unanimitatea cercetătorilor drept un moment de cotitură nu numai în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi în Istoria Lumii, Bătălia de la Stalingrad, dintre 17 iulie 1942 şi 2 februarie 1943, are ca punct crucial contraofensiva rusească, sub numele de cod Uranus, prin care Armata Roşie a încercuit Armata a 6-a a Mareşalului Paulus în ceea ce se va numi Punga de la Stalingrad. Operaţiunea Uranus a constat în înconjurarea nemţilor prin două lovituri puternice la mare depărtare în flancurile Armatei a 6-a, urmate de întâlnirea celor două lovituri în punctul Kalaci, sub forma unui cleşte cu mai multe braţe.

Potrivit Planului Operaţiunii, prezentat lui Stalin de generalul G.V. Jukov şi Generalul A.M. Vasilievski, în seara zilei de 13 septembrie 1942, aprobat de Stalin mai întâi şi de STAVKA, mai apoi, Loviturile au ţintit cele două Armate române – a 3-a, la Cotul Donului (flancul de Nord-Vest) – şi Armata a 4-a, în stepa Calmucă (flancul de Sud-Vest). După dezastru, între noi şi nemţi s-a angajat o polemică în chestiunea fundamentală a răspunderilor. Nemţii ne-au acuzat de defetism sau chiar de trădare. Noi am răspuns acuzându-i că au subestimat forţa ruşilor, dându-ne sectoare uriaşe (românii erau înşiraţi pe ambele flancuri ca „mărgelele pe aţă”), lăsându-ne fără tehnică modernă anticar, promisă, subordonându-ne Comandamentelor germane. Cine e de vină – ţine de nuanţe. Important e altceva. Când se scrie despre Stalingrad în Istoriile Lumii, succesul operaţiunii Uranus e pus pe seama spulberării celor două Armate române – a 3-a şi a 4-a – de contraofensivele ruseşti din 19 şi respectiv 20 noiembrie 1942.

Unii au crezut că Stalingrad e o marcă de vodcă! 

Titlul cărţii semnate de Mihail Vasile-Ozunu şi Petre Otu suna dramatic:înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad. Timp de decenii, până la apariţia cărţii, în 1999, despre Stalingrad nu se publicase nimic. Nici după 1999, Stalingradul n-a fost dezbătut. Cu excepţia revistei „Historia”, nici o publicaţie românească nu şi-a amintit că la Stalingrad au murit peste 100.000 de români. Românii au fost înfrânţi. Adevărul acesta nu mai poate fi schimbat. Dar Adevărul – Românii au fost uitaţi – putea fi schimbat. Inaugurarea Cimitirului de Onoare contribuia crucial la asta. Invitația avea menirea unei duble emoții:

– Cea de a vedea Stalingradul, lucru despre care socoteam că nu-l voi îndeplini niciodată în această viață.

– Cea de a ști că, în fine, românii căzuți la Stalingrad au Cimitirul lor.

Mă grăbesc să trimit un e-mail la adresa indicată în invitație. După traducerea în cuvinte a mulțumirii de a fi invitat, întreb, în chip normal, unde, când și cui trebuie să mă adresez. E drept, militarii români au ajuns la Stalingrad în vara lui 1942, trimiși de Mareșal, pe jos o parte din drum. Nu-mi imaginez c-aș putea ajunge pe jos. Nu-mi dau seama ce formulă de transport va fi aleasă. Mergem cu o cursă obișnuită? Mergem, adică se va constitui o Delegație și noi, membrii acestei Delegații, vom fi dați în grija unui Conducător? Mergem cu un charter? Mergem cu trenul? Cine organizează? Trimit e-mailul la Ambasadă și mă aștern pe așteptat. Până la primirea amănuntelor (proces complicat, deoarece ambasadorul îmi va trimite mai multe e-mailuri pe o adresă greşită), sub puterea emoţiei iscate de veste, încep să dau telefoane. Sunt convins că toată lumea realizează importanţa momentului. Spre uluirea mea, directorii şi moderatorii TV cu care stau de vorbă, invitându-i să trimită o echipă la Ceremonie, ba chiar să meargă chiar ei, răspund cu o tăcere semnificativă.

Mai târziu, aveam să-mi dau seama că mulţi ziarişti habar n-aveau ce a fost la Stalingrad, oraş pe care-l confundau cu o melodie de hard-rock sau – dacă nu mai ales – cu o marcă de vodcă. Mă aşteptam ca între premier şi preşedinte să încolţească o întrecere Cine să meargă. Nici vorbă. Premierul a trimis până la urmă un reprezentant, pe Teodor Meleşcanu. Preşedintele n-a trimis pe nimeni. Nici măcar n-a scris pe facebook despre asta. La Festivalul Viei şi Vinului de la Focşani a trimis însă un consilier.

După ce m-am întors din călătoria de la Stalingrad, deşi am scris zi de zi despre călătorie, cu mici excepţii („B1 Tv”, „Evenimentul zilei”, revista „Historia”), nici o publicaţie nu s-a grăbit să mă contacteze pentru a mă invita să relatez cele văzute şi să-i pun la dispoziţie filmul şi fotografiile făcute acolo. Ghinionul românilor morţi la Stalingrad. Nu puteau şi ei să moară la Paris, la Milano, unde se poate face shopping?

Reflector antiaerian deservit de soldați români la Stalingrad

Reflector antiaerian deservit de soldați români la Stalingrad

Ne lipsesc Memoriile românești despre Bătălie

În pregătirea călătoriei la Stalingrad citesc sau recitesc cărțile din biblioteca personală despre această încleștare de o amploare și un pariu greu de întâlnit la alte confruntări din Istorie, cu excepția, poate, a Waterloo-ului. Cărți, articole despre Stalingrad în general. Cărți, articole despre Stalingradul românesc. Remarc din start că, noi, românii stăm prost în materie de memorii despre Stalingrad. O carte a lui Radu Mărculescu, una a lui Emilian Ezechil – sunt singurele mărturii despre Stalingradul românesc, nu în întregimea volumului, cum te-ai aștepta, ci doar prin câteva pagini sacrificate pentru descrierea căderii în prizonierat. De ce nu avem Memorii am explicat în altă parte. În anii de până la 1989, Stalingradul a fost ținut deoparte de conștiința românească.  După 1989 s-a întâmplat la fel. Totuși, din ce am citit până acum rețin, ca secvență de neuitat dintr-un Dezastru, cea descrisă de Radu Mărculescu în Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, editura Humanitas, București, 2010:„Nu ştiam unde duce drumul acesta care şerpuia pe firul unei vâlcele, dar era unicul posibil în situaţia dată. Ne angajarăm pe el în galop. Oricum, Kleţkaia nu putea fi decât în direcţia lui. La o răscruce de druuri oprii ca să consult harta. Identificai vâlceau şi văzui că duce la Kleţkaia. Eram pe drumul cel bun. Încă o sforţare şi eram salvaţi. Dar, pe măsură ce înaintam la trap pe acest fund de vale, el se făcea din ce în ce mai larg, iar pe malurile lui ridicate, care se tot îndepărtau de noi, începură să curgă, ca nişte pâraie, şi pe dreapta, şi pe stânga, şiruri de ostaşi şi pe jos, şi în căruţe sau pe cai. Pâraiele se făceau râuri, apoi fluvii şi umplură tot cazanul văii cu o mare de oameni care se înghesuiau, se îmbrânceau, se înjurau, toţi mânaţi spre aceeaşi ţintă, ca spre un colac de salvare:Kleţkaia, singurul loc prin care se mai putea ieşi din încercuire, pe podul de peste Don. Masa asta informă, dezordonată, călcându-se în picioare ca să ajungă cât mai repede la liman, era rămăşiţa jalnică a ceea ce fusese armata noastră. Strânsă ca într-o menghină de polipii acestui monstru colectiv, bateria noastră, sau ce mai rămăsese din ea, înainta cu greutate, pierzânduşi coeziunea şi dizolvându-se în restul gloatei. Aşa s-a făcut că m-am rupt de o bună parte din oamenii noştri şi de Furtună, pe care nu l-am reîntâlnit decât în lagăr.”

De ce nu place stalingrădenilor filmul Stalingrad 

Ultimul film produs despre Bătălia de la Stalingrad se numește chiar „Stalingrad”, în regia unuia dintre cei mai mari regizori ruși ai momentului:Fiodor Sergheievici Bondarciuk, 48 de ani, actor și producător de film totodată. Fondator al Companiei Art Pictures Studio, Fiodor Bondarciuk s-a afirmat în cinematografia mondială ca un artist rus care știe să facă filme profitabile fără a le lipsi de notele definitorii ale tradiționalei arte rusești.

Pelicula sa, Compania a 9-a, ieşită pe piaţă în 2005, bazată pe o dramă din războiul dus de ruși în Afganistan (bătălia pentru Cota 3234. de la începutul lui 1988) a avut un buget de 9.500.000 de dolari și încasări de aproape trei ori mai mare:25.555.809 de dolari. Statisticile îl declară cel mai profitabil film rusesc de până în 2005. Stalingrad repetă nota definitorie din Compania a 9-a:Nesfârşitul farmec al artei rusești se îmbină perfect cu dinamica trepidantă de tip Hollywood. Succesul comercial a fost uriaș. S-a cheltuit 30 de milioane de dolari și s-au încasat 68.075.573. Mult mai impresionant decât succesul comercial, a fost succesul publicitar.  Atât în Rusia, cât și în SUA, filmul a fost distribuit de Columbia Pictures. După premiera de la Volgograd (Stalingradul de ieri), din 27 septembrie 2013, au mai avut loc premiere în China (23 februarie 2014) și în SUA (28 februarie 2014). De ce am ținut să consemnez aceste amănunte?

Ajuns la Stalingrad, îndrumătoare din partea Autorităților locale ne-a fost nouă, celor veniți din România, o angajată a Primăriei Volgograd, consilieră la Departamentul Economic, absolventă de Științe economice. La Muzeul – Panoramă al Bătăliei de la Stalingrad, la finele vizitei, le-am întrebat pe cele două însoțitoare – consiliera și ghida din partea Muzeului – dacă au văzut filmul Stalingrad. Amândouă, fete tinere, absolvente de facultate, au strâmbat din nas. L-au văzut, firește, dar nu le-a plăcut.

— De ce nu le-a plăcut? m-am interesat eu prin translator, nițel descumpănit, deoarece știam de succesul mondial al filmului.

— Pentru că filmul n-are nici o legătură cu Stalingrad, cu Orașul, cu Rusia – mi s-a răspuns. E prea americanizat!

Stalingrad e un film care poate fi vizionat în sine, fără a şti unde și când se petrece. Are tot ce-i trebuie unei pelicule pentru a umple sălile de cinema:Explozii, fum, dueluri de confruntare corp la corp și dueluri de confruntare cu împușcături, iubiri devoratoare, uri devastatoare, suspansuri, răsturnări de situație. Stalingrad trebuie vizionat şi de cei care ştiu câte ceva despre Bătălie, dar şi de cei care ar vrea să ştie. Am văzut filmul pe DVD – deși îl cumpărasem mai de mult –, înainte de a pleca în Rusia. Aveam deja experiența de lectură a cărții lui Antony Beevor, Stalingrad, eseu strălucit în care, pentru prima dată în istoriografie, datorită talentului de scriitor al autorului, în prim-plan sunt oamenii și nu hărțile, complicatele hărți militare, de neînțeles de noi, civilii. După ce-am văzut filmul și după ce m-am întors de la Stalingrad, am recitit cartea. Așa se face c-am văzut în film, spre deosebire de cele două tinere rusoaice, un  instrument deosebit de a înțelege esența întâmplărilor de la Stalingrad. 

De ce nu le-a plăcut filmul celor tinere? Mai întâi, pentru că erau din Stalingrad şi se mândreau cu asta. Toţi locuitorii de azi ai Volgogradului sunt urmaşi ai celor care au trăit şi chiar au luptat în 1942-1943. Ca şi moscoviţii, ca şi parizienii, ca şi londonezii, stalingrădenii văd în istorie un teritoriu al trecutului prin care se deosebesc de alţi cetăţeni. Apoi cele două erau rusoaice din ţara lui Vladimir Puțin. Într-adevăr, în film nu se vede Măreţia Maicii Rușii, chiar dacă ici-colo regizorul se străduieşte s-o arate. Potrivit deschiderii, filmul se petrece în noiembrie 1942. Operațiunea Uranus, prin care Armata a 6-a a fost prinsă în Punga de la Stalingrad, a început pe 19, respectiv, 20 noiembrie 1942 și s-a încheiat pe 23 noiembrie 1942.

Din punct de vedere istoric, întâmplările din film se desfăşoară înainte de încercuirea Armatei germane. Ultimul asalt al nemților pentru a ajunge la Volga a avut loc pe 29 octombrie 1942, având drept ţintă nordul Oraşului. Deși avea în stăpânire 90% din Stalingrad, Paulus nu reușește să treacă de fâșia de câteva sute de metri, apărată de ruși cu îndârjire sălbatică.

Dacă ar fi să credem genericului, filmul se petrece în intervalul 29 octombrie – 23 noiembrie 1942. Cum însă în desfășurarea acțiunii apar secvențe precum trecerea Volgăi de către noi formațiuni din Armata Roșie (s-a întâmplat asta cu Divizia 13 Gardă a lui Rodimțev în 14 septembrie 1942), incendierea Stalingradului prin explozia depozitului de combustibili, acțiunea lunetiștilor, luarea civililor drept prizonieri, timpul precizat de Istorie nu e respectat. Ca şi în cazul Panoramei din Muzeul Panoramă, perioada din film e un pretext pentru a istorisi aproape întreaga bătălie de la Stalingrad.

Afiș de promovare a filmului „Stalingrad”,  în regia lui Fiodor Sergheievici Bondarciuk

Afiș de promovare a filmului „Stalingrad”, în regia lui Fiodor Sergheievici Bondarciuk

Stalingrad – un film despre Războiul ca luptă corp la corp

S-a spus că modelul îl reprezintă Casa Pavlov. Nu cred. Modelul poate fi găsit în orice clădire din Stalingrad cucerită şi recucerită de ruşi sau de nemţi într-un război poreclit de nemţi Rottenkrieg (Războiul şobolanilor). Esența filmului e dată însă de o realitate tipică Bătăliei de la Stalingrad:Ca urmare a tacticii impuse de Vasili Ciuikov, comandantul Armatei  62, cele două tabere erau despărțite doar de câțiva metri.  O grupă de asalt, pregătită să se lupte corp la corp, (șturmovaia) cucerește o clădire ocupată de nemți. Rușii transformă clădirea în fortăreață pentru a bloca avansul german spre locul de trecere a Volgăi de către Armata Roșie. Aceasta e Bătălia de la Stalingrad. Rușii fac din fâșia de pământ de pe malul Volgăi un zid inexpugnabil. Nemții o iau cu asalt aruncând în joc tancuri, aviație, artilerie, infanterie. Rușii apără cu sălbăticie fiecare ruină, fiecare casă. În final, pentru a opri înaintarea infanteriei germane, susținută de tancuri, comandantul grupei de asalt, rămas doar cu un luptător, pune să se transmită Comandamentului ordinul unui atac de artilerie de pe malul de Est în urma căruia clădirea e distrusă, cu tot ultimii doi ruși.

Fiodor Bondarciuk a făcut un film hollywoodian plecând de la esența Bătăliei de la Stalingrad:Aici nu s-au mai confruntat armate, ci oameni. Iar oamenii, de o parte și de alta, se transformă, în astfel de împrejurări, în fiare sălbatice. Armata germană a fost înfrântă, pentru că voința rușilor de a apăra fâșia de oraș a fost mult mai mare decât cea a nemților de a ajunge la Volga. Pentru a justifica ferocitatea rușilor, prin comentarii atribuite unui narator (fiul fetei de 18 ani pe care rușii o găsesc în clădire), regizorul amintește în cazul fiecărui luptător din grupa de asalt, suferințele produse familiei sale de nemții contropitori. În spațiul consacrat filmului apar aproape toate notele care fac unică Bătălia de la Stalingrad:Prezența civililor în zona de război,  lupta corp la corp, iluzia nemților  că vor ajunge până-n India, sălbăticiunea nemților, împușcarea dezertorilor, izolarea în care luptă fiecare grupă;orașul distrus.

Două românce pe urmele unui român căzut la Stalingrad

Vineri, 24 octombrie 2015, potrivit programului, pășesc în Salonul oficial al aeroportului Otopeni. Despre Salon, despre atmosfera de aici de la călătoriile Președintelui, am scris pe larg în notele de călătorie satirice Un mijloc de călătorie unic în lume:Avionul prezidențial. Ultima oară când am intrat aici a fost în vara lui 2012. Știind interesul meu pentru locuri ciudate de pe glob, Valeriu Turcan, purtător de cuvânt al Administrației prezidențiale, m-a invitat să-l însoțesc pe președinte în vizita întreprinsă în Turkmenistan. Acum, călătoresc doar cu secretarul general al MApN, Codrin Muntean, conducătorul delegației oficiale la Ceremonia de la Stalingrad. Lipsesc camerele de luat vederi, lipsesc persoanele care se fâțâie încolo și încoace cu aerul important al unora care țin Globul pe umeri, ca să nu cadă și să se spargă. Lipsește mai ales Venirea Șefului, precedată de un freamăt și de tresărirea unora de a lua poziție de drepți.

Șeful cel Mare – secretarul general al MApN– a venit împreună cu mine, deoarece m-a luat cu mașina de acasă. Trec de încăperea filtrelor și intru în Salonul de Plecări-Sosiri. De pe șirul de scaune din stânga, se ridică o femeie scundă, care mă abordează cu un surâs amabil. A stat până atunci lângă o bătrână îmbrăcată ca la țară, cu părul acoperit, tot ca la țară, cu o basma. Așa am făcut cunoștință cu cineva care m-a imitat în aventura mea de a merge prin cărţi pe urmele tatălui, rănit grav la Dalnik, în Bătălia Odessei, interesându-mă cu pasiune de tot drumul de la trecerea Prutului până la locul fatal.

E vorba de Simona Viorica Frențescu, nepoata eroului sergent TR sanitar, Gheorghe C. Popescu, din comuna Fratostița, Dolj, rănit grav la Kapinka, în vara lui 1942, mort în Spitalul de la Gniloaxaiskaia, raionul Oktiabrski, regiunea Volgograd, înhumat la Cimitirul de Companie de la Gara localității. Simona Viorica Frențescu a fost invitată de Oficiul pentru Cultul Eroilor să participe, împreună cu mama sa, Elena Gh. Popescu, fiica sergentului, la Ceremonia de la Stalingrad.

Din discuție îmi dau seama că Simona Viorica Frențescu, asistentă medicală, și-a făcut o pasiune din a afla cât mai multe despre locul și împrejurările în care a căzut bunicul ei.

Știa de cartea înfrânți și uitați. Românii în Bătălia de la Stalingrad, scoasă de mine, în 1999, la editura Ion Cristoiu. A căutat-o peste tot,  inclusiv pe Internet, dar n-a găsit-o.

— O am la mine – îi spun –, după care îi cer să-mi dea amănunte pentru a vedea cam pe unde a căzut bunicul ei:La Cotul Donului?  în Stepa Calmucă? în Punga de la Stalingrad? Aflu c-a făcut parte din Regimentul 26 Dorobanți, deși a fost îngropat în Cimitirul de Campanie al Spitalului 10, Regimentul 3 Vlașca. Regimentul a ţinut de Corpul 6 Armată. Mă întorc la locul unde am lăsat valiza de mână, scot un exemplar (nici Petre Otu nu mai are unul) și caut febril amănunte despre Corpul 6 Armată.

Cu ajutorul cărții, reconstitui drumul lui Gheorghe C. Popescu până la locul în care a căzut. Corpul 6 Armată se afla în ianuarie 1942 în Crimeea, unde lupta împotriva asaltului sovietic de a recuceri peninsula. Ca urmare a înțelegerii dintre Hitler și Ion Antonescu, în februarie 1942, Corpul 6 Armată se deplasează la Harkov, pentru a participa, alături de Armata germană, la ofensiva de primăvară. În cadrul acestei ofensive, Corpul 6, comandat de generalul Corneliu Dragalina, contribuie la cucerirea Harkovului de către nemţi. Pentru succesul înregistrat alături de armata germană, românii sunt felicitați de Ion Antonescu prin Ordinul de zi din 4 iunie 1942, care defineşte Bătălia drept „una dintre cele mai mari din istorie”. Sub comanda nemțească, Corpul 6 se lansează în năpustirea către Stalingrad. Pe 27 iulie 1942, românii trec Donul, în cadrul operațiunii cu nume de cod Blau.

Slavă Domnului, a murit la timp!

Nepoata eroului, căreia îi dau cartea, deschisă la pagina presupusă de mine a surprinde unde și când a căzut bunicul, se apucă de citit. La un moment dat, se ridică de pe scaun și, cu cartea-n mână, vine până la mine, rămas pe o latură a salonului oficial. Fericită c-a dezlegat enigma, îmi arată cu degetul pasajul cu amănunte despre lupta în care i-a căzut bunicul, sergentul sanitar Tr Gheoghe C. Popescu:„La 31 iulie, Corpul 6 armată a trecut la ofensivă, parcurgând 130 km în șase zile și ajungând la râul Aksai. În cursul zilei de 6 august, marile unități române au realizat capete de pod la nord de cursurile de apă. Pentru a spori eficacitatea acțiunii, a fost introdusă în luptă și Divizia 4 infanterie. Dezvoltând ofensiva din capul de pod, diviziile 2 și 4 infanterie au atins, la 9 august, poziția de apărare sovietică de la râul Mâșcova. La 10 august, Corpul 6 armată a atacat poziția din sectorul Kapinka-Vasilievka, dar nu a putut-o străpunge. Pentru a spori șansele de succes, atacul a fost reluat la 20 august, dar cu rezultate relativ modeste – cucerirea doar a două localități. La dreapta corpului de armată, a fost introdusă în bătălie și Divizia 20 infanterie, dar acest lucru nu a avut rezultatul scontat.”

Aleea Eroilor din Stalingrad

Aleea Eroilor din Stalingrad

Gheorghe C. Popescu a căzut, rănit grav, în atacul din 20 august 1942, și a murit la Spital în 23 august 1942. Deși una din plăcile comemorative (nr. 3) de la Cimitirul de onoare al militarilor români marchează oseminte ridicate de la Gniloaxaiskaia, raionul Oktiabrski, e greu de ştiut dacă printre ele sunt și cele ale lui Gheorghe C. Popescu. Din acest moment, pe nepoată n-o mai interesează destinul Corpului 6 Armată. Eu însă, ca istoric, și având experiența cu iscodirea drumului parcurs de tatăl meu, sunt curios să știu ce s-a întâmplat mai departe.

De un real ajutor îmi e volumul II al lucrării lui Constantin I. Kirițescu România în al Doilea Război Mondial, apărută la Univers enciclopedic, București 1995, care urmărește îndeaproape drumul Corpului 6 Armată până la Stalingrad. După trecerea Donului, Corpul 6 Armată a luat poziție în marginea Stepei Calmuce, cu fața spre Răsărit, subordonată Grupului de Armate Sud germane. Corpul 6 Armată făcea parte din Frontul Armatei a 4-a române, lung de 200 de km. Dintre toate unitățile, era cea mai apropiată de Stalingrad. Lovitura din 20 noiembrie 1942 a spulberat Divizia I Infanterie a Corpului și a împins în încercuire Divizia 20 Infanterie. Ținând de Divizia I, Gheorghe C. Popescu n-ar fi căzut în încercuire. Ar fi supraviețuit însă Loviturii? Dacă nu, oasele sale ar fi rămas în Stepa Calmucă. Mort la 23 august 1942, a avut avantajul de a fi înmormântat în Cimitirul de Campanie.

Trebuie să vezi Volgogradul, ca să înțelegi Stalingradul

Istoricii care s-au ocupat de Bătălia de la Stalingrad mărturisesc sau doar sugerează în scrierile lor c-au fost la fața locului pentru a înțelege ce s-a întâmplat. Andrew Roberts, autorul celebrului eseu Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de-al Doilea Război Mondial, notează la un moment dat în capitolul despre Stalingrad semnificativ intitulat „Maica Rusie îngenunchează Vaterlandul”:„Vizitând Volgogradul astăzi și vizualizând topografia locului, oricine își poate da seama de dimensiunea problemelor întâmpinate de germani în timpul asaltului.” Michael K. Jones, autorul studiului Stalingrad. Cum a triumfat Armata Roșie, recunoaște c-a vizitat Stalingradul însoțit „pe la toate punctele unde s-au dus lupte” de generalul Anatoli Mereşko, fost ofițer cu misiuni speciale al Armatei 62, lucrând sub directa îndrumare a lui Vasili Ciuikov. Într-adevăr, după cum avea să mă convingă călătoria la Volgograd, numai după ce ajungi la fața locului poți avea imaginea profundată a ceea ce s-a întâmplat. Înainte de a merge la Stalingrad am citit mult și am scris mult despre Crunta Bătălie, una dintre cele mai aparte din Istoria Lumii.

Toate cărțile și articolele parcurse beneficiau de hărți mai mult sau mai puțin didactice. Una dintre cele mai lămuritoare scrieri despre Marea încleştare, Stalingrad. 1942, de Peter Antill, conţine reproduceri ale dispozitivelor de luptă pe parcursul celor trei mari ofensive ale Armatei a 6-a pentru a ajunge la Volga:14-26 septembrie 1942, 27 septembrie-7 octombrie 1942, 14-29 octombrie 1942. Recitind-o în avion, de la Moscova la Volgograd, m-am străduit să-mi dau seama, urmărind dispozitivele, în ce parte e Sudul și Nordul, cei doi Poli invocați cu osârdie pentru a explica lovitura de berbece a ofensivei nemţeşti și rezistența rușilor pe fâșia de pământ de-a lungul Volgăi. Spre ghinionul meu, am prins la Stalingrad două zile – 24 și 25 octombrie 2015 – de vreme rea. Dacă socotim și timpul consacrat vizitei la Muzeul Panoramă și Ceremoniei de la Rossoșka, mi-a rămas puțin răgaz pentru mersul pe jos prin oraș. Ghinionului meteorologic i s-au adăugat realitățile rusești. Toate strădaniile mele de a găsi un ghid al orașului într-o limbă de circulație internațională s-au dovedit zadarnice. Hotelul Volgograd din Centru e principalul hotel al orașului.

Condițiile sunt la standarde occidentale. Da, dar spre deosebire de hotelurile din Occident, nu vei găsi aici nici măcar contracost o hartă a orașului, ca să nu mai spun de o broșură ghid. Abia spre finele lui 25 octombrie 2015, la ieșirea din Muzeul amenajat în Buncărul lui Paulus, am găsit, din pură întâmplare, la o prăvălie de suveniruri, plasată lângă Muzeu, un ghid în limba engleză, intitulat Volgograd, Stalingrad, Tsaritsyn. Travel Guide, apărut în 2015 la Volgograd.

Ghidul, foarte bun, avea pentru mine marele avantaj al reproducerii, ca traseu de urmat pe jos, a hărții de monumente dedicate Bătăliei și, prin asta, a hărții dedicate Bătăliei propriu-zise. Venit prea târziu, Ghidul mi-a arătat că unele locuri – Gara, locul de debarcare a Diviziei 13 Gardă a lui Rudminţev, de exemplu, erau la câțiva pași de hotelul Volgograd. La câțiva pași de hotel, mai precis de cealaltă parte a Pieței Luptătorilor căzuţi, spre Nord, se afla Muzeul amenajat în buncărul lui Paulus. La subsolul Univermag, construit în 1938, și distrus în timpul războiului, își amenajase după încercuire Mareșalul Paulus Cartierul general. Deși era la câțiva pași, a fost o adevărată aventură să-l descopăr. Nu mi-a fost de nici un folos nici harta de pe tabletă. Ca să aflu amănunte, dat fiind că ploua, am intrat la Poșta Orașului, ca să mă adăpostesc. În mijlocul halei de formă rotundă se ridica Statuia lui Lenin din Marmură Albă, dovedindu-mi că Măreața Rusie Capitalistă nu-și reneagă trecutul bolșevic. Chiar și-n aceste condiții – povestite de mine aici pentru a schița ceva din atmosfera locurilor din Rusia profundă – am reușit să-mi fac o imagine asupra a ceea ce s-a întâmplat în vara lui 1942, la Stalingrad.

Hotelul Volgograd are pe peretele dinspre Piață o tăbliță care-l anunță ca monument legat de Bătălia de la Stalingrad. Construit în 1890, hotelul se numea Al Capitalei. În 1918, în tipul Războiului civil, Stalin a stat la acest hotel ca trimis al Guvernului Bolșevic pentru apărarea orașului Țarițîn de Albgardiștii conduși de Denikin. În hol, lângă recepția propriu-zisă, un panou publicitar cuprinde fotografii ale oaspeților de seamă.  Prima e cea a lui Iosif Vissarionovici Stalin, explicată astfel:„În 1918, în hotelul Al Capitalei a trăit și a lucrat I.V. Stalin”. Printre cei cu care hotelul se mândrește că i-a găzduit se numără și Mihail Șolohov, prezentat ca deținător al Premiului Nobel pentru literatură. Tăblița de pe fațadă înscrie hotelul printre obiectivele Moștenirii culturale. În septembrie 1942, mai precis în timpul primei ofensive nemțești, îndreptate asupra Sudului şi Centrului Orașului, hotelul a fost cucerit de nemți. El s-a numărat printre clădirile apărate cu înverşunare de Armata 62 a lui Vasili Ciuikov.

Cu spatele la Volga, ca şi ruşii la Stalingrad

Ieșind din hotel, după câțiva metri, vei da peste o arteră largă care duce la Volga. Am luat-o în jos, spre fluviu, pe această arteră, și am ajuns la Bulevardul Lenin, care străbate oraşul de la Sud la Nord. Aleea Eroilor, artera până la Volga, e marcată de o succesiune de monumente dedicate Bătăliei de la Stalingrad. Printre ele trebuie amintite Fântâna Arte şi Propylaea, de o parte și de alta a celor 100 de trepte ale Scării. Treptele coboară până la locul în care se afla debarcaderul folosit de Armata a 62-a a lui Vasili Ciuikov, pentru a primi întăriri de pe malul de Est, peste Volga, sub focul avioanelor și al artileriei nemțești. Ajuns pe malul Volgăi, m-am întors cu spatele la fluviu și cu fața la oraș. Eram în punctul atins de Armata a 6-a după prima ofensivă, din 14-26 septembrie 1942. Sudul şi Centru Oraşului fuseseră cucerite de nemţi. 

Rămăsese doar o fâşie îngustă, în nordul Stalingradului, apărată de ruşi până în ultima clipă a Bătăliei. Am avut atunci pentru totdeauna imaginea de ansamblu a Bătăliei de la Stalingrad.

Nici un pas înapoi!

În spatele meu, dincolo de Volga, se întindea teritoriul URSS, rămas necucerit de nemți. Nemţii îl invocau drept Asia. Dacă aș fi fost militar al Armatei Roșii, aș fi avut în minte două documente:Ordinul 227 din 28 iulie 1942, dat de Stalin și cunoscut sub numele de Nici un pas înapoi! și zicerea lui Vasili Ciuikov, răspândită pe tot frontul de la Stalingrad, Dincolo de Volga n-avem ce căuta, preluată de la  lunetistul Vasili Zaiţev, eroul fimului Enemy at the Gate.

Grup statuar ridicat de sovietici după victoria Armatei Roșii la Stalingrad

Grup statuar ridicat de sovietici după victoria Armatei Roșii la Stalingrad

Ordinul 227 a fost interpretat în fel și chip. Cea mai des întâlnită interpretare pune accentul pe măsurile drastice impuse de Stalin pentru a curma lașitatea, considerată cauza de fond a Degringoladei rusești. Astfel, potrivit Ordinului, nici un comandant nu se putea retrage fără permisiunea superiorilor, iar în cazul comandanților de Armată, fără cea a Kremlinului. În spatele fiecărei Armate se constituiau Detașamente zise de Stopare, care deschideau focul împotriva celor care se retrăgeau. Exprima Ordinul doar pornirile sângeroase ale lui Stalin? Istoricii serioși și, prin asta, obiectivi, răspund Nu! Mai întâi, pentru că Ordinul nu se limita la represaliile îndreptate împotriva celor care se retrăgeau, fie din lașitate, fie din calcul tactic. Ordinul se adresa și sufletului rus. Michael K. Jones citează din Ordin în acest sens:

„«Fiecare comandant, soldat și activist politic trebuie să înțeleagă că resursele noastre nu sunt nelimitate... Retragerea înseamnă distrugerea țării și a noastră. Fiecare palmă de pământ pe care o pierdem va întări semnificativ puterile inamicului și va slăbi apărarea patriei.»”

Şi istoricul continuă:„Îndemnul acestui ordin suna așa:«Nici un pas înapoi! Aceasta trebuie să fie devizia noastră de acum înainte. Trebuie să apărăm până la ultima picătură de sânge fiecare poziție, fiecare metru din teritoriul sovietic, să ne agățăm de fiecare bucată de pământ și să-l apărăm cu toată ființa noastră.»” Ordinul n-are nici o legătură cu Bătălia de la Stalingrad. Ofensiva pentru Cucerirea Orașului a început mult mai târziu, pe 23 august 1942.  El are legătură cu degringolada Armatei Roșii din timpul celei de-a doua ofensive a nemților din primăvara și vara lui 1942. Dacă înaintarea rapidă către Moscova din vara lui 1941 își mai avea o justificare, prin surprinderea produsă Armatei Roșii, cea din vara lui 1942 rămâne inexplicabilă pentru ruşi. Pe frontul de Sud, Armata Germană avansează în chip triumfal. Una dintre cauze stă în incompetența comandanților sovietici. Alta, cea mai importantă, trimite însă la un fapt sufletesc:Credința în imensitatea Rusiei. Din punct de vedere psihologic, rusul, fie el militar sau civil, împărtăşea sentimentul  că în spatele său se afla un teritoriu uriaș, pe care se poate retrage fără probleme. Până la Vladivostok mai e! îşi zicea fiecare. Ordinul 227 are menirea de a curma această credință. Istoricii se întreabă de ce nu s-au iscat revolte la acest Ordin. Oricât de tari ar fi fost detașamentele de Stopare, e greu de crezut c-ar fi putut face față unei revolte la nivelul unor divizii sau al unei Armate.

Chiar și prin măsurile de o rară duritate față de retragerile lașe, dacă nu mai ales, Ordinul 227 a avut menirea de a trezi în cei de pe front o nouă credință:Că nu mai aveau unde să se retragă și, în consecință, trebuie să reacționeze la ofensiva nemțească de parcă ar fi fost cu spatele la zid. Michael K. Jones, convins de aspectul psihologic al Ordinului, îl citează pe Anatoli Mereșko:„În ceea ce-l privește pe Mereșko, ordinul a reprezentat primul moment crucial pentru însănătoșirea moralului rușilor:«Ordinul Nici un pas înapoi! a creat o imagine cu totul negativă în Occident, dar chiar și în presa noastră:trupele rusești forțate să atace, având mitraliera în spate. Fiecare armată are o unitate de pedeapsă pentru ofițeri și un batalion de pedeapsă pentru soldați, numai că în 1942 pierduserăm 70% din resursele economice. Unii ofițeri și soldați credeau că ne puteam retrage până la Munții Ural, dar fiecare retragere de atunci încolo însemna pieirea patriei. Nu mai aveam unde să ne retragem. Ordinul 227 a jucat un rol vital în acestă bătălie. A deschis ochii oamenilor și ai armatei și le-a arătat care era adevărata situație cu care se confrunta țara. De aici s-a născut și faimoasa lozincă de la Stalingrad:Dincolo de Volga nu avem ce căuta. Nu ne mai luptam pentru un oraș. Ne-a inspirat să ne luptăm pentru fiecare metru pătrat, pentru fiecare tufiș și pârâiaș, fiecare bucățică de teren. Ordinul 227 a insuflat o dârzenie de necrezut.»”

La începutul filmului Stalingrad, căpitanul care conduce Grupul de asalt, după ce ocupă Clădirea, dă să-l împuște pentru lașitate pe transmisionistul care nu reușise să blocheze aruncarea în aer a depozitelor de combustibil. Un istoric povestește momentul în care un ofițer rus bandajat la cap în chip fals a fost împușcat pe loc de o asistentă la urcarea pe bac, pentru a trece pe Malul de Est, după ce respectiva i-a smuls bandajul și a văzut că se prefăcea. 

Timpul înseamnă sânge. Şi Stalin de timp avea nevoie

Lupte acerbe s-au dat pe Volga în timpul asediului Stalingradului

Lupte acerbe s-au dat pe Volga în timpul asediului Stalingradului

Ordinul 227 a fost transformat în Dincolo de Volga n-avem ce căuta. Fluviul intra astfel în conștiințe ca un hotar natural al Rusiei, dincolo de care e Hăul. Aici, în locul unde stau, au ajuns totuși nemții prin ofensiva din 25-26 septembrie 1942. La stânga, cum mă uit spre Oraș, am partea de Sud, marcată de două obiective legendare ale Bătăliei: Gara și Silozul de cereale. La dreapta, e partea de Nord a Orașului, Kurganul  lui Mamai, Zidul lui Rodimțev, unde a descins, în după-amiaza lui 14 septembrie 1942, Divizia 13 Gardă, Complexul de fortărețe care sunt uzinele Stalingradului. În față, am Centrul Orașului, cu Piața Centrală, cu hotel Volgograd, cu Univermag. Armata Roșie, retrăgându-se spre Volga, a fost supusă la trei atacuri nemţeşti înspăimântătoare. 14-26 septembrie 1942, pentru a cuceri Sudul și Centrul Orașului;27 septembrie-7 octombrie 1942, pentru a cuceri Nordul Orașului;14 octombrie-29 octombrie 1942 tot pentru Nordul Orașului. Ruşii au rezistat pe o fâşie de câteva sute de metri situată pe malul Volgăi, la Nord. Pe 29 octombrie 1942, Armata a 6-a, epuizată, încetinește ritmul. Deținea 90% din Oraș, dar nu putuse să-i arunce pe ruși peste Volga. Pe 13 septembrie 1942, după consemnările tuturor istoricilor, Stalin decide operațiunea Uranus.

Operațiunea era simplă:în timp ce Vasili Ciuikov avea misiunea să-i țină pe nemți la Stalingrad, rușii aveau să pregătească o contraofensivă de proporții (peste un milion de oameni) lovind în cele două flancuri, de Nord și de Sud, apărate de români. Surpriza era dată de depărtarea la care avea să fie administrată prima lovitură. La 160 de kilometri de Stalingrad, în direcția sud-est din capul de pod Serafimovici, o țepușă de 65 de kilometri înfiptă în Armata a 3-a Română. Fusese aleasă o asemenea depărtare pentru a nu da posibilitate Armatei a 6-a de la Stalingrad să se întoarcă în tentativa de a stăvili ofensiva rusească. Pregătită în cel mai mare secret, prin folosirea Maskirovkăi (măsuri de inducere în eroare), Operațiunea a năpustit asupra flancurilor Armatei Germane peste un milion de oameni, sute de tancuri T-34 şi KV-1, adevăraţi monştri de oţel, mii de tunuri și obuziere. Așa cum arată toți istoricii, Operațiunea Uranus n-ar fi izbutit dacă nemții n-ar fi fost atrași în capcana numită Cucerirea Stalingradului cu orice preţ.

Andrew Roberts, în Furtuna războiului, observă:„Ciuikov a fost lăsat în oraș pe post de țap priponit pentru a distrage lupul german”. Decizia privind Operațiunea Uranus s-a luat pe 13 septembrie 1942. Primul atac german a avut loc între 14-26 septembrie 1942. Atât acesta, cât și celelalte, care au urmat, s-au lovit de rezistența rușilor reduși în cele din urmă la o pungă pe malul Volgăi, în nordul Stalingradului. Nu doar rușii, dar și străinii au glorificat eroismul Armatei Roșii ținând piept diviziilor nemțești în iureșul acestora de a ajunge la Volga pe toată lungimea de aproape 40 de kilometri a Stalingradului. Toți observă însă că ajutoarele venite în sprijinul lui Ciuikov de pe malul de Est erau drămuite cu severitate. N-avea Stalin forțe în stare să treacă Volga și să ajute Armata a 62-a? Firește că avea.

În timp ce rușii din Stalingrad se sacrificau cu miile în lupta corp la corp, supuși unor privațiuni cumplite, la 160 kilometri de Stalingrad se comasau peste un milion de oameni. În aceste condiții, rezistența supraomenească a rușilor la Stalingrad nu e dictată de disperarea că Dincolo de Volga nu mai e nimic. Ea e dictată de ceea ce Vasili Ciuikov desemna drept Timpul înseamnă sânge. Prin sacrificiul celor de la Stalingrad trebuia obținut timp pentru pregătirea Operațiunii Uranus. Vasili Ciuikov a preluat comanda Armatei a 62-a la 12 septembrie 1942.

A știut el o clipă că joacă rolul Țapului priponit?

Ruşii au fost mai mult decât binevoitori

Duminică, 25 octombrie 2015, ora 8, dimineața.  Potrivit indicațiilor date de ambasadorul Vasile Soare, la ora 8 dimineața trebuie să fim în holul hotelului, mic dejunați deja, pentru a ne lansa în Programul zilei.  Care va începe la 8, 45 și se va încheia pe la 14, cel mai devreme. Volgograd e un hotel din seria numită de arhitecți Stalin Style. Refăcut în anii postbelici staliniști (rămăsese totuși în picioare după Infernul de la Stalingrad), hotelul îmi reamintește de celebrul Moskva de la Moscova:coridoare lungi pe care rătăcești în căutarea liftului, scară monumentală, din marmură, lux greoi imperial. De cum cobor în hol, mă surprinde schimbarea bruscă de decor.

Peste tot văd tineri scurți și vânjoși, cu cefele rase, în costume cu iz de uniformă și priviri de viţel la Poarta nouă. La ușă, celui care o deschide din partea hotelului i s-a adăugat un soldat în costum de camuflaj, cu pușcă mitralieră și bocanci de schior, parcă atunci venit din Divizia de Pușcași Siberieni. Mi-e limpede! Autoritățile ruse au preluat Programul, dându-i acea notă de severitate vecină cu brutalitatea, întâlnită de mine și pe aeroportul din Moscova, Șeremetievo. 

N-ai cu cine să discuți.  N-ai în ochii cui să privești. Toți îți poruncesc Să circuli! Toți îți sunt gata să-ți administreze un cot zdravăn dacă nu te conformezi.  Impresia că, dintr-o clipă într-alta, poți fi pus în genunchi, încătușat și trimis balot în Siberia e printre cele mai blânde pe care le încerc la întâlnirea cu atmosfera din hol. Ne urcăm în microbuzul nostru, înscris într-o coloană oficială cu antemergător și încheietor de coloană, cu mașinile celor din delegația română și delegația rusă – negre, evident – în față.

Monument dedicat soldaților sovietici care au murit în bătălia de la Stalingrad

Monument dedicat soldaților sovietici care au murit în bătălia de la Stalingrad

Remarc, așadar, ca și ieri, sâmbătă, 24 octombrie 2015, implicarea autorităților locale și centrale în Programul nostru, al românilor. Vineri, 24 octombrie 2015, prin grija lui Vasile Soare, toți românii veniţi la Stalingrad pentru Ceremonie au beneficiat de o vizită la Complexul memorial Kurganul  Mamaev și la Muzeul Panoramă Bătălia de la Stalingrad. Ne-au însoțit pe tot parcursul vizitei două tinere volgogrădene. Una dintre ele era ghid profesionist. Cealaltă, absolventă de Ştiințe economice, lucra în calitate de consilieră la un Departament al Primăriei Volgograd. Ambasadorul Vasile Soare mi-a povestit că inițial s-a adresat Primăriei pentru a obține un tur turistic ghidat. Primăria a răspuns, punându-ne la dispoziție o reprezentantă a sa cu depline puteri de a ne ajuta să ne descurcăm în Volgograd. 

Regiunea Volgograd e subiect al Federației Ruse. De aceea ea e condusă de un Guvernator. În Rusia, Guvernatorul e mai puternic decât un ministru federal. Autoritățile locale ne-au oferit cadeții care au dus coroanele de flori la Cimitirul de Onoare și la Flacăra Eternă Sala Gloriei Războinicilor din Complexul Kurganul lui Mamai. Autoritățile locale rusei ne-au ajutat și cu uniformele românești de la Ceremonia de inaugurare. Pentru ca manifestarea să fie întreagă, era nevoie de prezența unor militari români în uniforme din timpul Bătăliei de la Stalingrad. Autoritățile locale ne-au pus la dispoziție nu numai uniformele, dar și patru ruși, care să le poarte. La un moment dat – am aflat din surse – rușii au pretins ca, în replică, să fie și militari sovietici de la Stalingrad. 

Ai noștri au refuzat. Și pe drept cuvânt. Cum ar fi picat în atmosfera de isterie antirusească din țară știrea c-au fost prezenți și militari sovietici? Până la urmă, rușii au renunțat la idee. Au rămas doar militari români. Un alt motiv al atmosferei din hol îl găsesc în prezența unei Delegații ruse la Ceremonie. Am întrebat pe ai noștri de importanța acordată de ruși momentului de la Rossoșka judecând după rangul oficialităților participante.  Mi s-a răspuns că e o importanță normală. De la Ministerul Apărării al Federației Ruse a participat generalul  Valer Bronislavovici Kudinski, adjunct al șefului Direcției Comemorative a Ministerului Apărării al Federației Ruse. Au mai fost prezenţi și au ținut cuvântări la Ceremonie:reprezentantul MAE al Federației Ruse, al  Administrației Regiunii Volgograd, al Uniunii  Veteranilor din Regiunea Volgograd, precum şi cel al Asociației Voenâie Memorialâ.

Noi, românii, i-ar răsplătit cu diplome.  O Diplomă de Excelență  mi-a fost dată și mie, în calitate de director al revistei Historia,  de către MApN, ”cu deosebită apreciere și considerație, pentru interesul manifestat față de proiectul de edificare a Cimitirului de Onoare Românesc de la Rossoșka, regiunea Volgograd, Federația Rusă”

Implicarea autorităților ruse în Ceremonia de inaugurare a Cimitirului de Onoare al militarilor români căzuți la Stalingrad sună ciudat dacă o judecăm în sine. Până la urmă – își vor spune mulți din ţară – românii căzuți la Stalingrad sunt, pentru ruși, cotropitori.

Cum adică, rușii de azi au uitat de Bătălia de la Stalingrad?

Volgograd – un oraş de monumente 

Nu rușii de azi n-au uitat de Bătălia de la Stalingrad. Cea mai bună dovadă:Volgogradul e un Oraș de locuri, de muzee și de monumente dedicate Bătăliei. După prăbușirea URSS, într-o Rusie dispusă să recunoască istoria de dinainte de Revoluția bolșevică, Volgogradul a descoperit că s-a numit anterior de Stalingrad:Țarițîn. Cuvântul n-are nici o legătură cu țarul, desemnând în tătară Râul galben. Ghidurile consacrate orașului se intitulează de regulă Volgograd, Stalingrad, Țarâțin. Ca și autoritățile locale, ghidurile se străduie să convingă că Volgograd merită vizitat nu numai ca Stalingrad, dar și ca Țarițîn. În Piața Centrală, intitulată a Luptătorilor Căzuți, după cei 3500 de soldați ai Armatei Roșii, uciși aici de Albgardiști în timpul Războiului Civil, se ridică o tribună amenajată  pentru aniversarea întemeierii Oraşului, în urmă cu secole. Pe latura de sud a Pieței, în fața Noului Teatru Experimental. Monumentul dedicat lui Alexandru Nevsky, dezvelit la 24 februarie 2007. Alexandru Nevsky, legendar prinț rus, care i-a bătut pe teutoni la Lacul Ladoga, e considerat protectorul Volgogradului. Ghidurile te îmbie și cu alte obiective legate de trecutul antebolșevic:Biserica Ioan Botezătorul, construită în 1704, dărâmată de sovietici în 1932 și reconstituită în anul 2000;Monumentul fondatorilor Țarițînului, ridicat în 1989, când orașul a celebrat a 400 aniversare.

Coloană de prizonieri germani capturați la Stalingrad

Coloană de prizonieri germani capturați la Stalingrad

Cu toate acestea, Volgogradul rămâne Stalingrad, orașul sângeroasei încleștări din cel de-Al Doilea Război Mondial. Sunt mai întâi păstrate, ca niște relicve, câteva din semnele  legendare pentru Apărarea Stalingradului de către Armata Roșie. Nu departe de Piața Centrală, pe Aleea Eroilor, se înalţă Vechiul Plop, unul din cei trei copaci rămași în picioare după Bătălie, marcat pentru totdeauna de urmele gloanțelor. În 1975 i-a fost plasată la rădăcină o placă de granit pe care scrie:„Acest plop este un supraviețuitor al Celei mai Mari Bătălii”.

În vecinătatea Muzeului Panoramă – Bătălia Stalingradului, poate fi văzută, așa cum a rămas după Bătălie, Legendara Moară. În Nordul Orașului au rămas mărturie ruinele Casei Directorului Fabricii Barricadâ, pe Ostrovul Ludnikov, unde a fost un sediu de comandament sovietic. Monumentele și muzeele consacrate Bătăliei se întâlnesc la tot pasul. De la Complexul memorial Kurganul Mamaev până la succesiunea de monumente dintre Piața Centrală și Volga. Nimeni și nimic nu pare a fi scăpat comemorării prin monument. Vasili Ciuikov, comandantul Armatei a 62-a, Mihail Panikaha, cel care pe 1 octombrie 1942, la Fabrica Octombrie Roşu, s-a sinucis aruncându-se în flăcări asupra unui tanc pentru a-l distruge, Divizia 10 a NKVD, care a apărat Stalingradul, Fântâna institulată Dansul în cerc al copiilor, făcută celebră de filmul Stalingrad al lui Bondarciuk, din Piața Gării, distrusă în timpul Bătăliei și reconstituită în 2013, victimele Bombardamentului german din 23 august 1942 (în câteva zile au murit 40.000 de civili și 70.000 au fost răniți grav), lunetistul Vasili Zaiţev.

Ba chiar și tancul T34 își are monumentul său.

Pentru Rusia lui Puțin nu nemţii, ci naziştii sunt invadatorii!

 Așadar, rușii n-au uitat Stalingradul. De ce s-au implicat în Ceremonia de inaugurare a Cimitirului nostru de Onoare? Mai întâi, pentru că, așa cum au sunat discursurile lor la Ceremonie, în prezent acuzați de invadarea Rusiei sunt naziștii și nu nemții, românii sau italienii. E de fapt o întoarcere la primele luni ale Războiului, când propaganda stalinistă îi prezenta pe invadatori drept naziști și nu nemți. În toiul Bătăliei de la Stalingrad, când au fost introduse decorațiile țariste, ca de exemplu, Alexandru Nevsky, și a fost desfințată dubla comandă, prin renunțarea la implicarea Comisarului politic, naziștii au devenit nemți. Tonul l-a dat Ilya Ehrenburg, cu un articol din „Pravda”, intitulat semnificativ „Ucide-l pe neamț!” Acum se folosește termenul de naziști. Nu numai pentru că rușii fac afaceri cu nemții, dar și pentru că acuzația poate fi folosită împotriva oricărui dușman al Federației ruse. Un alt motiv al implicării autorităților în Ceremonie trimite la o întâmplare de pe aeroportul Șeremetievo, în timp ce așteptam să trecem de poliția de frontieră. Cu noi la coadă, erau și doi generali români (rezerviști) în uniformă. O tânără de la coada pentru Cetățenii ruși, s-a desprins din șir, i-a luat pe cei doi și i-a dus la intrarea Diplomaților, zicând că un purtător de uniformă nu trebuie să stea la coadă.

Rusia de azi, ca și URSS de ieri, împărtășește un cult deosebit al uniformei militare. Cei căzuți la Stalingrad, chiar dacă altădată invadatori, sunt totuși militari. Pusă în mișcare, coloana oficială ajunge la baza Kurganului Mamaiev, pe Bulevardul Lenin.

Sâmbătă, 24 octombrie 2015, am vizitat Memorialul pe o ceață deasă, stropită cu o ploaie măruntă tipică perioadei numite Rasputiţa, despre care spun istoricii c-ar fi împotmolit ofensiva germană în octombrie 1942. Ghidurile recomandă începerea vizitei de jos, de la baza Kurganului. Cum însă în delegația noastră se găsea un general de 94 de ani – general de brigadă (r) dr. Petre Conţeanu, președintele Asociației Veteranilor de Război din Sectorul 3, București, s-a impus soluția de a sui cu microbuzul în vârful Gorganului. Acum însă, obligativitatea tuturor delegaților străini sau rusești venite la Stalingrad de a parcurge drumul de jos până sus, la monumentala statuie Patria Mamă te cheamă! reprezentând o femeie  în mână cu o sabie de 33 metri și o greutate de 14 tone (Mama Rusie e înaltă de 85 de metri și are greutatea de 800 de tone), îmi dă posibilitatea să parcurg traseul cerut de ghiduri și de protocol. Delegația noastră și delegația rusă îl parcurg într-un dublu chip:Protocolar și turistic.

La finele traseului, după trecerea prin Zidurile Ruinate ale Stalingradului, și înainte de a urca la Sala Gloriei Războinicilor, unde se vor depune coroane de flori și din partea noastră, ne așteaptă pe două rânduri elevi de liceu cu flori în mână.

După cum am scris pe cristoiublog.ro,  în fața mâinii care iese din pământ cu o flacără în mână, am trăit s-o văd și pe asta:Generalii români depunând flori la Flacăra eternă, alături de generalii ruși. Teoretic, reprezentanții a doua Armate care s-au măcelărit la Stalingrad.

O femeie care ţine în mâini un clopot cu limba ruptă

Cimitirului românesc i-au fost puse la dispoziţie de autoritățile rusești șase hectare în Complexul Comemorativ de la Rossoșka, la 40 de km nord-vest distanță de Volgograd. Pe locul Cimitirului de acum se întindeau pe vremuri două sate Rossoșka Mare și Rossoșka Mică.  Amândouă au fost distruse în timpul Bătăliei pentru Stalingrad.  Și aici rușii menționează existența unui moment de eroism:33 de militari ai Diviziei 85, Pușcași s-au luptat să oprească ofensiva germană, distrugând 27 de tancuri și ucigând 100 de nemți (scrierile rusești le zic naziști) cu o singură pușcă antitanc și cocteiluri Molotov.

Pe locul cimitirului de acum, nemții au ridicat un lagăr de prizonieri sovietici. La recucerirea locurilor de către Armata Roșie, în cadrul Operațiunii Inelul, din ianuarie 1943, s-a constatat că din 2000 de prizonieri supraviețuiseră doar 20. Până la inaugurarea Cimitirului nostru, Complexul cuprindea două cimitire, despărțite de șosea: Cel sovietic și cel german. Înainte de inaugurarea Cimitirului nostru, delegația română a depus o coroană de flori la Cimitirul sovietic. Am înțeles că așa e Protocolul în Federația rusă în astfel de împrejurări. De altfel, după 1989 s-a făcut mare caz de Reconcilierea foștilor dușmani. În sudul Stalingradului, în Piața Reconcilierii poate fi văzută o cruce așezată pe pământ. E un monument inaugurat la 2 februarie 1993, la aniversarea a 50 de ani de la Victoria de la Stalingrad, de o delegație rusă și una austriacă. Cât timp durează Ceremonia de la Cimitirul sovietic dau o raită pe la Cimitirul sovietic și pe la cel german. Cimitirul sovietic nu e singurul din zona Volgograd consacrat ruşilor căzuţi în regiune.  Mai sunt și altele, ca de exemplu, cel de la Complexul Comemorativ Kurganul Mamaev. Cimitirul sovietic a fost inaugurat pe 23 august 1997, zi simbolică, deoarece pe 23 august 1942 a început sălbatica bombardare a Stalingradului și, prin asta, ofensiva de aruncare a rușilor dincolo de Volga, din Europa în Asia.

Placa comemorativă dedicate soldaților români care au murit în bătălia de la Stalingrad

Placa comemorativă dedicate soldaților români care au murit în bătălia de la Stalingrad

Cimitirul e dominat de sculptura Doliu, înaltă de 6 metri, închipuind stilizat o mamă care ține în mână, deasupra capului, un clopot cu limba ruptă, expresie artistică a durerii care nu poate fi exprimată în cuvinte. În Cimitir sunt îngropați în 34 de gropi „frățești” (așa li se spune gropilor colective) și în 300 de morminte individuale, peste 15.000 de luptători sovietici căzuți în luptele din jurul Stalingradului. Descoperirea osemintelor a fost opera Fundației Speranța, condusă de învățătoarea Galina Oreșkina. Cu 20 de ani în urmă, după înființare, Fundația, alcătuită din elevi, a pornit în căutarea osemintelor ruşilor căzuți în zonă. Le-au găsit, le-au dezgropat și le-au reînhumat. Fundația își continuă activitatea și în prezent. Se pare că osemintele celor căzuți aici sunt mult mai multe decât s-ar crede. Peste drum de cimitirul sovietic se află Cimitirul German lângă care a fost ridicat Cimitirul românesc.

Cum arată Cimitirul românesc

Cimitirul german, inaugurat la 5 mai 1999, adăposteşte un număr de 56.875 de militari nemți, descoperiți în pământul regiunii Stalingrad deshumaţi şi reînhumaţi aici în gropi colective. Amenajarea m-a impresionat prin imaginea de forță de beton, greu de stăvilit. Aici au fost așezate 126 blocuri de granit, fiecare cântărind 11, 5 tone, pe care sunt scrise numele a 119518 militari germani căzuți la Stalingrad. În centru, Cimitirul nemţesc are o uriaşă cruce teutonică.  într-o lature se ridică o clădire, în incinta căreia a fost amenajat un loc de reculegere. 

În satul de lângă Complex, Germania a construit o casă care serveşte drept muzeu şi drept spaţiu pentru manifestările diferitelor delegaţii nemțești venite la Stalingrad. Aici, noi am închiriat spațiul pentru Pomana de după reînhumare. Forumul Popular German, organizație responsabilă cu Memoria celor căzuți, are la Stalingrad o filială, preocupată de descoperirea în continuare a osemintelor, deshumarea și reînhumarea militarilor nemți morți în bătălia de la Stalingrad. Cimitirul nemțesc e înconjurat de un zid de granit înalt de 5 metri, cu un diametru al cercului de 150 de metri. Nu numai Germania, dar și alte țări participante la Bătălia de la Stalingrad, de partea Axei, și-au amenajat Cimitire de onoare.

Ungaria are unul – impresionant – la Rudkino, lângă Voronej, unde sunt reînhumați 20000 de militari maghiari căzuți în Bătălia de la Stalingrad, mai precis, de la Voronej, deoarece ungurii apărau o linie aflată la nordul Armatei a 3-a române. Cimitirul – scrie Vasile Șoimaru în cartea sa Cotul Donului. 1942, tipărită la Chișinău în 2013, ediția a doua, revizuită – e iluminat zi și noapte.

Pentru întreținerea Flacării veșnic vie a fost construită de Ungaria până la Cimitir, o conductă de gaz de zeci de kilometri, într-o zonă în care localitățile rusești n-au gaz. Germania deține Cimitire de onoare și-n alte locuri din Rusia:21. Finlanda are 3 cimitire, Cehia și Slovacia, 11. Italia și Japonia și-au repatriat osemintele celor morți în Rusia, inclusiv la Stalingrad.  Așezarea Cimitirelor la Rossoşka (âl putem lua în calcul și pe cel românesc) respectă un simbol. Țările Axei au cimitire dincolo de drum, altfel spus, de cealaltă parte a baricadei față de Cimitirul sovietic. Cimitirul sovietic imaginează forma Cleștelui care a prins în pungă Armata a 6-a a lui Paulus.

Cimitirul german e de formă circulară, pentru a simboliza încercuirea. Cimitirul românesc, întins pe 6 hectare, are în centru o cruce de granit de 3 metri, la baza căruia a fost pusă o placă de granit cu textul, în română și în rusă:„In Memoriam militarilor români căzuți în luptă la Stalingrad”. Platoul central, alcătuit dintr-o alee traversată în capăt dintr-o altă alee, schițează o cruce. La intrarea în cimitir, o plăcuță anunță:„Cimitirul militarilor români Rossoșka”. În cazul Cimitirelor de Onoare, una dintre chestiuni e dată de alegerea formulei de reînhumare.

Noi am apelat la Placa Comemorativă

Cimitirul american de la Colleville-sur-Mer din Normandia, unul dintre cele mai vizitate locuri de pe litoralul Marii Debarcări, a ales mormântul individual marcat de o cruce albă. Cimitirul sovietic de la Rossoșka, îmbină groapa frățească (marcată de o placă albă) cu mormântul individual, semnificat de o cască. Pentru morţii noştri s-a apelat la formula plăcii comemorative (22 pentru 79 de morţi).  Pe fiecare placă sunt trecute numele localităţilor de unde au fost aduse osemintele potrivit înscrisului:„Aici odihnesc militarii români căzuți în luptă la...”

Fiecare dintre cele 22 de plăci comemorative trimite la Cimitirul de campanie de unde au fost aduse, prin sondaj, osemintele celor căzuți și reînhumați. Cimitirul nemțesc a apelat la formula mormântului colectiv. Cuburile au înscrise numele militarilor germani căzuți la Stalingrad, care nu sunt neapărat numele celor aflați sub cub, în pământ. Înainte și după Ceremonia de la Stalingrad, am scris și vorbit în dese rânduri despre acest Moment ca despre unul istoric. Înțelegerea acestei aprecieri impune o recapitulare a argumentelor convocate de mine până acum în diferite intervenţii în ziare şi la tv. Nemţii au semnat cu Federaţia rusă un acord interguvernamental pentru îngrijirea mormintelor de război în decembrie 1992. Imediat, Forumul Popular German (VDK) a trecut la lucru. Încă din anul 1992 a purces la exhumarea şi reînhumarea militarilor germani în Bătălia de la Stalingrad. Cele două țări – Germania şi Ungaria – s-au putut ocupa de înfiinţarea Cimitirelor de onoare pe teritoriul Federaţiei ruse abia după 1989. Realizările de până acum ne spun însă limpede că ele s-au grăbit să profite de încheierea Războiului rece pentru a rezolva marea problemă a militarilor lor căzuți la Stalingrad și în Rusia.

O problemă destul de grea de rezolvat, dacă ne gândim că:

1) Nemții și ungurii sunt considerați de către ruși cotropitori.

2) Totul a depins de bunăvoința autorităților centrale și locale.

De ce s-au zbătut Germania și Ungaria să amenajeze Cimitire de Onoare? Preocupările rușilor pentru morții de la Stalingrad sunt firești. Ar putea să  surprindă preocupările Germaniei și Ungariei, țări înfrânte la Stalingrad și-n al Doilea Război Mondial. Eu cred însă că mai mult decât rușii, nemții și ungurii au avut motive să înființeze Cimitire de Onoare.

1) Germania și Ungaria sunt țări învinse în Bătălia de la Stalingrad.

Pentru sănătatea morală a națiunii era crucial ca Autoritățile să dovedească nemților și ungurilor că țara nu-i uită pe cei morți pe câmpul de luptă, chiar dacă au fost înfrânți. Sentimentul patriotic sporește în clipa când oamenii din prezent se conving că Țara nu-i va uita dacă ar muri pe meleaguri străine, într-un Război al ţării lor.

2) La Stalingrad au căzut înaintași de-ai nemților și ungurilor de azi.

Pentru urmașii celor căzuți e de o importanță deosebită posibilitatea de a ști că osemintele înaintașului sunt într-un Cimitir și nu risipite undeva pe teritoriul Rusiei. Cimitirul oferă nemților și ungurilor posibilitatea de a avea unde să pună o lumânare dacă ajung la Stalingrad.

Nepermisa întârziere românească:15 ani!

Prin raportare la nemți și la unguri, noi, românii, am întârziat nepermis de mult cu Mormântul Inaugurării unui Cimitir de Onoare. România se situează pe locul al 2-lea în ce priveşte numărul de morţi la Stalingrad:115.000. Dacă Germania şi Ungaria au procedat la încheierea de Acorduri cu Federaţia Rusă imediat după 1989, România a întârziat 15 ani. Abia în 8 noiembrie 2005 s-a semnat Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse privind regimul juridic al mormintelor militarilor români din Rusia şi al mormintelor militarilor ruşi din România. Parlamentul a ratificat Acordul, cu întârziere, în 9 noiembrie 2006. Lucrurile s-au urnit cu greu. Începând cu 2008, au fost ridicate pe teritoriul Rusiei 17 monumente comemorative dedicate militarilor români morţi în lagărele de prizonieri şi în batalioanele de muncă sovietice. Lista acestor monumente – plăci comemorative şi parcele de onoare – şochează prin precizarea:Morţi în Spitalul NKVD nr. ...

Inaugurarea Cimitirului de Onoare a fost amânată timp de 10 ani, până în 2015. În vara lui 2014, ca urmare a întâlnirii dintre Titus Corlăţean, ministrul de Externe al României, şi Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse – din vara lui 2013 – s-a acceptat de către partea rusă amenajarea Cimitirului. Autorităţile ruse au scos din circuitul agricol şase hectare la Rossoşka, unde există Complexul Comemorativ Internaţional. În decembrie 2015, expira termenul de amenajare. După expirare, nu mai aveam dreptul la terenul respectiv.Ca urmare a intrării în alertă a doi demnitari care au contribuit decisiv la crearea Cimitirului – Vasile Soare, ambasadorul României la Moscova, şi Codrin Dumitru Muntean, secretarul general al MApN – s-a semnat la 10 iulie 2015 contractul de lucrări între Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor şi Asociaţia Internaţională pentru activitatea militar-comemorativă „Voenâie Memorialâ” privind construirea cimitirului, operaţiunile de căutare, exhumare şi reînhumare a militarilor căzuţi în bătălia de la Stalingrad.

Contractul a fost posibil datorită Hotărârii de Guvern nr. 421 din 10 iunie 2015, prin care s-a transferat din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului suma de 608.000 lei. De precizat că, în Rusia, tot ce ţine de militarii străini căzuţi pe teritoriul Federaţiei intră în competenţa Asociaţiei Voenâie Memorialâ. 

Despre cât de mare a fost nepăsarea Autorităților postdecembriste față de românii de la Stalingrad ne spune exasperarea unui intelectual din Chișinău, dr. Vasile Șoimaru, autorul unei cărți cu valoare de strigăt Cotul Donului. 1942, apărută la Chișinău, în ediție revizuită și adăugită, în 2013. Călător la Cotul Donului, acesta a pus el însuși o cruce, în locul numit Kletskaia. Stările sale de spirit merită luate în seamă:„Când ploaia s-a terminat, și s-au scurs apele de pe dealurile de  cretă ale staniței Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu scotch, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenței (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independența față de Rusia). Am prins poza tot cu scotch, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie și am fotografiat-o.”

Indiferența postdecembristă îl revoltă pe autor:„Bunăoară, românii care gândesc ar trebui să răspundă la o dificilă întrebare:ce vor să arate conaționalilor lor în viață administrațiile germane, italiene sau ungurești, prin aceste activități patriotice de anvergură, dar și ce vrea să obțină de la români administrația românească de după așa-zisa revoluție din decembrie 1989 prin inactivitatea ei în domeniu? Una nu poate fi pusă la îndoială:vor asta ori nu, dar conducătorii Germaniei, ai Italiei sau ai Ungariei, prin activitatea lor în acest domeniu educă sentimentul patriotic al conaționalilor lor care-și vor apăra Țara oricând pentru că au încredere că fapta lor nu va fi uitată de națiunea lor și corpurile lor neînsuflețite de pe eventualele câmpuri de luptă nu vor rămâne neînhumate, în bătaia vânturilor și a ploilor, sau în arșiță de soare... Vrea ori nu vrea asta, dar administrația României moderne, prin inactivitatea ei demoralizatoare pentru populația românească, educă în ea indiferența, făcând-o mai pasivă și nepatriotică, populație care în caz de necesitate nu se va ridica să-și apere Țara și Neamul de posibilii dușmani, care nu-s puțini deloc. (...)  Există o cugetare militară foarte veche precum că «Războiul se termină atunci când este înmormântat ultimul soldat». Luând în considerare acest adevăr, România se mai află în plin război, iar astfel de țări ca Germania, Ungaria, Italia, chiar și Rusia, se află mult mai aproape de terminarea celui de al Doilea Război Mondial decât România.”

Am aruncat şi eu ţărână adusă din România

Ceremonia oficială, începută la ora 11 cu un semnal de trompetă, a avut printre punctele care mi-au atras atenţia Reînhumarea a zece dintre cele 79 sicrie cu oseminte descoperite şi deshumate de Asociaţia Voenâie Memorialâ.

După Depunerea sicrielor în groapă de către Vasile Soare, ambasadorul României la Moscova, a urmat Acoperirea simbolică a acestora cu pământ adus din locuri reprezentative din România – de la Mormântul Eroului Necunoscut până la Mărăşeşti. Citind în avionul Bucureşti-Moscova despre acest moment l-am întrebat pe Codrin Muntean, secretarul general al MApN, şeful Delegaţiei MApN, unde e pământul. În servietele noastre din avion! – mi-a răspuns el. La Volgograd, pământul a fost pus în săculeţi tricolori pe care se afla înscris numele localităţii de unde a fost luat. Dintre participanţi, cei care au dorit au luat şi ei un săculeţ şi au aruncat pământul peste sicrie. Eu am ales unul pe care scria Piatra Neamţ, refuzând Păuliş. Pe de o parte, pentru că acolo ne-am bătut cu nemţii şi nu cu ruşii. Pe de alta, pentru că Păulişul a fost transformat în clişeu în perioada Nicolae Ceauşescu.

Nu pot să nu remarc, cu acest prilej, că de Ziua Armatei, oficialii noştri postdecembrişti se văd mereu bravi continuatori ai tradiţiei comuniste, care reduce participarea noastră la cel de-al Doilea Război Mondial la campania din Vest.  Anul acesta, Klaus Iohannis a ales Păulişul, iar Mircea Duşa, Careii.  Ca să nu mai spunem că Ziua Armatei înseamnă şi alte locuri decât cele consacrate – vorba lui Nicolae Ceauşescu – „contribuţiei noastre la zdrobirea hidrei fasciste”. Organizatorii ne-au dat posibilitatea să păstrăm săculeţul tricolor. Ceea ce am şi făcut. A urmat aprinderea şi depunerea de Candele ale Recunoştinţei la cele 22 de plăci comemorative. În numele colectivului redacţional al revistei „Historia”, am depus şi eu una. Un alt moment emoţionant l-a constituit dezvelirea Plăcii memoriale a Crucii şi predarea tricolorului care o acoperea Elenei Popescu, fiica eroului sanitar Gheorghe C. Popescu.

Cât de greu sunt descoperiţi morţii noştri

Dintre toate activităţile ţinând de inaugurarea Cimitirului român, uluitoare  mi se pare descoperirea osemintelor. E o activitate obligatorie în Procesul de Cinstire a celor căzuţi pe front.

Până la 19 noiembrie 1942 şi respectiv 20 noiembrie 1942, militarii români decedaţi au fost înmormântaţi în cimitire de campanie. Precizez cele două date, deoarece după ofensiva sovietică, trupele române s-au retras în grabă. N-a mai fost timp de cimitire de campanie. Informaţii despre numele celor morţi şi despre locul cimitirului au fost trimise în ţară. S-au păstrat astfel, în Arhivele MApN, numele a 79 de cimitire de campanie din regiunea Stalingrad. De la Bătălia de la Stalingrad au trecut 73 de ani. Ani nefaşti pentru memoria morţilor noştri. Cimitirele de campanie au dispărut. Pe locul lor au fost ridicate, în cele mai multe situaţii, construcţii, s-au amenajat drumuri. Depistarea locurilor în care au fost înmormântaţi militari români cere mersul la faţa locului şi statul de vorbă cu bătrânii din localitate. După depistarea locului, urmează identificarea drept militari români. Un criteriu de identificare sunt tăbliţele de la gât. Unde acestea au dispărut sau sunt ilizibile, nasturii de la uniformă rămân alt criteriu. În incinta Cimitirului nemţesc se află un Cimitir în care sunt înormântaţi 625 de români. Pe 22 iulie 2003, în deplin anonimat, a fost pusă o placă comemorativă, menită a dezvălui că acolo sunt militari români. Aceştia au fost descoperiţi de nemţi şi identificaţi ca români pe parcursul operaţiunilor de căutare şi deshumare a militarilor nemţi. Cei 79 de români descoperiţi au fost înhumaţi în Cimitirul românesc sub 22 de plăcuţe comemorative. Dintre aceştia doar doi au putut fi identificaţi cu nume şi unitatea din care au făcut parte.

Aşadar, la Stalingrad au fost reînhumaţi în Cimitirul de Onoare doar 79 de militari români din cei 115.000, în timp ce numărul militarilor nemţi reînhumaţi e de peste 55.000, iar al celor unguri de peste 20 000.  Continuarea Procesului de descoperire, deshumare din locuri uitate din jurul Stalingradului şi reînhumate în Cimitirul de Onoare, Proces de importanţă naţională, cere bani din partea Guvernului. La stabilirea Bugetului pe 2016, ar trebui ca aceşti bani să fie repartizaţi Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor. Am serioase îndoieli că aşa ceva se va întâmpla. Morţii noştri vor rămâne mai departe uitaţi! După Ceremonie a urmat Pomana. N-am fost prezent, grăbit cum eram să mă întorc la Stalingrad, pentru a vedea ce se mai putea într-un timp atât de scurt. La întoarcerea în ţară, povestind cuiva despre importanţa unui asemenea cimitir, respectivul m-a întrebat dacă vor merge românii să-l vadă. Mi-am amintit imediat o observaţie amară făcută de Vasile Şoimaru în cartea Cotul Donului. 1942:„Am constatat că italienii şi ungurii, posibil şi nemţii, organizează anual marşuri cu automobilele, cu bicicletele, pe jos, din ţările lor până la Don, în locurile unde au luptat cu îndârjire înaintaşii lor. Numai românii nu riscă să pornească în aceste lungi drumuri, ca să nu piardă vreo ocazie de câştig, vreo Roşie Montană, sau vreun hectar de... gaze de şist, sau alte bunuri economice, create şi lăsate românilor de către regimul dictatorial al lui Ceauşescu...”

Nu cred că existenţa Cimitirului va schimba ceva din mentalitatea asta.

Aspecte din cimitirul soldaților români de la Stalingrad. Ceremonia de înhumare a rămășițelor militarilor români

Aspecte din cimitirul soldaților români de la Stalingrad. Ceremonia de înhumare a rămășițelor militarilor români

Iese la iveală adevărul despre Casa lui Pavlov!

Chiar şi în timpul scurt rămas pentru vizitarea Stalingradului, am putut vedea Complexul Kurganul lui Mamai, Muzeul-Panoramă şi Buncărul lui Paulus. Muzeul-Panoramă, unul dintre cele mai vizitate, nu m-a dat gata. Panaromarea Bătăliei de la Stalingrad, suprinzând ziua de 26 ianuarie 1943, a Cuceririi Kurganului de către Armata Roşie mi s-a părut banală. Panaroma Cuceririi Constantinopoului – de la Istanbul – mi-o amintesc mult mai spectaculoasă.

Muzeul – Panoramă, inaugurat în 1982, e situat într-un spaţiu care cuprinde Casa lui Pavlov (refăcută) şi Moara, păstrată în stadiul de ruine. Pe stânga cum intri în Muzeu, dai de o scară ducând către malul Volgăi. Jos, se găseşte Zidul lui Rodimțev, care marchează locul unde, în 14 septembrie 1942, au debarcat cei 10.000 de militari ai Diviziei a 13-a Gardă a Generalului Rodimţev, după ce-au trecut Volga în plină zi. De pe vase, cei din Divizie  au trecut direct la atac, pentru a opri rostogolirea nemţilor spre fluviu.  într-o singură zi, din 10.000 de oameni au rămas în viaţă doar 320. Casa Pavlov e una dintre clădirile fortăreaţă invocate până la exces nu doar de propaganda sovietică, dar şi de istoricii occidentali. Casa Pavlov a fost cucerită în noaptea de 27 septembrie 1942 de un grup de asalt condus de sergentul Iakov Pavlov. Nemţii n-au reuşit s-o cucerească. Ulterior, Casa Pavlov, prezentată pe larg de presa sovietică, a devenit subiect de cult propagandistic. S-a vorbit de apărarea de 58 de zile a Casei, de cei doar 24 de luptători care au apărat-o. Istorici de seamă ai Bătăliei contestă multe dintre aserţiunile propagandistice, inclusiv cea potrivit căreia sergentul Pavlov a fost comandant timp de 58 de zile. Propaganda a creat un adevărat mit al sergentului, deoarece avusese un destin tipic bolşevic prin ascensiunea de la ţăran sărac. În plus, apărătorii Casei ar fi fost de diferite naţionalităţi, legendă întreţinută pentru a reliefa unitatea sovieticilor în lupta împotriva naziştilor. În prezent, chiar ruşii pun la îndoială mitul.

Ghidul Volgograd – Stalingrad – Tsaritsyn. Travel Guide, avertizează în textul dedicat obiectivului Dom Pavlova:„Potrivit poveştii oficiale, prezentate pe placa memorială, Casa Pavlov a fost capturată în Septembrie 1942 de un grup de asalt condus de sergentul Iakov Pavlov şi după aceea în chip brav apărată, pentru 58 de zile, de o garnizoană internaţională constând doar în 24 de apărători din practic toate naţionalităţile fostei URSS. Sergentul I. Pavlov a fost decorat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice şi a devenit un model perfect pentru propagandă – un ofiţer de rang mic, născut într-o familie de ţărani – a primit cea mai înaltă recunoaştere militară.

În realitate, o nouă apărare a casei a fost preluată de locotenentul Ivan Afanasiev, care a fost ucis în 24 noiembrie 1942. A fost o permanentă rotaţie în garnizoană, cu reîntăriri, aduse pentru a înlocui răniţii şi ucişii, astfel că numărul total al apărătorilor e încă discutabil, dar sigur a fost mult mai mare decât 24 de apărători”.

Ironia Istoriei:Casa continuă să se numească Pavlov!

În căutarea buncărului lui Paulus

Pe mine însă m-a impresionat un muzeu mai puţin cultivat de ghiduri şi de oficialităţi:

Muzeul Pamyat (Al Memoriei), amenajat în subsolul a ceea ce a fost în timpul bătăliei de la Stalingrad Univermag. Aici, în acest subsol, a fost în ultimele zile ale încercuirii la care a fost supusă Armata a 6-a, buncărul în care s-a adăpostit Mareşalul Paulus, comandantul Armatei a 6-a. Univermag-ul a fost construit în 1938. În primele zile ale Bătăliei, până la ofensiva de cucerire a Centrului, el a adăpostit un spital rusesc de campanie la subsol. După prima ofensivă nemţească, subsolul a fost folosit ca spital de Comandamentul German. În perioada încercuirii, aici şi-a mutat comandamentul Mareşalul Friedrich Paulus, comandantul Armatei a 6-a, făcut mareșal de Hitler cu o zi înainte, pe  30 ianuarie 1942, în speranța că un mareșal se va sinucide, dar nu se va preda.

Pe 31 ianuarie 1943, Mareşalul Paulus s-a predat. Momentul e descris cu măiestrie de Antony Beevor în capodopera Stalingrad:„A doua zi dimineaţa, devreme, pe 31 ianuarie 1943, Armata 64 a lui Şumilov pusese stăpânire practic pe întreg centrul Stalingradului. Clădirile ruinate şi pivniţele au fost curăţate cu grenade şi aruncătoare de flăcări. Piaţa Roşie a fost supusă unui bombardament intens de obuziere şi artilerie înainte ca soldaţii ruşi să se concentreze asupra magazinului universal Univermag. Infanteriştii lui Roske, apărătorii Cartierului General subteran al lui Paulus, au depus, în cele din urmă, armele. La ora 7, 35, căpitanul Behr din statul-major al lui Milch a primit următorul mesaj:«Ruşii la intrare. Ne pregătim să capitulăm». Zece minute mai târziu, când locotenentul-major Feodor Ilcenko a coborât în subsolul supraaglomerat şi urât mirositor, a sosite semnalul:«Ne predăm». Behr a retransmis apoi mesajul la statu-major al lui Manstein, la Grupul de Armate Don. În Germania, comunicatul oficial spunea:«La Stalingrad situaţia este neschimbată. Starea d spirit a apărătorilor nu s-a deteriorat».

Ofiţerii de stat-major de la cartierul general al generalului Şumilov au coborât în subsol pentru a discuta termenii capitulării cu generalul Schmidt. Paulus a rămas într-o încăpere alăturată, Adam informându-l despre mersul discuţiilor. Nu este clar dacă aceasta era o stratagemă pentru ca Paulus să nu-şi lege numele de capitulare sau un alt exemplu că Schmidt era cel care rezolva problemele din cauza stării de spirit a lui Paulus. În sfârşit, după două ore de negocieri, generalul Laskin a sosit pentru a primi capitularea oficială a lui Paulus, înainte ca acesta, Schmidt şi Adam să fie conduşi cu o maşină de comandament la Cartierul General al lui Şumilov, aşa cum se pare că insistase generalul Roske. Ca şi oamenii lor, cei trei aveau un început de barbă, chiar dacă nu erau atât de cadaverici la chip ca soldaţii lor. Colonelul Adam, a observat Vasili Grossman, avea clapele căciulii de blană lăsate în jos «ca urechile pleoştite ale unui câine de rasă abia ieşit din apă». Operatorii jurnalelor de actualităţi aşteptau să înregistreze evenimentul.”

Muzeul nu e lesne de găsit.  După Război, în faţa Univermag s-a construit Hotelul Inturist care-l acoperă spre Piaţa Centrală. Ca să ajungi la Muzeu, trebuie să intri pe lângă Hotel pe o străduţă dominată de o prăvălie de Suveniruri.

Crăciun în încercuire

Împingând o uşă de tablă, ajung la o scară neluminată. Scara coboară într-un hol. Holul e dominat de o fotografie uriaşă care surprinde Jubilaţia din Piaţa Centrală a Stalingradului, pe 2 februarie 1943, Ziua Capitulării întregii Armate a 6-a, încercuite de Armata Roşie. În 2 februarie, în fiecare an se reconstituie predarea Mareşalului Paulus şi a întregului comandament. Tot o uşă de tablă mă duce într-un alt hol, dominat de Recepţie. În dreapta Recepţiei se văd o maşină şi o motocicletă nemţească. Din vremea Bătăliei. În spate, intrarea într-o sală circulară. Pe stânga, un coridor care trece pe la uşile celor din comandament. Întrebarea mea dacă au broşuri ale Muzeului stârneşte mare tulburare la tânăra care serveşte drept gazdă. Un tip cu staţie, de lângă ea, îl cheamă pe un anume Alioşa. 

Alioşa trece drept un priceput la limba engleză. Înţelege din ce-i spun eu că m-aş fi interesat dacă Muzeul are şi un panou cu explicaţii în engleză. Prin urmare, îmi arată, entuziasmat că poate comunica cu mine, pe dreapta cum intru pe coridor un panou care surprinde Univermagul înainte de Război. Deşi am dat 15 ruble, nu mă însoţeşte nimeni prin Muzeu. O iau pe coridor şi, la un moment dat, pe stânga, văd o nişă care ţine să reproducă atmosfera de Crăciun din timpul încercuirii. Îmi amintesc imediat geniala descriere a atmosferei din încercuire făcută de capodopera lui Antony Beevor, Stalingrad. Şi totuşi, un film despre Marea încercuire n-ar fi lipsit de lirism. Antony Beevor îşi intitulează un capitol al cărţii  „«Crăciun în stil german»“. Paginile debutează cu o aserţiune solemnă surprinzătoare însă:„Disputa cu privire la ieşirea din încercuire, în a doua jumătate a lunii decembrie, nu a luat în considerare un factor important:Venea Crăciunul. Nici o formaţiune a Wehrmacht-ului nu era mai preocupată de acest subiect decât Armata 6“.

Să recapitulăm:De o lună şi ceva, Armata a 6-a se află în încercuire. Deşi iluzia e un medicament al supravieţuirii, mulţi dintre cei din încercuire nu mai cred în salvarea lor pe calea aerului sau printr-o operaţiune din afară de rupere a cercului. Sunt muritori degeneraţi, „păduchioşi, lihniţi de foame, disperaţi şi sălbatici“.

Cu toate acestea, se pregătesc de Crăciun ca şi cum ar fi acasă, în Germania:„Pregătirile au început cu mult înainte ca diviziile de tancuri ale lui Hoth să înainteze către nord, spre râul Mâşkova, şi nu s-au oprit nici măcar atunci când soldaţii au auzit apropiindu-se focul de artilerie. Cam de la începutul lunii, oamenii au început să pună deoparte mici cantităţi de alimente, nu în vederea unei ieşiri prin zăpadă, ci pentru sărbătorile de Crăciun sau pentru daruri. O unitate din Divizia 297 infanterie a sacrificat din timp un cal de povară pentru a oferi «cârnaţi de cal» ca dar de Crăciun. Coroniţele au fost împletite din iarbă roşiatică de stepă, în loc de rămurele de brad, iar micuţii brazi de Crăciun au fost ciopliţi din lemn, într-o încercare disperată de a face lucrurile «ca acasă». Sentimentali nu deveniseră doar soldaţii. Generalul Edler von Daniels şi-a decorat noul său buncăr cu un brad de Crăciun şi a pus sub el un leagăn cu poza la minut a «copilului încercuirii» născut curând după închiderea pungii. I-a scris tinerei sale soţii despre planurile sale de sărbătorire a Ajunului «în stil german, deşi în Rusia îndepărtată». Armata devenise clar o familie-surogat. «Fiecare a încercat să facă o mică bucurie celuilalt», scria el, după ce îşi vizitase oamenii în buncăre. «Este cu adevărat înălţător să trăieşti acestă reală camaraderie de pe linia frontului». Pe un stindard scria:«Camaraderie prin sânge şi fier», mesaj foarte potrivit în acele circumstanţe, dar lipsit de spiritul Crăciunului“.

Noaptea Crăciunului din Marea încercuire te face să tresari uimit prin atmosfera inefabilă, pe care te-ai fi temut s-o atingi cu vârful degetelor, ca să n-o faci fărâme:„Cântecul tradiţional favorit în noaptea aceea a fost Stille Nacht, heilige Nacht, pe care soldaţii l-au cântat cu «glasuri răguşite» în buncăre, la flacăra mucului de lumânare «tezaurizate» pentru această ocazie. Gândindu-se la familiile lor, oamenii suspinau şi plângeau înăbuşit. Generalul Strecker a fost mişcat când a făcut un tur al poziţiilor din linia întâi. «Este o „noapte liniştită“ în plin tumult al războiului [...]. Un Crăciun care dovedeşte adevărata frăţie a soldaţilor.» Vizitele ofiţerilor superiori erau şi ele apreciate pentru beneficiile cu care se alegeau soldaţii. Un subofiţer dintr-o divizie de tancuri a consemnat că «am primit de la comandantul de divizie un gât din sticla lui şi o tabletă de ciocolat㻓.

Încăperea ocupată de Paulus e în fundul buncărului, într-un intrând pe partea dreaptă. Nu se poate pătrunde în cameră. Prin fereastra uşii, văd reproducerea în ceară a lui Paulus în picioare. La plecare, după ce iau aminte la maşina şi motocicleta nemţeşti, la  macheta Univermag distrusă de lupte, intru în sala circulară intitulată  De la Paris la Stalingrad. O suită de fotografii, care încep cu fotografia intrării nemţilor în Paris şi se încheie cu imaginea nemţilor luaţi prizonieri la Stalingrad. Luând-o pe lângă perete ai imaginea trecerii nemţilor de la triumfătorii din 1940 la învinşii din 1943.

Cu această imagine în minte plec din muzeu şi din Stalingrad. Asta e Istoria! Pentru mulţi fii ambiţioşi, o mamă denaturată!