Autor 2589 vizualizări


Influenţa epidemiei de ciumă în timpul zidirii şi zugrăvirii Bisericii Domneşti de la Argeş ridică nişte concluzii deosebit de interesante. În primă instanţă, aceasta poartă hramul Sfântului Nicolae, apărătorul celor bolnavi, reprezentat în iconografia religioasă a vremii printre sfinţii invocaţi să se roage Fecioarei Maria în vederea feririi populaţiei de ciumă[1], şi nu întâmplător cea mai veche biserică din Moldova, implicit cea de la Rădăuţi, poartă acelaşi hram, demonstrându-se astfel faptul că în vremurile respective se apela la sfinţi vindecători în vederea păstrării sănătăţii şi feririi de boli sau epidemii.

Conform istoricului V. Vătăşianu, zidirea bisericii ar fi avut loc în intervalele 1330 şi 1340 şi respectiv 1350 şi 1352. Este un interval destul de mare, ţinându-se cont de proporţiile reduse, şi deşi în Ţara Românească nu există termeni de comparaţie, în Moldova în secolul al XV-lea, zidirea unor clădiri de proporţii net variabile mai mari nu trecea de un an de zile. De exemplu, edificiul de la Milsăuţi a fost construit în 158 de zile în 1487, în timp ce cel de la Sfântul Gheorghe din Hârlău a fost ridicat în 151 de zile în 1492.



Faptul că la Argeş zidirea a durat între 7 şi 15 ani ridică mari semne de întrebare, în timp ce zugrăvirea a durat şi mai mult, întinzându-se pe o perioadă de 25 de ani, începând înainte de 1352 şi terminându-se odată cu începutul domniei lui Radu I, în 1377. Principalul motiv care a întârziat atât de mult timp activitatea constructorilor şi zugravilor a fost ciuma, care a apărut în 1348 şi a revenit an după an, cu perioade de virulenţă maximă între 4 şi 6 luni, stagnând parţial şi complet evoluţia construcţiei. Astfel că lucrările la Biserica de la Argeş au continuat având lacune mari în perioada de timp pe care s-au efectuat, meşterii revenind la reluarea lucrului de fiecare dată când molima se mai potolea dar dând drept rezultat în istoriografia românească afirmaţia că în pictura de la Argeş se observa ‘graba şi improvizaţia[2]’.

Se remarcă de către istoricul I. D. Ştefănescu faptul că zugrăveala putea fi terminată în 2-3 ani, şi că lipsea ansamblul de unitate datorat prezenţei mai multor stiluri, dând impresia că pictura a fost începută, părăsită şi reluată la un moment dat.

Iconografia Bisericii Domneşti oferă de asemenea o impresionantă colecţie de vindecări miraculoase, astfel că se poate observa vindecarea soacrei lui Petru, a celor zece leproşi, a celui îndrăcit, a celui cu mai mulţi draci, la care se adauga tabloul samariteanului milos, ultimul fiind foarte interesant deoarece scena oferă foarte multe detalii referitoare la situaţia molimei din regiune.

În scenă se poate observa Hristos în două ipostaze, o dată îngrijind rănile unui bărbat atacat de hoţi şi a doua ipostază, ducându-l în spate la un han. S-a ajuns la concluzia că trupul celui bătut de hoţi este de fapt acoperit de o erupţie deasă, care evoca mai mult ciuma decât nişte lovituri[3]. Ce demonstrează şi mai mult caracterul virulent al ciumei în perioada ridicării şi zugrăvirii Bisericii este faptul că aceste scene nu erau obişnuite în programul iconografic, de exemplu tabloul cu vindecarea leproşilor, absent în Erminie, este totuşi prezent în pictura Bisericii de la Argeş. Astfel, se poate observa sentimentul realist şi dramatic evocat din alterarea stării sufleteşti a celor puşi în fata epidemiei de ciumă în picturile Bisericii. Graba, improvizaţia şi dezordinea din lucrul zugravilor care s-au succedat reiese şi din faptul că reprezentarea sfinţilor în panteonul Bisericii, cum este cazul Sfinţilor Pantelimon, Chir, Ermolae, este făcută de două ori.


Tot un eveniment care demonstrează contextul social influenţat de circulaţia ciumei pe teritoriul românesc este strămutarea moaştelor Sfintei Filofteia de la Vidin la Argeş, intre 1395- 1404, reprezentând un act de protejare împotriva bolilor şi în principal a ciumei[4].


Note.

[1] P. Perdrizet,  La Vierge de la Misericorde, Paris, 1908, p. 114- 116.


[2] D. Onciul, Opere complete, în Chestiunea Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, 1946, p. 351.


[3] V. Drăghiceanu Curtea Domnească de la Argeş, Bucureşti, 1923, p. 76.


[4] D. R. Mazilu, Sfânta Filofteia de la Argeş, Academia Română, seria 3, vol. VI, p. 9- 15.

""