Autor 7183 vizualizări


Conferința de laMünchen a fost un eveniment istoric important, care a marcat decisiv perioada de timp de până la 1 Septembrie 1939, respectiv până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Pentru Germania Nazistă, subminarea și ulterior distrugerea statului cehoslovac erau două puncte esențiale în programul său de hegemonie continentală. Realizarea acestuia a fost inițiată în forță în Martie 1938 prin anexarea Austriei, ceea ce i-a permis reversarea prevederilor din Tratatul de la Versailles. Astfel, în 1938, Germania crease o ordine europeană favorabilă sieși, care îi permitea să acționeze dintr-o poziție de putere, preluând inițiativa în cadrul relațiilor internaționale.

Însă, deși Vestul nu a reacționat mai ferm în față Anschluss-ului, fiind surprins de lovitura de forță germană, era evident că nu va mai permite repetarea acestei situații, care îi submina prestigiul și interesele în Centrul Europei. Astfel, poziția Franței, dar în special a Marii Britanii, de principali garanți ai sistemului versaillez era profund afectată. Parisul avea o dublă responsabilitate juridică față de Cehoslovacia, deoarece de activarea sa depindea implementarea clauzelor celor două tratate de asistența mutuală ale Pragăi – respectiv cu Franța și URSS.

Prin urmare, criza cehoslovacă devine un moment foarte important în relațiile dintre Berlin, Londra și Paris. Pentru Vest, soluționarea crizei va demonstra dacă politica sa de până atunci, respectiv conciliatorismul, a fost adecvată, având în vedere că liderul german susținea (ca și în cazul Saarului sau Austriei de altfel) că este ultimul teritoriu european, pe care sunt nevoiți să îl anexeze. Astfel, comportamentul Reich-ului post-München va demonstra dacă Germania are într-adevăr obiective limitate, care pot fi satisfăcute printr-un acord cu Vestul, fără a recurge la forță. Astfel, Cehoslovacia este un teren de încercare pentru Vest, în special pentru Marea Britanie.

Însă, precum am menționat mai sus, planul de obținere a hegemoniei continentale nu se finaliza prin anexarea Sudenteland, era, deci, doar un început.

Hitler îi testează pe anglo-francezi

Hitler a dus o politică de brinkmanshipîn cadrul acestei crize, acceptând riscul de război și încercând, până în ultimul moment, să creeze o linie de diviziune între anglo-francezi și Praga. Imposibilitatea obținerii acestei situații sistemice l-a determinat pe Hitler să înțeleagă că, de fapt, principalul său inamic este Imperiul Britanic, iar pentru a face orice cucerire în Est trebuie să învingă Londra. Astfel, de la finalul lui 1937 și vara lui 1938, planificarea strategică germană se va baza pe axioma Angliei ca inamic principal. Cu toate acestea, venirea lui Chamberlain la München nu i-a demonstrat lui Hitler decât slăbiciunea politico-militară a Vestului, temerea acestuia de Germania și de posibilitatea angajării într-un conflict.

În 1938, elitele din Germania se opun unui război, din cauză că înarmarea Wehrmacht-ului nu era adecvată unui potențial conflict cu Anglia și Franța, probabil susținute de SUA, ceea ce ar fi însemnat un dezastru total pentru Berlin. Astfel, precum menționează Adam Tooze, Hitler ar fi putut lansa un război la 1 Octombrie 1938, deoarece la München, Vestul a făcut ultimele concesii posibile Reich-ului. Hitler a fost cel care a renunțat la atacul planificat în ultimul moment.

Așadar, München-ul înlocuiește un atac asupra Cehoslovaciei cu un tratat între Marile Puteri (similare cu cele din secolele XVIII-XIX), ce prevedea anexarea Sudetenland Germaniei în anumite condiții, nerespectate ulterior de Berlin. Impactul asupra sistemului internațional este, prin urmare, decisiv. Pentru restul continentului, Berlinul pare să fie cel mai puternic stat european, căreia Vestul îi concesionează temându-se de un eventual atac. De aceea, statele mai mici vor încerca să creeze relații cât mai bune cu Germania, pentru a evita măcar temporar, un atac asupra propriilor teritorii. În plus, statele asociate Berlinului – Italia și Japonia – sunt considerate mai amenințătoare, în măsura în care principalul agresor sistemic cumulează din ce în ce mai multă putere. München-ul validează, deci, o acțiune prin care unui agresor i se permite anexarea oricărui teritoriu, în scopul menținerii păcii mondiale. Astfel, operațiunea italiană în Albania, din Aprilie 1939, rămâne nesancționată. De asemenea, din exterior pare că Axa obține un ascendent asupra Democrațiilor, însă, de fapt, Germania nu a reușit să obțină o alianță cu Japonia, iar în ultimă instanță va recurge la o colaborare cu Italia.

Mai mult, succesul de la München consolidează statutul lui Hitler în interiorul statului și dejoacă orice acțiune menită să atenteze la viața dictatorului.

O victorie pe termen scurt

Dar, deși Germania câștigă în termeni de putere și prestigiu, victoria sa e aparentă, mai ales din perspectiva antinomiei softși hard power. Reich-ul pare din ce în ce mai agresiv în mod deschis, militar, amenințând mereu cu utilizarea capabilităților Wehrmacht-ului. Însă, mai puțin vizibil în 1938 era că Anglia, Franța și SUA se înarmau decisiv, iar o astfel de coaliție nu avea decât să învingă, pe termen mediu și lung, Germania. Din 1933, Royal Navy cheltuia cu 30% mai mult decât Kriegsmarine, iar în Mai 1938, SUA ajung pe primul loc la nivel mondial în ceea ce privește cheltuielile pentru flotă, cu o sumă de 1, 15 miliarde de dolari – cel mai mare buget pe timp de pace din istoria SUA de până atunci. Însă, Vestul își evalua negativ la acel moment capabilitățile, ceea ce îl determină să nu utilizeze în mod deschis amenințarea militară împotriva Germaniei. De aici și diferența percepută între ascendența germană și decăderea Vestului. Liderii Wehrmacht-ului, ulterior înlocuiți de Hitler cu indivizi mult mai servili, l-au atenționat deseori pe Cancelar că, într-un eventual conflict cu Vestul, Germania nu are nicio șansă, mai ales că se preconiza un război pe două fronturi, fapt de care se temea și Bismarck în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Practic, după München, în Europa și în lume, apare o nouă ordine, în care agresiunea și violența sunt instrumentele acceptate pentru soluționarea diferendelor reale sau percepute în RI. Securitatea statelor este atomizată, deși sistemul versaillez presupunea o comunitate de viziuni în acest sens. Între Octombrie 1938 și Septembrie 1939, Hitler a înlocuit ordinea stabilită postbelic la Paris în 1919 cu un sistem, care se baza pe conceptul darwinist al victoriei celui mai puternic.

Probabil apogeul acestei noi ordini se atinge în momentul când Reich-ul și URSS semnează Pactul Ribbentrop-Molotov. Însă, și acum, Germania pierde, deoarece Hilter stabilise un anumit interval de timp în care trebuia soluționată problema poloneză. Astfel, încercând să obțină neutralitatea URSS-ului în cazul unui război cu Vestul, Berlinul concesionează mai mult decât primește.