Autor 11181 vizualizări


La 12/24 aprilie 1877, Rusia ţarului Alexandru al II-lea a declarat război Imperiului Otoman. În conformitate cu textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, semnată la 4/16 aprilie de ministrul român al Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, şi agentul diplomatic şi consulul general al Rusiei la Bucureşti, baronul Dimitri Stuart, trupele ţariste au trecut Prutul, intrând pe teritoriul României, deşi actul nu fusese încă ratificat de Parlamentul de la Bucureşti. În aceeaşi zi, şeful diplomaţiei române comunica printr-o circulară agenţilor diplomatici ai României decizia guvernului de la Bucureşti de a menţine drepturile României şi neutralitatea ei, „nevoind să aducă o prejudecată deciziei ulterioare a corpurilor legislative care sunt convocate pentru […] joi, 14 aprilie”. La 16/28 aprilie, Camera Deputaţilor, după vii şi agitate dezbateri, a ratificat convenţia militară româno-rusă, acelaşi lucru făcându-l a doua zi Senatul. 

Riposta Porţii Otomane a fost extrem de violentă, de agresivă, ea având două componente: una diplomatică şi alta militară. Prima s-a concretizat prin nota de protest adresată celor cinci puteri garante – Marea Britanie, Austro-Ungaria, Germania, Franţa şi Italia – la 20 aprilie/2 mai, prin care guvernul de la Constantinopol le înştiinţa asupra ruperii relaţiilor diplomatice dintre România şi Înalta Poartă. A urmat, în acest registru, expulzarea brutală a girantului agenţiei diplomatice a României din capitala otomană, Grigore Ghica. În sfârşit, la 22 aprilie/4 mai au început represaliile, prin bombardarea Brăilei, care au continuat patru zile mai târziu cu bombardarea porturilor Calafat, Olteniţa, Bechet şi Călăraşi. Cum era de aşteptat, a venit şi replica armatei române în faţa acestor acte de agresiune: la 26 aprilie/8 mai, artileria românească a bombardat Vidinul.  

În raportul înaintat şefului diplomaţiei britanice în guvernul conservator prezidat de Benjamin Disraeli, lordul Derby, secretar de stat la Foreign Office, consulul general al Marii Britanii la Bucureşti, colonelul Charles Mansfield, urmărind cu atenţie derularea evenimentelor, scria cu deplină luciditate că „ruperea relaţiilor cu Poarta şi proclamarea Independenţei României era o simplă chestiune de zile, toate forţele politice fiind, în unanimitate, adepte ale acestei idei”.

Evenimentele din viitorul apropiat vor demonstra cât de multă dreptate avea diplomatul britanic în aprecierea sa.

Declaraţia care intră în istorie: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Drumul spre proclamarea independenţei de stat a României se apropia într-adevăr de un sfârşit previzibil. Maniera neaşteptat de vicleană şi lipsită de fair play a Porţii de a răspunde demersului diplomatic româno-rus şi pătrunderii armatei ruse pe teritoriul României a accelerat desfăşurarea evenimentelor. Corpurile legiuitoare române s-au sesizat şi au intrat imediat în acţiune. La 29 aprilie/11 mai, Camera Deputaţilor a votat o moţiune prin care erau declarate rupte toate legăturile României cu Imperiul Otoman, căruia ţara noastră i-a declarat în mod oficial război. A doua zi, Senatul a votat o moţiune similară.  

Prin circulara adresată la 1/13 mai agenţilor diplomatici români rezidenţi în capitalele europene, Mihail Kogălniceanu le aducea la cunoştinţă Marilor Puteri hotărârea celor două corpuri legiuitoare ale României şi motivul care le-a determinat să o adopte: „În faţa acestei atitudini […] a guvernului otoman […] şi a actelor sale de ostilitate patentă” este evident că „Sublima Poartă însăşi este cea care a rupt legăturile existente între ea şi România şi în consecinţă noi nu putem decât să-i înapoiem responsabilitatea pe care ea încearcă s-o facă să apese asupra noastră […]. În virtutea dreptului nostru şi a justiţiei cauzei noastre, şi contând pe grija puterilor garante faţă de noi, vom face tot ce datoria noastră ne impune faţă de ţară, spre a apăra pământul nostru, a salva instituţiile noastre şi spre a asigura existenţa noastră politică”.


A urmat sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, de la 9/21 mai 1877, când a fost proclamată independenţa de stat a României. Răspunzând interpelării deputatului Nicolae Fleva, care s-a interesat de statutul juridic al ţării în noua situaţie de rupere a relaţiilor cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, Mihail Kogălniceanu a rostit memorabila declaraţie, care reflecta idealul multisecular al românilor: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare. […] Suntem o naţiune liberă şi independentă”.

În acea zi crucială, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au adoptat moţiunea prin care se lua act „că rezbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.

A doua zi, la 10/22 mai, a fost instituită prima decoraţie românească, „Steaua României”, iar la 11/23 mai guvernul a anulat tributul către Poartă, în valoare de 914.000 lei, punându-l la dispoziţia Ministerului de Război.

„Lordul Lyons s-a abţinut de la orice apreciere”.

Vestea proclamării independenţei de stat a României a fost primită cu rezerve de puterile europene, Marea Britanie şi Imperiul Otoman îndeosebi având o atitudine net ostilă în faţa acestui eveniment. Nici chiar Rusia, aliata României în război, nu era prea entuziasmată. În acest sens, cancelarul Gorceakov îi comunica ambasadorului Marii Britanii la Constantinopol, lordul Augustus Loftus, că problema recunoaşterii independenţei României „nu trebuie să fie tratată decât mai târziu de ansamblul puterilor europene”.

Referitor la reacţia oficialităţilor engleze, Nicolae Callimachi-Catargi, agentul diplomatic al României la Paris, care gira şi Londra, unde nu exista o reprezentanţă diplomatică a României, a fost însărcinat să-i transmită lordului Lyons, ambasadorul Marii Britanii în capitala Franţei, nota Ministerului român al Afacerilor Străine, referitoare la declararea independenţei ţării noastre. În conformitate cu raportul diplomatului român din 13/25 mai, „după cum m-am aşteptat, lordul Lyons s-a abţinut de la orice apreciere”. Într-un alt raport, înaintat lui Mihail Kogălniceanu asupra aceleiaşi chestiuni, Callimachi-Catargi, reluând problema, menţiona: „Ambasadorul englez, nefiind în această împrejurare decât un intermediar, nu putea să expună părerea sa asupra acestui document”.

Lordul Lyons a ţinut totuşi să adauge că guvernul britanic Marii Britanii, „după cât se vede, nu a aprobat un act atât de contrar tratatelor pe care Anglia pune mare preţ” şi că „politica engleză nu are angajate interese particulare în această privinţă”.

De ce nu susţinea Anglia cauza românească.

La rândul său, consulul britanic la Bucureşti, colonelul Charles Mansfield, demonstra în rapoartele trimise lordului Derby, la 9/21 şi 11/23 mai, o înţelegere complet greşită a faptelor şi a stării de spirit a românilor din acele zile, dacă nu chiar o miopie politică rău intenţionată. În sus-menţionatele depeşe, consulul englez arăta că populaţia bucureşteană nu manifestase la vestea proclamării independenţei naţionale entuziasmul pe care îl scontaseră autorităţile române, lucru complet fals. În viziunea diplomatului englez, acţiunea politică a autorităţilor române din 9 şi 10 mai 1877 fusese una singulară, aventuristă, fără a avea vreun suport popular. Ori diplomatul britanic nu ieşise din casă în acele zile, ori dezinforma şi denatura cu bună-ştiinţă un adevăr clar. 

În telegrama din 12/24 mai, Mansfield i-a împărtăşit secretarului de stat la Foreign Office, de data aceasta cu exactitate şi fără a mai denatura realitatea, rezultatul întrevederii avute cu ministrul de Externe român cu o zi în urmă, întâlnire în cursul căreia au fost dezbătute ultimele acte ale guvernului de la Bucureşti, convenţia româno-rusă, proclamarea independenţei şi declararea războiului Imperiului Otoman.

Dorind ca reprezentantul diplomatic al Marii Britanii în capitala României să aibă o clară şi corectă viziune şi înţelegere a lucrurilor, Mihail Kogălniceanu i-a explicat acestuia că încheierea convenţiei militare cu Rusia ţaristă a constituit „o necesitate” şi, în acelaşi timp, unica posibilitate de a apăra integritatea teritorială a ţării, deoarece, a ţinut să sublinieze şeful diplomaţiei române, Marile Puteri, din care făcea parte şi Marea Britanie, refuzaseră anterior garantarea neutralităţii ei. În consecinţă, Kogălniceanu îi cerea consulului să supună atenţiei şi analizei Foreign Office-ului cauza românească, exprimând deplina sa încredere, şi a întregului popor român, în discernământul şi în sprijinul acordat de puterile garante în lupta justă a acestuia pentru menţinerea entităţii naţionale şi dobândirea independenţei statale.


Logica discursului, justeţea, pertinenţa afirmaţiilor şi soliditatea argumentelor prezentate de ministrul de Externe român în cadrul întrevederii din 11/23 mai 1877 nu l-au convins pe Mansfield, cu atât mai puţin Downing Street şi Saint James, de legitimitatea cauzei românilor.

Aceeaşi atitudine tradiţională, rece, distantă şi aproape ostilă la adresa României au continuat să o conserve guvernanţii de la Londra – adică exact aceeaşi atitudine faţă de orice potenţial sau real rival al Imperiului Otoman, care, într-un eventual conflict cu acesta, i-ar periclita Angliei poziţia geostrategică de maximă importanţă şi interesele comerciale în zona Canalului de Suez, Mediterana Orientală şi, în cele din urmă, „Perla Coroanei Britanice”, India.

Aici a stat, de fapt, marea confuzie, neînţelegere care s-a aflat la originea atâtor necazuri. Autorităţile române nu doreau nici pe departe dezintegrarea teritorială a Imperiului otoman, cu atât mai puţin nu ameninţau poziţia strategică şi interesele comerciale ale Marii Britanii, mare putere continentală şi colonială, în zonele sus-menţionate. Românii nu urmăreau altceva decât dobândirea idealului multisecular: independenţa naţională. Dar aceasta, o dată dobândită şi recunoscută în plan internaţional, ar fi înfăptuit un prim pas pe calea dezmembrării Imperiului otoman. Exemplul românesc s-ar fi constituit într-un precedent – ar fi urmat câştigarea independenţei altor popoare, iar Imperiul Otoman ar fi încetat, treptat dar sigur, într-un viitor apropiat, să mai existe.

Acesta era chiar lucrul urmărit de Rusia ţarilor, care, în urma acestei dezmembrări, ar fi avut cale deschisă spre posesiunile engleze din Asia, o dată slaba „pavăză” otomană eliminată. Prin urmare, câteva precizări se impun cu necesitate: Marea Britanie nu a dorit niciodată, în mod direct şi clar, nedobândirea independenţei de stat a României. Tot ce a dorit această mare putere a fost menţinerea cu orice preţ a integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman. Iar independenţa României reprezentând o breşă în acest edificiu, Anglia avea tot interesul, sub acest unghi de vedere, ca ea să nu se producă.

Trecerea Dunării: „primul semnal către o ruină care ameninţa să devină în curând generală”.

Referindu-ne în continuare la reacţiile celui mai avizat şi mai în măsură reprezentant al oficialităţilor britanice, aflat în strânsă legătură cu evenimentele din România, deoarece era martorul lor – din păcate, atât de puţin obiectiv şi imparţial – consulul Marii Britanii la Bucureşti, colonelul Charles Mansfield, acesta şi-a menţinut în continuare optica vădit eronată şi rău intenţionată de denaturare a faptelor şi a stării de spirit a poporului şi autorităţilor române. Astfel, în rapoartele expediate centralei Foreign Office-ului, diplomatul englez nu se sfia să califice actele guvernului român drept „o politică aventuristă”. 

În ceea ce priveşte entuziasmul românilor faţă de declanşarea Războiului de Independenţă, în viziunea colonelului Mansfield, acesta nu era decât rodul ambiţiilor principelui Carol şi ale premierului Ion C. Brătianu, care împingeau ţara către un inevitabil dezastru economic şi politic.

Trecerea Dunării de către armata română, spre a veni în ajutorul trupelor ruse comandate de marele duce Nicolae, asediate de puternica armată otomană condusă de Osman Paşa, reprezenta pentru consulul Marii Britanii „primul semnal către o ruină care ameninţa să devină în curând generală”. De altfel, la aflarea acestui eveniment, el se va grăbi să-şi informeze superiorii, la 18 august 1877, că „trecerea Dunării de către trupele moldo-valahe a fost universal condamnată de întreaga opinie publică din Principate”. Fără comentarii!

„O chestiune de supremaţie a Rusiei sau a Marii Britanii în lume”.

Declanşarea conflictului ruso-româno-turc în primăvara anului 1877 nu a trezit nicio reacţie specială a cabinetelor europene, cu excepţia Downing Street-ului. Premierul conservator Benjamin Disraeli, spre a nu periclita sus-menţionata poziţie geostrategică de maximă importanţă a imperiului colonial britanic, a pus în vedere autorităţilor de la Sankt Petersburg, prin nota oficială de la 6 mai, ca armata rusă să nu încerce să atace Egiptul sau să întreprindă vreun atac asupra Suezului ori, în cazul unei victorii, să ocupe Constantinopolul şi strâmtorile – visul tuturor ţarilor ruşi de la Petru cel Mare încoace.  

De altfel, lupta pentru supremaţie mondială dintre Rusia şi Marea Britanie a constituit o permanenţă, recunoscută oficial de politicienii şi demnitarii ambelor puteri, indiferent de menţinerea integrităţii sau dezmembrarea Imperiului Otoman. Acest lucru este de altfel asumat de către însăşi suverana Marii Britanii, regina Victoria, care îi declara premierului Disraeli că politica Marii Britanii „nu reprezintă o problemă de a ajuta Turcia, ci este o chestiune de supremaţie a Rusiei sau a Marii Britanii în lume”.


""