Autor 5842 vizualizări


Recunoașterea înfăptuirii României Mari prin tratatele de pace de la Paris, în principal cele de la Trianon, cu Ungaria, de la Saint-Germain, cu Austria, a creat condiţiile încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai tuturor românilor. Locul s-a impus de la sine: Alba Iulia. Aici intrase triumfător, pe 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, primul făuritor al unităţii naţionale, şi tot aici, pe 1 decembrie 1918, peste 100.000 de oameni aclamaseră unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Pentru buna pregătire a festivităţilor încoronării, guvernul Averescu, care preluase puterea din 13 martie 1920, a numit în iunie acelaşi an o Comisiune pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor, în fruntea căreia a fost numit generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru şi preşedinte al Senatului, în momentul nominalizării sale. Din comisie mai făceau parte Nicolae Titulescu şi Octavian Goga, ca miniştri, diplomaţii Constantin Nanu şi Nicolae Mişu, precum şi experţi (dar ce experţi!) pe diferite domenii: Nicolae Iorga şi Alexandru Lapedatu – istorie, George Enescu – muzică, Costin Petrescu şi Arthur Verona – pictură, Victor G. Ştefănescu – arhitectură etc. Ultimul, în calitatea sa de arhitect, a primit şi sarcina să proiecteze şi să conducă lucrările în vederea construirii Catedralei Încoronării.


Pictura interioară a Catedralei a fost reali- zată de Costin Petrescu şi, după ce s-a crezut multă vreme că a fost distrusă, cea mai recentă (şi îmbucurătoare) veste este că a fost descoperită intactă sub picturile realizate în perioada comunistă. Un obstacol greu de trecut părea a fi interdicţia Bisericii Catolice, de care aparţinea Ferdinand, ca acesta să fie încoronat într-o catedrală ortodoxă, în cadrul unei slujbe ortodoxe. Până la urmă, în cadrul unor discuţii cu regele şi cu Barbu Ştirbey, Regina Maria vine cu ideea salvatoare: încoronarea să aibă loc afară, în faţa Catedralei, în felul acesta ceremonia desfăşurându-se în faţa poporului adunat la Alba Iulia.

Trei regine

Ziua aleasă pentru încoronare a fost 15 octombrie 1922, o zi care la Alba Iulia a început cu o ploaie măruntă şi deasă. Suveranii României plecaseră din seara precedentă, cu trenul, de la Sinaia. Peste 300.000 de români au asistat la încoronare.

La orele 11:00, când toate clopotele băteau în întreaga ţară, iar la Alba Iulia se trăgeau 101 salve de tun, Regele Ferdinand a luat de la Mihai Pherekyde, preşedintele Senatului, coroana de oţel a lui Carol I, la care fuseseră adăugate însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după tradiţia inau- gurată de Napoleon I. Apoi şi-a încoronat soţia, cu o coroană grea, de 1,8 kg din aur masiv, executată la celebra Casă de bijuterii Falize din Paris. Şovăielnicul, timidul, adeseori dispreţuitul Ferdinand îşi încorona soţia, pe frumoasa, pasionala şi ambiţioasa Maria ca „regină a tuturor românilor”. Era izbânda lui, era izbânda ei? Era, mai degrabă, izbânda a două personalităţi care se completaseră de mi- nune şi reuşiseră, până la urmă, să devină un cuplu regal de „buni români”, aşa cum promisese Ferdinand, în 1914.

Ceea ce a făcut-o, însă, cea mai fericită pe Regina Maria a fost prezenţa, alături de ea, la încoronare, a fiicelor ei, Elisabeta şi Mărioara (Mignon) - foto jos - , devenite, în urma căsătoriilor contractate în anii anteriori, reginele Greciei şi Iugoslaviei. „Trei regine – notează cu nedisimulată satisfacţie Maria – cele două fiice ale mele regine, fiecare în genul ei, era o plăcere să le vezi... Cele două regine tinere ale noastre stăteau de-o parte şi de alta a tatălui lor, şi era cu adevărat minunat să priveşti diferitele lor feluri de fru- museţe: Lisabeta, cu o expresie foarte patetică, foarte rezervată şi cam fără candoare, iar Mignon, un gen mult mai cald şi înfloritor, total nerezervată şi foarte naturală”.


Era clipa supremului triumf, după chinurile din primii ani ai căsătoriei, după suferinţele şi disperarea celor doi ani de război. Maria ajunsese, cu preţul a 800.000 de vieţi, „împărăteasa tuturor românilor”. Doar că moartea unuia singur dintre cei 800.000 o face pe Regina Maria să-şi ia tainul de durere în ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai fericită clipă a vieţii ei: „Întreaga zi m-am gândit la Mircea al meu... Acum ar fi putut fi un băiat mare. Poate că mi-ar fi ţinut trena. Micule Mircea, unde eşti – mică viaţă – boboc care nu ai înflorit?!”

Acest articol a fost publicat în numărul 23 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum