Autor 10304 vizualizări


„Morții vii, stafii și urlete surpate de nebuni… 
O, Doamne, unde ești?!
De ce n-aprinzi minuni, minuni cerești?
Pe unde ești, o, Doamne, unde ești?
Din nepătruns, nici un răspuns…
Pitești, Pitești, Pitești!1

Construcția unui nou tip de umanitate, a unui om nou, a reprezentat o preocupare în condițiile în care, în țările aflate în blocul comunist, disidenții și opozanții politici mai aveau influență asupra maselor. În acest context, Marenko a fost numit încă din 1936, pedagogul sovietic, pentru care educarea și reeducarea erau instrumente de reformare a omului comunismului. Ideile sale au fost preluate de statele comuniste, tehnicile de (re)educare pentru (re)nașterea omului nou, au dus la orori inimaginabile, care au reușit nu să reeduce populația, ci să desființeze personalitatea și umanitatea celor care treceau prin torturi greu de suportat. 

Cel mai modern spațiu de detenție din țară a fost construit în perioada 1937-1941, fiind penitenciarul de la Pitești, clădire de care se leagă destinele multor oameni trecuți prin reeducarea comunistă. Având subsol, parter și 2 etaje, dispuse sub forma literei T, clădirea era înconjurată de un zid de cărămidă de 3 metri înălțime, făcând imposibilă evadarea. Inițial, închisoarea a adăpostit persoane arestate preventiv. Situația se schimbă din 1942, an în care au sosit și elevi minori acuzați că au luat parte la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Acești copii au reprezentat primul grup de arestați politici sosiți la închisoarea din Pitești.  

Corpurile închisorii au fost organizate urmând anumite criterii care făceau diferența între deținuți, în funcție de acuzațiile aduse, astfel aveam:

-etajul 1 care era rezervat pentru corecție

-subsolul care era rezervat pentru deținuții în carantină

-parterul care era pentru secția lagăr (pentru cei închiși fără proces)

-etajul 2 care era pentru secția persoanele acuzate de spionaj și legături cu Occidentul 2.

Despre închisoarea de la Pitești, Dumitru Bacu spunea: „Situată în afara orașului, în partea de nord-vest, în aproprierea unui pârâu și departe de orice altă locuință, oferea un mediu foarte prielnic pentru schingiuire, nici un strigăt neputând fi auzit de cineva. În acest centru au fost adunați toți studenții arestați până în toamna lui 1948.”

Tot Dumitru Bacu relata că studenții erau împărțiți în 4 categorii:

-cei care nu aveau sentință judecătorească, dar care totuși făceau până la 6-7 ani de închisoare

-cei condamnați pentru delicte minore primeau 3-5 ani de închisoare corecțională

-majoritatea studenților aveau o condamnare justificată juridic, acuzația fiind de uneltire împotriva ordinii sociale, pedeapsa ajungând la 8-15 ani temniță grea

-cei condamnați la 25 de ani de muncă silnică, aceștia erau șefi de grupări, personalități ai lumii studențești3 .

Reeducatorii și educații  

Tinerii au avut cel mai mult de suferit, tehnicile lui Marenko, fiind aplicate de spionul rus Alexandru Nicolski, ajuns general de Securitate .4 Serviciul sovietic de poliție politică l-a pregătit să recruteze deținuți politici cărora le promitea și grade superioare în poliția politică română, dacă obțineau prin tortură informații de la deținuți.

Șeful torționarilor din Pitești a fost Eugen Țurcanu. El a fost arestat inițial la Suceava pentru trecutul său legionar, ulterior fiind transferat la Pitești. Experiența reeducării de la Suceava l-a format ca torționar, din acest motiv conducerea penitenciarului Pitești l-a însărcinat cu procedurile de reeducare prin violență.5

Pe fațada închisorii de la Pitești până în 2001 s-a putut citi: „să zdrobim fără cruțare rămășițele reacțiunii vândute imperialismului străin”, „față de dușmanii poporului suntem necruțători”. Astfel, regimul își justifica acțiunile criminale care au avut drept scop distrugerea identității etnice, religioase, morale și politice a deținuților.

Existau anumite etape care erau parcurse cu deținuții politici:

1. câștigarea încrederii victimei pentru a afla informații nedeclarate, pentru a i se face un profil psihologic, scopul fiind de a afla la cine din familie ține mai mult, astfel efectele din următorii pași erau mai dezastruoase.

2.torturarea fizică prin bătăi, insultarea.

3.torturarea fizică continuă pentru ca victima să recunoască activitatea anticomunistă și să-i denunțe pe cei ce au luptat sau activează încă împotriva comunismului. Astfel, deținutul devenea colaborator al Securității și martor în procese.

4.demascarea interioară, etapă în care victima trebuia să recunoască că este răufăcător.

5.bătăile și torturile continuau, iar deținutul nu numai că îi denunța pe alții, dar trebuia să aducă blasfemii și la adresa lui Dumnezeu. În acest fel victima ajunge să creadă că este o lepădătură și un dușman al poporului.

Metode ale reeducării 

Maximilian Sobolevschi: „bătaia s-a desfășurat într-un mod îngrozitor, fiind bătuți de la orele 7 dimineața până la 15 încontinuu cu pari, ciomege, curele, până la epuizare. În urma acestei bătăi au căzut trei deținuți, în nesimțire stând mai multe zile, iar restul învinețiți pe tot corpul. Pot spune că de o astfel de bătaie nici nu am auzit în viața mea, ea petrecându-se într-un mod bestial.”6

Metodele de tortură aplicate de Țurcanu erau inimaginabile. Lui Alexandru Bogdanovici, pe care îl considera vinovat pentru faptul că a deconspirat trecutul său legionar, i-a zdrobit toți dinții pe rând. Timp trei zile a jucat pe pântecele și burta lui, auzind oasele cum se rupeau. Victima a fost dusă la infirmerie după vreo 100 de hemoragii interne fiind în comă, două săptămâni mai târziu acesta a murit.  

Privind metodele sale de tortură, Eugen Țurcanu a cuprins în câteva cuvinte ceea ce reeducarea însemna, anume lipsa mândriei personale, dobândirea umilinței.

„După ce-ai trecut prin reeducare e imposibil să mai pășești cu mândrie. Nu mai poți avea decât un mers umil, un mers care cere iertare.”7

NOTE

1 Aurel Vișovan, fost deținut politic trecut prin reeducarea de la Pitești.
 2 Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952) Aiud, Suceava, Pitești, Brașov, București, Editura Polirom, 2010, p. 96.
  3 Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, București, Editura Humanitas, 1990, p. 27.
 4 Mircea Stănescu, Titică Predescu, Procesele reeducării (1952-1960), Pitești, Fundația Culturală Memorială Filiala Argeș, 2008, p. 25.
 5 http://pitestiprison.org/mip--eugen-turcanu.html
 6 Alin Mureșan, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, București, Editura Polirom, 2007, p. 217.
 7 Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, București, Editura Humanitas, 1990, p. 43.

Bibliografie 

Ierunca, Virgil, Fenomenul Pitești, București, Editura Humanitas, 1990.
Mureșan, Alin, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, București, Editura Polirom, 2007.
Stănescu, Mircea Reeducarea în România comunistă (1945-1952) Aiud, Suceava, Pitești, Brașov, București, Editura Polirom, 2010.
Stănescu,Mircea, Predescu, Titică, Procesele reeducării (1952-1960), Pitești, Fundația Culturală Memorială Filiala Argeș, 2008.
Surse web
http://pitestiprison.org/mip--eugen-turcanu.html