Autor 8171 vizualizări


După 1918 Germania se confrunta cu exacerbări ale tensiunilor sociale care fuseseră cât de cât estompate în timpul războiului. În timpul conflictului, marile carteluri au monopolizat pieţele, în defavoare micilor comercianţi. Clasa de mijloc era ameninţată. În acelaşi timp creştea puterea clasei muncitoreşti.

Pentru a preveni grevele şi întreruperile în producţie, guvernul şi industriile au făcut concesii muncitorilor, recunoscând sindicatele şi îmbunătăţind condiţiile de muncă. În genere, populaţia era dezorientată şi avea dificultăţi de integrare în viaţa civilă, depinzând de stat prin sistemul de asistenţe şi pensii. O schimbare era necesară, nu atât din pricina celor ’14 puncte’ ale preşedintelui Wilson care indicau necesitatea reformelor interne ale Germaniei în vederea negocierii unui tratat de pace modificat, cât din cauza presiunii populaţiei şi mai ales a soldaţilor.

S-a format astfel un guvern civil, iar prinţl Max von Baden a devenit cancelar. Noi reforme constituţionale au fost introduse, printre care abolirea sistemului prusac de vot pe trei clase şi controlul forţelor armate de către guvern şi nu monarh. Wilhelm al doilea a refuzat însă abdicarea în favoarea unuia dintre fii. După înfrângerea flotei sale în octombrie 1918, marinarii s-au răsculat şi demonstraţiile începute la Kiel s-au extins în toată ţara, fiind îndreptate împotriva guvernului socialist local bavarez al lui Kurt Eisner. Se punea problema unei insurecţii armate, dar până la urmă împăratul a fost nevoit să abdice.

Odată cu demisia lui Max von Baden premisele unei revoluţii marxiste erau îndeplinite. Ceea ce s-a petrecut însă în Germania până în 1919 nu a mulţumit nici stânga, nici dreapta. Aşa-zisa revoluţie de la 1918 a fost de fapt o revoluţie politică şi constituţională, mai exact trecerea de la imperiu la republică, eşuând în ceea ce priveşte măsurile substanţiale pentru a îmbunătăţi situaţia structurilor economico-sociale. Nici nu s-a produs o reformă la nivelul elitelor. În plus, noua republică va avea de înfruntat poziţiile de putere ale armatei, justiţiei, administraţiei şi religiei.

Dpă numirea lui Friedrich Ebert drept cancelar imperial la 9 noiembrie, ca urmare a acţiunilor radicale, colegul său, Scheidemann, va proclama această nouă formă de guvernământ. Republica avea de înfruntat probleme serioase:semnarea armistiţiului, refacare economică, radicalizările sociale, votarea unei noi constituţii. Din nefericire, cei cu capacitate decizională nu au fost o viziune foarte inspirată…

S-a ajuns imediat la nişte consensuri:pactul Ebert-Groener, generalul Groener oferind sprijin pentru desfiintarea consiliilor mai radicale, considerând că astfel s-ar putea evita ameninţarea bolşevică. Un alt pact, între liderul sindical Carl Liegen şi industriaşul Hugo Stinnes, a consolidat poziţia forţei de muncă. Şi guvernul tot un compromis era:avea la bază un consiliu de reprezentanţi cu trei membri SPD şi trei USPD. Deşi a dobândit ulterior legitimitate, în timpul congresului delegaţilor consiliului din toată ţara socialiştii radicali şi cei moderaţi s-au separat. Majoritatea sprijineau planurile lui Ebert pentru o adunare constituantă, însă o minoritate critica lipsa priorităţilor economice. Ebert miza în primul rând pe demilitarizare. Cabinetul a rămas până la urmă alcătuit doar din socialişti, dar între timp a aparut o altă grupare, spartakiştii, care se va transformă în Partidul Comunist German.

Proclamarea republicii avea să rezolve tensiunile. La Berlin aveau loc revolte, reprimate de armată şi Deutsches Freikorps, în timpul evenimentelor liderii radicali Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht au fost ucişi. Ostilitatea internă în blocul socialiştilor s-a amplificat, sfârşind cu căderea democraţiei de la Weimar. Iniţiativele se suprimau aparent tot cu mijloacele vechii ordini. În Bavaria, după asasinarea lui Kurt Eisner, s-a încercat iar o revoluţie prin proclamarea în München a unei republici sovietice, şi aceasta brutal reprimată. Violenţele erau cu atât mai mari cu cât soldaţii nereintegraţi se grupau acum în cercuri paramilitare, încercând să controleze politicul atât de tulbure.

La 11 februarie 1919 Ebert a fost ales preşedinte, după care s-a format un cabinet de coaliţie având în componenţă SPD, Partidul Catolic şi Partidul Democrat German. Constituţia din 11 august părea destul de reformatoare:preşedintele urma să fie ales direct pe şapte ani, având dreptul de a numi şi revoca prim-miniştri, de a dizolva Parlamentul şi a convoca alegeri. Putea de asemenea conduce prin decret de urgenţă. Sistemul de vot era prin reprezentare proporţională, sufragiul universal. Cabinetul era responsabil în faţa Parlamentului, iar guvernele teritoriale se bucurau de o autnomie destul de mare.

După ce condiţiile păcii care presupunea renuntarea la multe teritorii au fost făcute publice, a apărut şi un mit al trădării, vehiculându-se ideea că armata germană a pierdut doar din cauza duşmanilor interni, identificaţi în principal cu evreii şi socialiştii. Republica era atacată din toate părţile, de la puciuri ale dreptei până la greve şi mişcări revoluţionare de stânga.

În Berlin s-a organizat un marş al Deutsches Freikorpscare a forţat guvernul să fugă. Armata era dornică de cooperare împotriva “roşilor” din zona Ruhr, continuând tradiţia prusacă a “statului în stat”. Între timp continuau grevele şi insurecţiile comuniştilor. La alegerile din 1920 partidele coaliţiei au pierdut voturi, existând o orientare spre extreme. Dificultăţile economice erau cea mai mare problemă şi se datorau mai multor factori, care aveau în esenţă legătură cu modul de finanţare a războiului:prin obligaţiuni şi imprumuturi, inflaţia simţindu-se dinainte de stabilirea despăgubirilor.

Guvernul Wirth a încercat să demonstreze că Germania nu putea să facă faţă tocmai prin politica de îndeplinire a obligaţiilor. Între timp, Franţa lui Poincare încerca să obţină controlul asupra malului stâng al Rinului, folosindu-se de criza lemnului şi distribuirea de cărbune ca pretext, doar că Germania a refuzat cooperarea. S-a ajuns la o situaţie şi mai dificilă, a cărei soluţie s-a încercat a fi tipărirea de bancote, şi aceasta scăpând de sub control. Rezultatul general a fost pierderea încrederii în republică, manifestată printr-un val de manifestaţii şi greve care s-au diminuat sub guvernul Stresemann din aug-nov 1923. S-a introdus marca-etalon şi s-a încetat rezistenţa în Ruhr, iar mişcările stângii din Saxonia sau Turingia au fost înăbuşite.

În schimb extrema dreaptă făcea planuri pentru un marş către Berlin, puci nereuşit întrucât asociaţii lui Hitler l-au părăsit in ultimul moment. Comparativ cu membrii stângii, cei ai dreptei nu sufereau sentinte la fel de drastice, astfel că Hitler nu a petrecut decât câteva lui în inchisoarea de la Landsberg, vreme în care NSDAP s-a dezintegrat, ceea ce i-a permis impunerea mai fermă la vârf. La momentul respectiv însă, ascensiunea sa nu putea fi prevăzută de nimeni, mai ales că după 1923 repulbica pare să se stabilizeze.