Începuturile pătrunderii ungurilor in Transilvania

Autor 38009 vizualizări


Aproape de sfârșitul secolului al IX-lea, apar ungurii în zona Europei Centrale, care vor ajunge să pătrundă în secolele următoare și în zona Transilvaniei. În afara arcului carpatic, se manifestă atacurile civilizațiilor asiatice, precum pecenegii și cumanii. Primii ajung spre secolul al XI-lea să stăpânească peste teritoriile de câmpie din valea Dunării. Acest cadru s-a caracterizat îndeosebi de cristalizarea unor civilizații noi, precum ungurii, incursiunile pecenego-cumane, influența bizantină la Dunărea de Jos. Pe fondul acestor însușiri spațiale ale teritoriului, s-a desăvârșit procesul de etnogeneză românească, incursiunile și civilizațiile contribuind la dezvoltarea unei vieți feudale specifice epocii medievale. 

Preliminarii

 Pe baza mărturiilor istorice, vom reconstitui propagarea civilizației maghiare în zona Transilvaniei și motivația pe care aceasta a avut-o pentru a ocupa teritoriul intracarpatic. Precum arăta și Kurt Horedt, există cinci etape de pătrundere a maghiarilor în acest teritoriu, ultima fiind decisivă pentru a trece acest areal sub stăpânirea Coroanei Ungariei.

Ungurii în izvoarele istorice timpurii

 Îndreptându-se spre noile teritorii, ungurii au străbătut lanțul carpatic, acolo unde i-au găsit așezați pe slavi cât și pe vlahi. Cronicile timpurii atestă că maghiarii au sosit pe pământul transilvănean, după ce au venit vlahii, care erau considerați a fi, precum nota împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul, „coloniști veniți de demult din Italia” în Despre administrarea imperiului. În raport cu informația furnizată de tratatul politico-militar al împăratului, ne putem însuși și detaliul menționat de cronicarul Simon de Keza în lucrarea Cronica ungurilor, care face referire la formațiunile politice ale vlahilor, prezente și în câmpia Pannoniei, acolo unde ungurii s-au așezat în anul 898: „După ce însă fiii lui Ethel au pierit aproape cu toții, împreună cu poporul scitic, Pannonia a trăit zece ani fără de rege, rămânând în ea numai străinii: sclavii, grecii, teutonii, messianii și vlahii.”1

 Dintr-o asemenea afirmație, putem desprinde ideea că vlahii s-au așezat în teritoriul mai sus menționat, înainte de venirea ungurilor, chiar dacă cronicarul menționează și o consecință a venirii maghiarilor în câmpia Pannoniei: „Ungurii de la flugiul Hung începură să stăpânească peste toate popoarele din Pannonia, amintite mai sus.”2  Din ulterioara afirmație transpare ideea că vlahii au fost cotropiți de către unguri, dar trebuie luat în calcul faptul că ei se așezaseră aici, înainte ca valul migrator să treacă peste ei.

 Conform Cronicii pictate de la Viena3 , în timpul stăpânirii lui Solomon (1063-1074), „cumanii distrugând prisăcile4  din partea de sus a porții Meseșului pătrunseră în Ungaria.” Pentru începutul secolului al XI-lea, putem afirma că în Transilvania existau deja două realități etnice mai mult sau mai puțin majoritate: românii și ungurii.

După contribuțiile lui Kurt Horedt în Istoria Transilvaniei, afirmăm că au existat cinci etape infiltrare definitivă a maghiarilor. Alte două lucrări care amintesc și urmăresc expansiunea ungurilor până în Transilvania, este cronica notarului anonim al regelui Bela al IV-lea, Gesta Hungarorum cât și Povestea vremurilor de demult, un letopiseț rusesc întocmit la Kiev în secolul al XII-lea.

Primele incursiuni ale ungurilor în Transilvania. Etape și consecințe 

 Cronica lui Anonymous menționează că în zona arcului carpatic, se găseau formațiuni prestatale românești, conduse de Menumorut, Glad și Gelou Românul. Pe lângă acest realități politice, au fost amintite și alte formațiuni care se găseau ancorate în cuprinsul zonelor transilvănene. Cel dintâi vizat a fost Menumorut, care după un refuz și lupte crâncene, a găsit soluția păcii prin încheierea unei căsătorii de înrudire dinastică. În partea a XX-a a Gestei, se amintește faptul că Usubuu și Veluc, trimișii regelui Arpad au plecat spre formațiunea condusă de Menumorut, spre a-l subjuga. În fața faptului împlinit, el a refuzat, aceștia întorcându-se la regele Arpad.5  Fiind ofensat de răspunsul căpeteniei românești, el îl trimite pe Tuhutum „tatăl lui Horca, ai cărui fii au fost Gyula și Zombor, din care coboară neamul lui Moglout”, care sosește în Transilvania. În fața acestuia, Menumorut se predă.

 Următoarea a fost formațiunea condusă de Gelou, „voievodul românilor” care domnea în așa-zisa „Terra Ultransilvana”. Cel care a pornit cu armata împotriva lui a fost același Tuhutum, care l-a învins pe Gelou și pentru faptul că granițele teritoriului trebuiau apărate de raidurile popoarelor turanice.6  În jurul anului 900, după cum ne arată și conținutul Gestei Hungarorum, ungurii pătrund conduși de Tuhutum și iau în stăpânire voievodatul lui Gelou, care se sinucide pentru a nu fi prins7.

 Glad, spre deosebire de celelalte formațiune și de conducătorii lor, a considerat că trebuie să se predea în fața invadatorilor. Atacurile se situau undeva după anul 900, când se încheiase deja ocuparea câmpiei Pannoniei. Unitatea politico-administrativă a voievodatului este desființată în secolul XI, atestându-se un ultim voievodat, cel al lui Gyula. Al doilea voievodat menționat în secolul al Xl-lea, condus de Gyula, caracterizat ca fiind întins și foarte bogat ( „Jatissimum et opulentisimum") cuprindea Podișul Transilvaniei și Munții Apuseni. Și aici existau așezări întărite la Dăbâca, Morești (pe Mureș), Moigrad și Bălgrad (Alba Iulia), iar voievodul devenise și el ortodox, lucru deloc convenabil în contextul încercărilor continue ale lui Ștefan cel Sfânt de a catoliciza țara. Deși regii maghiari au reușit să anihileze formațiunile politice prestatale din Transilvania totuși datorită luptelor pentru tron, a anarhiei interne și a presiunilor venite din exterior nu au reușit să-și instaleze imediat stăpânirea în Transilvania.

Din cauza expansiunii ungurilor spre realitatea transilvană, au loc strămutări de civilizații, cele ale pecenegilor și uzilor care, în goana lor spre prădarea Ungariei, trec și prin Transilvania organizând expediții de pradă.

 În ultimele părți ale Gestei, se amintește faptul că urmașii lui Tuhutum au stăpânit teritoriul Transilvaniei până la domnia lui Ștefan cel Sfânt, fostul duce Vaik, mai exact după creștinarea sa în anul 1000 și cea a poporului în anul următor. Ungurii au fost înfrânți la Lechfeld în anul 955, moment care a încheiat înaintarea lor spre Occident. Până după anul 1200, teritoriile au intrat sub influența maghiară.

 Transilvania devine centrul de greutate al luptei, cel puțin ideologice, între organizarea voievodală și cea a principatului. La 1111 este amintit un principe pe nume Mercurius, pentru ca izvoarele istorice să tacă pentru mai bine de un secol, ca în anul 1176 să fie amintit un anume „Leustachius Waywoda Transilvaniae”.

 În anul 1150 are loc o nouă etapă de expansiune a invaziei maghiarilor prin colonizarea sașilor, așezarea acestora fiind surprinsă într-un document datând din perioada regelui Geza al II-lea. În acest fel, teritoriul s-a feudalizat într-un ritm mai alert prin extinderea comitatelor, ca realitate politico-administrativă. Cert este că independența etnică a Transilvaniei a fost conservată prin intermediul numirii, mai pe urmă, a unui demnitar al Transilvaniei cât și a unui episcop, care era însărcinat cu reconcilierea vieții monahale în vâltoarea ultimelor migrații. Tot aici, ca un alt moment important în cadrul pătrunderii ungurilor, amintim colonizarea secuilor.

Toponimele care se păstrează încă pe teritoriul românesc, dovedesc că ungurii au traversat zona Mureșului și Someșului pentru a ajunge în arcul carpatic. Astfel, pentru raidurile săvârșite de către aceștia, arheologii au descoperit mai multe complexe funerare de călăreți unguri, chiar dacă unele triburi trăiau în zona dintre Dunăre și Tisa. În timpul anotimpurilor calde, ei urcau spre Mureș și Someș pentru a valorifica resursele subsolice. Teritoriul transilvănean le surâdea ungurilor datorită motivației și interesului lor pentru saline, zăcămintele de metale feroase și neferoase, terenurilor de pășunat și altele. Se înțelege dorința lor de a profita de resurse întrucât, informațiile furnizate de Legenda Sfântului Gerard8  cât și de memoriile episcopului de Freising9 , ne prezintă o imagine teribilă a unei civilizații ale stepei, nestatornice și sortită pribegiei continue.

Bibliografie:

●Columbeanu, Sergiu Cnezate și voievodate românești, Editura Albatros, București, 1973.

●Daicoviciu, Constantin Din istoria Transilvaniei, volumul I, Ed. RPR., 1960.

●Horedt, Kurt Cotribuții la Istoria Transilvaniei (secolele IV-XIII), Ed. RPR, 1958.

●De Keza, Simon Cronica ungurilor, col. Izvoarele Istoriei Românilor, seria G. Popa-Lisseanu, Ed. Saeculum I.O., București, 2010.

●Secretarul anonim al regelui Bela, Faptele ungurilor, col. Izvoarele Istoriei Românilor, seria G. Popa-Lisseanu, Editura Saeculum I.O., București, 2010.

●Spinei, Victor Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre și al Dunării de Jos, Ed. Helios, Iași, 1996.

NOTE

1 De Keza, Simon, Cronica ungurilor, colecția Izvoarele Istoriei Românilor, seria G. Popa-Lisseanu, Editura Saeculum I.O., 2010, p. 116.

2 Ibidem.

3 În cadrul volumului al XI-lea al colecției de izvoare istorice din seria coordonată de G.-P. Lisseanu, chiar se întocmește o traducere a documentului propriu-zis.

4  După etimologia cuvântului, „prisăcile” sunt de sorginte slavă, fiind de fapt hotare ce formau, în perioada secolelor XI-XII, principalele frontiere pentru apărarea țării.

5  „Spuneți lui Arpad, datori îi suntem ca un amic unui amic. Teritoriul însă ce l-a cerut buneivoințe a noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viață.” (Secretarul anonim al regelui Bela al IV-lea, Faptele ungurilor, col. Izvoarele Istoriei Românilor, seria coord. de G.-P. Lisseanu, Editura Saeculum I. O., București, 2010, p. 125)

6  Spinei, Victor Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre și al Dunării de Jos, Editura Helios, Iași, 1996.

7  Prezența raidurilor popoarelor turanice din proximitatea granițelor, este atestată de vestitul cimitir de la Cluj de pe strada Dostoievski, acolo unde au fost descoperite arii enorme de necropole funerare de călăreți ai stepei, fapt ce denotă și infiltrarea civilizațiilor acestea dinspre respectiva parte, spre spațiul intracarpatic. Motivele au fost și resursele aurifere și cele subsolice foarte bogate.

8  „Ungurii trăiesc ca fiarele sălbatice, necultivând pământul , mâncând carne de cal, de lup și de alte animale, de acest fel și bând lapte și sânge de cal.”

9  „Ungurii sunt oameni urâți, cu ochii scufundați, mărunți la statură, barbari și sălbatici în năravuri și în limbă. Un fel de monștri omenești.”

""