Autor 14564 vizualizări


Cu mult înainte de Pearl Harbor, liderii japonezi și-au dat seama ce pericole implică bombardamentele aeriene și au început să organizeze exerciții pentru raiduri aeriene în marile orașe ale țării. La început, acestea n-au fost altceva decât niște instrucții prost pregătite, dar pe măsură ce Japonia a început să se pregătească pentru război, au fost adoptate mai multe legi pentru punerea la punct a sistemului de apărare a țării. În aprilie 1937, a fost adoptată Legea pentru Apărarea Aeriană, iar în 1938 Asociația pentru Apărarea Aeriană a Marii Japonii a început un program de pregătire și propagandă.

În ciuda acestor pregătiri timpurii, liderii militari ai Japoniei au acordat – în mod surprinzător – foarte puțină atenție puterii aeriene americane. În ajunul războiului, premierul japonez credea că teritoriile cucerite peste mări aveau să protejeze Japonia de bombardamente. Între timp însă, americanii pregăteau un nou avion, faimosul B-29, un bombardier rapid capabil să ajungă deasupra teritoriilor japoneze de la distanțe mari. În septembrie 1942, au început testele de zbor, la Seattle, în NV Americii, iar în iunie 1944 o flotă de avioane B-29 a ajuns în China, de unde putea lansa oricând atacuri asupra Japoniei.

Veștile despre noile bombardiere B-29 și despre devastarea orașelor germane a distrus treptat încrederea strategilor militari japonezi. Pe 18 aprilie 1942, 16 bombardiere B-25 au bombardat – mai degrabă simbolic – orașele Tokyo, Nagoya și Kobe. Acesta era doar începutul – până în 1943, era clar că Japonia avea să se confrunte în curând cu atacuri din ce în ce mai periculoase. În aceste condiții, problema apărării civile și militare a devenit o prioritate.

Din multe puncte de vedere, Japonia avea câteva avantaje importante în privința pregătirilor pentru apărarea civililor. Populația țării era omogenă, unită și – foarte important – disciplinată. În 1940, guvernul a transformat asociațiile voluntare de cartier în organizații obligatorii aflate sub controlul ministerului de interne;aceste grupuri urmau să stea la baza cooperării populației în caz de urgențe. În plus, majoritatea locuitorilor de la orașe avea legături strânse cu rudele din provincie, astfel că evacuarea punea mai puține probleme decât în majoritatea țărilor europene.

În decembrie 1943, guvernul a venit cu primele propuneri prvind planurile de evacuare. Miniștrii recomandau evacuarea copiilor și a șomerilor din zonele Tokyo, Nagoya, Kobe, Osaka și Nordul insulei Kyushu, cei evacuați urmând locuiască cu rudele din provincie. Guvernul însă nu s-a implicat prea mult în implementarea acestui program. De fapt, programele de evacuare au stagnat până în iunie 1944, când bombardierele B-29 au organizat primul raid în Kyushu. Atunci, guvernul a cerut evacuarea copiilor în provincie și au fost luate măsuri în vederea asigurării unei locuințe pentru cei care nu aveau bunici în zonele rurale. Copiii urmau să fie evacuați în grupuri supravegheate de profesori și urmau să locuiască în temple, hanuri și săli publice. Părinții nu au primit cu bucurie ideea de a-și vedea familiile despărțite, dar au cedat în cele din urmă datorită propagandei intense. Până în septembrie 1944, peste 411.000 de copii fuseseră evacuați împreună cu profesorii lor.

Pe măsură ce teama de bombardamente a crescut, guvernul japonez a conceput planuri pentru protejarea orașelor în care predominau clădirile din lemn. A început astfel o amplă campanie de reconstrucție a orașelor. Toate construcțiile din jurul clădirilor publice au fost dărâmate, iar în jurul caselor au fost create cordoane de până la 40 de metri lățime pentru prevenirea răspândirii incendiilor. Oamenii ale căror case au fost distruse au primit compensații materiale, dar nu li s-a asigurat și o nouă locuință. La fel ca cei evacuați, ei trebuiau să stea în casele rudelor sau ale prietenilor. Până la sfârșitul războiului, 1.8 milioane de oameni și-au pierdut casele din cauza acestor măsuri de precauție.

Evacuările și strategiile urbane nu au solicitat foarte multe resurse, însă construirea de adăposturi necesita cantități importante de materiale. În 1943, guvernul intenționa să construiască adăposturi publice și familiale, dar resursele de ciment și oțel erau limitate. Câteva buncăre din beton au fost construite pentru diverse persoane importante, dar majoritatea civililor trebuia să se mulțumească cu tranșee acoperite cu scânduri. Aceste refugii nesigure și insalubre erau, pentru majoritatea japonezilor, singura posibilitate de refugiere.

Dacă sistemul de apărare a civililor era inadecvat, sistemul de apărare militar japonez s-a dovedit a fi complet ineficient. Încă de la începutul războiului, Japonia nu a avut decât un scut slab format din radare și platforme de observare. Sistemul de radar nu detecta avioane care zburau la înățimi foarte mari sau foarte mici, și nu putea detecta nici altitudinea acestora, nici tipul de avion. În plus, comunicarea dintre observatori, stațiile de radar și bazele militare era destul de proastă și crea mai mereu întârzieri în organizarea de contraatacuri.

Alte probleme a pus chiar flota aeriană japoneză. În timpul războiului au existat mai multe încercări de a îmbunătăți calitatea și organizarea forțelor aeriene, dar noul bombardier american B-29 era de neîntrecut. Avioanele B-29 puteau zbura fără ușurință la 10.000 de metri, în timp ce puține avioane japoneze puteau ataca eficient de la această altitudine. În plus, japonezii duceau lipsă de piloți bine pregătiți, mulți murind în campaniile externe, și aveau probleme cu resursele de combustibil, după ce submarinele americane le distruseseră mai multe petroliere. Nici artileria antiaeriană nu era mai performantă. În comparație cu scuturile antiaeriene care protejau orașele germane, cel japonez era foarte slab și ineficient. După patru ani de război, japonezii încă nu aveau suficiente arme pentru protejarea tuturor orașelor, iar multe din tunurile și mitralierele antiaeriene de care dispuneau nici nu puteau ajunge la altitudinile la care zbureau avioanele B-29.

Cu toate acestea, nu toate atacurile americane au decurs potrivit planurilor. În iunie 1944, strategii americani decideau că pot învinge Japonia prin bombardamente precise ce aveau să distrugă ținte-cheie, urmând să paralizeze astfel economia inamicului. Însă bombardierele B-29 s-au dovedit incapabile să îndeplinească această misiune. Sperând că dacă se apropie mai mult de teritoriul japonez raidurile aeriene vor avea mai mult succes, americanii au încercat să cucerească baze mai apropiate de insulele japoneze. În iunie 1944, au invadat insula Saipan, iar în august ocupau insulele Mariane. Construirea bazelor aeriene a început imediat, iar primele avioane B-29 au ajuns acolo în octombrie. Acum, toate marile orașe japoneze se aflau mult mai aproape de noile aerodromuri americane. Însă nici de data aceasta, raidurile americane nu au avut mai mult succes, nereușind să distrugă țintele-cheie.

Ca urmare a acestor operațiuni nereușite, pe 20 ianuarie 1945, generalul Haywood Hansell, comandantul flotei din I-le Mariane, a fost înlocuit de generalul Curtis Le May, un om cu o bogată experiență în bombardamente, căpătată în Germania și Manciuria. La început, Le May a continuat raidurile cu ținte precise, dar a început să experimenteze cu atacuri incendiare asupra orașelor japoneze. Acestea aveau un scop dublu:mai întâi, distrugerea atelierelor care produceau diverse componente pentru marle fabrici și, în al doilea rând, distrugerea moralului populației prin asemenea demonstrații de putere. Noua strategie a avut succes:sute de mii de clădiri din marile orașe ale Japoniei au fost distruse de incendii.

Până la începutul lunii august, aceste raiduri au distrus 52 de orașe și au făcut 700.000 de victime (între care 200.000 de morți), forțând alte 8 milioane de oameni să se refugieze în provincie. Cu toate acestea, punctul culminant al atacurilor aeriene americane nu venise încă...

 

 

 

 

 


Gordon Daniels, Before Hiroshima:The bombing of Japan 1944-1945, în „History Today”, vol. 32, nr. 1, 1982