Autor 5025 vizualizări


Motto: „Cu sângele locuitorilor ucişi ai Ierusalimului picurând încă de pe ei, se aruncară creştinii cu faţa în jos pe mormântul Mântuitorului, îndreptând către el rugăciuni fierbinţi.” (G.W.F. Hegel) 

Această mântuire era posibilă în imagologia societăţii printr-o credinţă nemijlocită că Dumnezeu îi apăra pe cruciaţi, apoi că îi conducea pe cavaleri, pentru că aceştia se doreau a fi mesagerii Lui pe pământ. Această ideologie i-a dus pe mulţi la disperare şi la ideea absurdităţii propriei vieţi. În realitate, toţi erau singuri, mânaţi doar de propria dorinţă de a duce credinţa şi a o impune în Orient. Raţiunea acţiunilor lor lipsea cu desăvârşire. G.W.F. Hegel cred că ilustrează cel mai bine condiţia duală a cavalerului cruciat şi cruciaţilor în general:„Cu sângele locuitorilor ucişi ai Ierusalimului picurând încă de pe ei, se aruncară creştinii cu faţa în jos pe mormântul Mântuitorului, îndreptând către el rugăciuni fierbinţi.”1   

Cruciadele par să fie fructul binelui și al răului în același timp: un adevărat elan spiritual, întoarcerea la izvoarele credinței, aventura evanghelică în care îți pui viața în primejdie, dar și o violență pe care niciun om al Bisericii Catolice nu a denunțat-o. Iar Inchiziția, evidențiază trecerea spre forță și violență, fanatism doctrinar care înlocuiește aspirația evanghelică, suport ideologic însuflețit de cruciade. Epopeea întunecată a Bisericii Catolice nu împiedică dinamica dublă: cea spirituală și cea intelectuală.2

În cadrul evenimentelor marcante ale istoriei universale, putem să optăm pentru ipoteza lui Georges Duby, atunci când el consideră că întotdeauna cel vizat a fost „un popor ameninţat de imanenţa sfârşitului lumii”3. Nu vorbim despre un sfârşit propriu-zis al lumii, ci aducem în discuţie felul în care civilizaţiile universale au perceput, diferitele mişcări de paradigmă ale popoarelor cotropitoare (invazia tătaro-mongolă dintre anii 1241-1242 a fost asemănată ad fontes, cu o cavalcadă venită din Iad ce a apărut pentru a aduce sfârşitul omenirii), ori profeţiile care se făceau în apropierea împlinirii a 1000 de ani de la întrupare.

În sfârşit, putem considera că fenomenologia cruciadelor este un subiect foarte sensibil care ridică probleme de ordin moral, politic, social şi religios. În realitate, „în mutaţia Anului 1000 se maturizează spiritul cruciadelor.” (G. Duby) Făcând referire la început, la ideea lansată de acest istoric francez, pot spune că şi cruciadele au fost de fapt nişte semne, poate nu suficiente pentru a sfârşi o lume, dar capabile să imortalizeze- după cum ar sugera subtitlul studiului Florentinei Căzan – două civilizaţii şi culturi. Poate şi pentru aceste lucruri auzite, regii Franţei obişnuiau ca în anii de după anul 1000, să efectueze drumeţii regulate la Ierusalim, să se purifice şi să-şi deschidă inimile spre o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu. Şi nu doar Ierusalimul era un lăcaş vizitat de către pelerini, ci şi mormântul apostolilor de la Roma, frecventat de către Wilhelm cel Mare, duce de Aquitania.4   

Putem spune că s-a concretizat un spirit milenarist, ce a avut repercusiuni pe toate faţetele societăţii medievale. Ţinta cea mai importantă a Sfântului Scaun a fost cucerirea mormântului lui Christos de la Ierusalim şi al căror simbol a fost crucea purtată pe îmbrăcămintea participanţilor. Scopul acestor cruciade nu a avut drept obiectiv, doar acest lucru. Sensul acestor cruciade care pentru mulţi dintre noi a devenit o „legendă a cruciadelor” trebuie căutat tocmai în contextul demografic şi social al Occidentului creştin din secolul al XI-lea. Tot aici avem de a face cu repercusiunile invaziilor sarazinilor, normanzilor şi mai târziu, şi ale maghiarilor, care au zdruncinat din temelii o credinţă universală ce-l avea drept cap pe Papă.


Încadrându-se drept o cauză a acestor cruciade, sporul demografic şi avântul populaţiei occidentale au separat idealul sfânt de a elibera Mormântul, de interesele economice de pe urma acestor lupte crâncene:„…cauzele directe ale cruciadelor sunt, în esenţă, religioase şi psihosociologice, şi se reflectă în mulţimea de componente ale spiritului atât de greu de definit al acestor cruciade.”5   Spre exemplu, tocmai ideea de a lupta ducea la conferirea unui statut important acelui participant, iar prăzile de pe urma războaielor erau împărţite frăţeşte, până când se isca o răzmeliţă în inima cruciaţilor, iar lupta externă se preschimba într-o luptă internă.

În Sicilia, cucerirea normandă a început încă din anul 1060 cu Roger, fratele lui Robert Guiscard, care organizează marele ducat al Pugliei, luat de la bizantini şi de la principii lombarzi din sud. Sfârşitul secolului nu consfinţeşte doar alungarea definitivă a sarazinilor, ci şi distrugerea cuiburilor de piraţi, cu eliberarea strâmtorii Siciliei pentru flotele creştine din bazinul occidental al Mediteranei, aparţinând Genovei şi Pisei, primele oraşe care au dat ajutor cruciaţilor. Pe de altă parte, normanzii ţintesc acum spre Răsărit. Robert trece Adriatica şi-l înfrânge pe împăratul bizantin Alexios Comnenul. În 1085, Bohemond de Tarent pare că vrea să pornească spre Constantinopol: printre cavalerii occidentali se iveşte ideea că grecii sunt bogaţi, vicleni şi fricoşi în luptă.6

Din punctul de vedere al lui Vladimir Roşculescu, „Cruciadele, ca fenomen şi evoluţie istorică, au intrat în conştiinţa lumii europene, au necesitat eforturi imense, au creat eroi sau victime, au trasat sau conturat destine. Prin amplitudinea lor de natură religioasă, militară, socială, politică şi chiar culturală, expediţiile spre Locurile Sfinte trezesc curiozitatea şi un interes aparte. După aproape un mileniu, cruciadele se prezintă ca o aventură nereuşită a istoriei pe care au încercat să o aureoleze trubadurii.”7

Prima cruciadă (1096-1099) s-a încadrat cu asediul şi cucerirea Ierusalimului, astfel încât acest lucru a însemnat sfârşitul primei cruciade8. În cadrul primei cruciade 9, se pot observa: o cruciadă a săracilor sau „populară” condusă de Petre Sihastrul şi apropiatul acestuia Gautier Fără Avere, dar au fost masacraţi în Asia Mică. (Petru Eremitul reușește să se întoarcă la Constantinopol, dar cel de al doilea este străpuns succesiv pe câmpul de luptă de șapte săgeți și moare.) În replică se cunoaşte cea a nobililor sau „baronilor” care cuceresc Niceea, eliberând-o de selgiucizii de Rum la Dorileea. Între nobili şi săraci solidaritatea în urmărirea unui ideal comun, emulaţia şi influenţele reciproce, au apărut pentru prima dată. 10În 1098, cruciaţii cuceresc Edessa şi Antiohia, dar nu le cedează bizantinilor, astfel încât înfiinţează comitatul Edessa şi principatul de Antiohia din „posesiunile de peste mări”. Un an mai târziu, cruciaţii conduşi de Godefroi de Bouillon eliberează Ierusalimul, cel ce era cunosut ca şi „apărătorul Sfântului Mormânt”. Tot în acest timp este fondat şi Ordinul Ospitalierilor la Ierusalim. Lui Godefroi îi succedă fratele său Baudoin la 1100 (1100-1118), perioadă în care Regatul Ierusalimului (1100-1291) supunea trei state latine din Levant: comitatul de Edessa, principatul de Antiohia şi după anul 1109, comitatul de Tripoli. 11

 A doua cruciadă (1147-1149) îl regăseşte pe Saladin la cârma unei armate menite să recucerească Ierusalimul. Pentru această cruciadă, legăturile familiale au îmbrăcat un rol hotărâtor pentru destinul ei.12  Iniţial, regele Ludovic al VII-lea al Franţei a dorit să iniţieze o cruciadă în anul 1145, lucrare sporită de voinţa sa asupra îndeplinirii unei misiuni mesianice ce aparţinea Franţei. În acest timp, unii templieri erau şi consilieri militari ai regilor, precum a fost cazul maestrului Everard des Barres, sfetnicul regelui Ludovic al VII-lea. Idealul religios a contribuit aici, astfel încât se dorea repetarea extazului din anul 1096. În data de 27 aprilie 1147, regele Ludovic al VII-lea13 cât şi papa Eugenius au fost primiţi în persoană la comandamentul templierilor din Paris, acolo unde pontiful a impus o taxă pentru toate bunurile bisericii pentru a se strânge fonduri necesare pentru finanţarea unei noi cruciade. Cu această ocazie, a fost însărcinat un vistiernic templier pentru a strânge aceste taxe.14  Regele Ludovic al VII-lea apelează de asemenea la personajul influent Bernard de Clairvaux pentru a strânge o nouă armată de cruciaţi, vorbind de pe o platformă în dieta de la Speyer.

 În 1144, comitatul de Edessa este recucerit de la cruciaţi de către Imad al-Din Zengi, iar în 1146, propăvăduirea celei de a doua cruciade de către Sfântul Bernard are ca motiv central, recucerirea Edessei, dar facţiunile cruciate eşuează în faţa măreţului Damasc. La începutul anului 1150 la Chartres, tot acestuia i se cere să întreţină suflul cruciadelor pentru o nouă acţiune, dar Bernard refuză şi asumându-şi alegerea, redactează un tratat despre umilinţă intitulat De consideratione15 , în care se prefigurează imaginea unui om rănit care, în faţa acuzaţiilor ce i se aduc pentru eşecul cruciadei16 , condamnă întregul corp cruciat pentru nesăbuinţă:„Nu e nimic de mirare: copiii Bisericii, cei care poartă numele de creştini, au fost bătuţi în deşert, unde au pierit prin spadă sau au murit de foame. Discordia s-a răspândit printre conducători şi Domnul i-a făcut să se rătăcească departe de drumuri.” Şi referindu-se la persoana sa, adaugă:„Cât despre mine, puţin îmi pasă că sunt judecat de cei care numesc răul bine şi binele rău.”17  În anul asedierii Ascalonului din 1153, Bernard de Clairvaux moare.

 Armata condusă de Conrad suferă o mare înfrângere lângă Dorylaeum în octombrie 1147, dar cavalerii templieri sunt cei care redresează situaţia.18  Armata regală fugind prin munţii Cadmus în ianuarie 1148, este atacată din toate părţile de cavaleria uşoară turcă. Regele Ludovic solicită sprijinul Marelui Maestru al templierilor. Ordinul intervine şi împarte armata francă în unităţi a câte 50 de soldaţi, conduşi de un templier. În acest fel, ei rezistă şi armata este escortată până la Adalia, prin regrupare şi supunere la o disciplină aspră. Cronicarul Odo de Deuil laudă disciplina de care au dat dovadă templierii şi ajutorul oferit de către aceştia armatei.19

 A treia cruciadă (1189-1192) surprinde încercarea necugetată şi sortită eșecului a recucerii Ierusalimului. Iniţiatorul cruciadei a fost papa Clement al III-lea care a reuşit să adune laolaltă capi ai ţărilor europene, care cu îndrăzneală încearcă să obţină victorii în respectivele lupte. Chiar dacă Saladin este înfrânt la Arsuf şi la Yaffa, încercările cruciaţilor de a elibera Locul Sfânt sunt sortite eşecului. În aceste condiţii, Richard Inimă de Leu semnează un armistiţiu care se întinde doar pe 3 ani, timp în care această înţelegere a lui Richard era o adevărată trădare a cauzei sutelor de mii de creştini morţi în cruciade, era practic un abandon al recuceririi Locurilor Sfinte.

 În 1191 lui Filip August și Richard inimă de Leu le vin în ajutor templierii și recuceresc în acest fel Acrra. După moartea lui Saladin susținuți de către templieri iau parte la ofensiva contra Egiptului în jurul lui Jean Brienne, regele Ierusalimului. În legătură cu ofensiva împotriva Egiptului se pot spune următoarele: „Templieri aveau o catapultă mare care arunca foarte departe și drept înainte și făcea mari pagube în orașe.”20

 A patra cruciadă (1202-1204) se sfârşeşte cu formarea Imperiului Latin de Răsărit, mişcare iniţiată de către papa Inocenţiu al III-lea.21  A mai fost denumită şi „cruciada ruşinii”, fapt pentru care se constatase că întreaga mişcare a cruciadelor era de fapt o înfrângere generală şi ruşinoasă, încărcată de trădarea creştinătăţii de către capii cruciaţilor. Acest lucru apare în urma schimbării traiectoriei atacului trupelor lui Enrico Dandolo spre Constantinopol, în loc să ţintească spre Egipt. Această idee necugetată a atras cu sine, excomunicarea sa de către papă şi înscăunarea lui Balduin de Flandra.

 În anul 1298 templierii s-au implicat în lupta de la Falkirk împotriva regelui Scoției dar amestecul în conflicte de natură politică a fost unul dezastruos cât și din punct de vedere practic22. Arnaud de la Croix notează că în anul 1300 un grup format din templieri, ospitalieri și cruciați lansează raiduri spre Egipt și Tortosa. Aceștia debarcă la Ruad dar sunt alungați de către sarazini, numeroși templieri fiind duși in captivitate. 23

  Fără ca următorii papi să tragă foloase de pe urma îndemnurilor predecesorilor lor cu privire la ideea de cruciadă, a cincea este soldată cu înfrângerea cumplită a cruciaţilor, trimişi de către Honorius al III-lea. În încercarea disperată de a cuceri fortăreţele de pe muntele Tabor, cruciaţii încearcă să încheie un schimb: cedarea Ierusalimului în schimbul Damietei, înţelegere refuzată de către trimisul Papei. Ultimele cruciade au însemnat pentru cruciaţii, perioade de declin dar şi de izbândă temporară şi sporadică. Fiecare cruciat a încercat să protejeze cât mai bine ceea ce mai avea de preţ pe lumea aceasta. Altfel spus, nu pământul era bunul cel mai preţios, sau familia, sau propria casă, ci izbânda în înflorirea idealului de cruciadă.

Bibliografie: 
●Rogues, Jean Catolicismul, în Delumeau, Jean (2014), Religiile lumii, București: Editura Humanitas
●Duby, Georges (1996), Anul 1000, Iaşi: Editura Polirom
●C. Morisson, Cruciadele
●Bernstein, Serge, Milza, Pierre (1997), Istoria Europei, volmul 2: De la Imperiul Roman la Europa (secolele V-XIV), Iaşi: Editura Institutul European
●Roşculescu, Vladimir Cruciadele
●Căzan Florentina (1990), Cruciadele, Bucureşti: Editura Academiei Române
●Runciman, Steven (2014), Istoria cruciadelor. Cruciada I şi întemeierea Regatului Ierusalimului, București: Editura Nemira
●Asbridge, Thomas Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt
●Gottfried Hegel (1997), Prelegeri de filozofie a istoriei, Bucureşti: Editura Humanitas,

NOTE
1 Gottfried Hegel (1997), Prelegeri de filozofie a istoriei, Bucureşti: Editura Humanitas, p. 366. Pentru mai multe informaţii care întregesc imaginea cavalerului medieval şi spiritul specific cavaleresc, vezi Le Goff, Jacques, Schmitt, Jean-Claude, Dicţionar tematic al Evului mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pp. 129-163. (Rossiaud, Jacques Cavalerul)
2  Rogues, Jean Catolicismul, în Delumeau, Jean (2014), Religiile lumii, București: Editura Humanitas, pp. 128-129.
3 Duby, Georges (1996), Anul 1000, Iaşi: Editura Polirom, p. 7.
4  Idem. p. 180.
5  C. Morisson, Cruciadele, p. 13.
6  Bernstein, Serge, Milza, Pierre (1997), Istoria Europei, volmul 2: De la Imperiul Roman la Europa (secolele V-XIV), Iaşi: Editura Institutul European, p. 115.
7  Roşculescu, Vladimir Cruciadele, p. 25.
8  Căzan Florentina (1990), Cruciadele, Bucureşti: Editura Academiei Române p. 57.
9  Revolta feudală şi mişcările de pe fondul cruciadelor erau susţinute şi de literatura din a doua jumătate a secolului al XII-lea, precum a fost poemul lui Raoul de Cambrai (Carmina Burana, Editura Polirom, 1998.)
10  Istoria Lumii. 7650 de date istorice importante (2016), LAROUSSE, Editura RAO
11  Runciman, Steven (2014), Istoria cruciadelor. Cruciada I şi întemeierea Regatului Ierusalimului, București: Editura Nemira, p. 57.
12  Asbridge, Thomas Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, p. 100.
13  Hopkins, Marilyn, Enigma cavalerilor templieri. Istorie şi legături mistice, p. 43.
14  Ibidem,, p. 46.
15  Limba în care a fost scris acest tratat este latina. Dar mulţumita colecţiei Bibliotecii Medievale care traduce şi editează multe lucrări importante ale Evului Mediu şi autori ca Petrarca, Anselm, Abelard,ş.a.m.d. de la editura Polirom, coordonată de Alexandru Baumgarten, în cursul anului 2018 o să apară o traducere a acestuia în limba română.
16  Chestiunea este controversată. Este momentul în care se caută un „ţap ispăşitor” pentru eşecul celei de a doua cruciade, iar istoria repetându-se, se va căuta o aceeaşi externalizare a vinei odată cu asedierea cetăţii Acra din 1291, în persoana cavalerilor templieri. De fapt, Ordinul este acuzat că-şi duce propria politică, atunci când nu ia parte la acţiunile militare ale regelui Amaury în 1168. Teoria ţapului ispăşitor o regăsim la autorii Alain Demurger şi Arnaud de la Croix, aspect pe care nu-l consider întâmplător.
17  Fragmentele sunt extrase din Arnaud de la Croix, Templierii. Istoria călugărilor-soldaţi, pp. 117-118.
18  Jamieson, G. Alan, Credinţa prin sabie, p. 75.
19  Ibidem, p. 76.
20  Arnaud de la Croix, Templierii, p. 56.
21  Demnă de consultat este lucrarea monografică referitoare la personalitatea papei Inocențiu al III-lea, scrisă de Paul Țop și apărută la Editura Eikon în anul 2017.
22  Sanello, Frank Cavalerii Templieri, p. 82.
23  Arnaud de la Croix, p. 212.