Autor 5698 vizualizări


Constantin cel Mare a fost un împărat roman care a reușit să pună bazele civilizației europene postclasice. Victoria acestuia repurtată la podul Milvius a îmbrăcat un rol hotărâtor pentru trasarea evoluției istoriei mondiale.

Este în continuare plasat în zona personalităților controversate ale istoriei. Adevărata sa identitate istorică a fost dezbătută și combătută de-a lungul a multor secole și epoci istorice. Astfel, Iulian Apostatul îl acuza de lăcomie și risipă de bani pe niște plăceri perene, Zosimos îl consideră responsabil de prăbușirea Imperiului Roman de Apus, iar Lactanțiu și Eusebiu îl asemănau cu un binefăcător trimis de divinitate. Această ultimă asemănare a circulat și în Evul Mediu.

În schimb, Edward Gibbon în lucrarea „Decăderea și creșterea puterii Imperiului Roman”, îl cataloga drept „un monarh crud și desfrânat care putea sacrifica legile justiției și sentimentele umane dictatelor, patimilor sau intereselor sale”. Tot el mai susținea că împăratului nu-i păsa de religie, iar politica a fost singura care l-a motivat. Jacob Burckhardt în „Epoca lui Constantin cel Mare” (1852) afirma: ”Constantin era nereligios, chinuit de setea de putere, egoist criminal intenționat ilogic în chestiuni religioase”.

De abia în secolul XX, istoricii Antichității au evaluat faptele consemnate în izvoarele istorice timpurii, au comparat conținutul acestora cu unele motivații actuale ale istoricilor contemporani și au ajuns la concluzii mai pertinente.

Tatăl lui Constantin cel Mare ar fi primit-o pe Theodora, fiica vitregă a lui Maximinus Herculius. Cu ea, ar fi avut șase copii, dintre care și pe Constantinus, iar Galerius ar fi primit-o pe Valeria, fiica lui Diocletianus1. Din izvoarele istorice, aflăm că întregul Imperiu Roman îl dorea pe Constantin cel Mare să devină împăratul lor. Nimeni nu punea la îndoială credința și puterea sa de a decide și de a conduce. Bunăstarea pe care o întrevedeau cetățenii în interiorul împăratului, a fost una veridică, întrucât îi știm foarte bine faptele de credință și de curaj2.

În cadrul adunării, a fost proclamat Severus ca fiind Caesares, iar reacția mulțumii a fost una hotărâtoare pentru destinul viitorului împărat, întrucât gestul lui Galerius a făcut ca întreaga populație să fie redusă la tăcere. Pe lângă acest aspect, nimeni nu îndrăznea să murmure la adresa conducătorilor de teama de a nu se isca o răzmeriță, ba chiar un război civil3.

Numirea lui Severus era în conformitate cu dorința lui Galerius. La bătrânețe, dorea să aibă parte de liniște sufletească, doar dacă ajungea să-l vadă și pe Licinius, deținând puterea. Iar pe Maximinus și pe Candidianus să îi vadă numiți Caesares. Dar faptele nu s-au petrecut cum a dorit acesta, fiindcă Dumnezeu i-a năruit planurile din pricina mâniei pe care și-o atrăsese în fața divinității4.

Boala l-a împiedicat pe Constantius să-și întâlnească fiul, dar încerca să comunice totuși cu el prin scrisorile pe care i le adresa, cerând ca acesta să se întoarcă. Evenimentul când Constantin preia puterea, este amintit și în lucrarea „Despre împărați” a lui S. Aurelius Victor:

„Murind acesta, Constantinus preia puterea cu asentimentul tuturor celor care erau de față”5.

Toate planurile i-au fost zădărnicite de atitudinea pe care a avut-o Galerius față de tânărul Constantin, căruia ajungea să-i întindă și cele mai groaznice capcane, dintre care și lupta cu fiarele sălbatice, dar și ordinul pe care i l-a dat pentru a pleca. Curajos din fire, el i-a acceptat propunerea, dar a plecat spre tatăl său și a ajuns cu puțin timp înainte ca el să moară, pentru a fi investit cu titulatura de împărat. Principala reformă pe care el a inițiat-o i-a avut în centrul ei, pe creștini și viața lor religioasă liber exprimată6.

Chiar și după ce a devenit împărat, Galerius nu a dorit să-l recunoască. Ba chiar- consemnează scriitorul antic Lactanțiu - „A fost pe aproape să-l ardă [portretul încoronat cu lauri] împreună cu cel care i-l adusese, dacă prietenii săi nu l-ar fi oprit de la această nebunie” (25, 2), fiindcă dorea să-l numească pe Severus drept Augustus, în timp ce Constantin primea doar titlul de Caesar alături de Maximinus7.

În urma unui complot pe care Galerius îl organizase împotriva lui Maxentius, îl trimise pe Severus cu armata pentru a-l copleși, dar planurile din nou îi sunt anulate din cauza faptului că Severus se refugiază la Ravenna, unde se sinucide după ce se predă silit și i se ordonă o moarte violentă8. După mărturisirile lui S. Aurelius Victor, ordinul i-a fost dat de către Armentarius , iar implicarea lui caesar Severus a adus cu sine și „obștescul sfârșit9.

După aflarea veștii că Severus a murit, Maximian Herculius intuind reacția pe care o va avea Galerius, a decis să se alieze cu armata lui Constantin, în vreme ce Galerius invada Italia și ajungea până la Roma. Dorind să nu aibă parte de o moarte similară cu cea a lui Severus, se predă implorând prin rugăminți fierbinți, iertare și îi înduplecă pe soldați să nu îi întoarcă spatele. Așa se face că Galerius ordonă retragerea10. Interesant este, precum consemnează scriitorul antic, dorința pe care Galerius o avea, legată de titulatura Imperiului:

„...Galerius se proclamase dușman al numelui roman, dorind ca titulatura Imperiului să fie modificată în așa fel încât acesta să nu se mai numească Imperiul Roman, ci să fie denumit Imperiul Dacic” (27, 8).

De data aceasta, Maximian organizase mai multe comploturi împotriva împăratului Constantin. Ca de exemplu, printre ele se pot număra și cel în care acesta îi propune lui Constantin să nu-și ia o mare parte din armată pentru că nu ar avea rost, ci ar fi nevoie doar de o mică armată pentru a zdrobi legiunile barbarilor. Dar de fapt, împăratul ar fi fost învins din cauza numărului mic de soldați pe care și i-a însușit. Un altul, este legat de propunerea pe care i-o făcuse Faustei, de a-și trăda soțul pentru ca pe urmă să fie ucis. După ce Constantin scăpă cu viață din toate aceste uneltiri diavolești, îl capturează pe Maximian întrebându-l, cum ar dori să moară. Acesta „și-a încheiat viața nenorocită printr-o moarte rușinoasă și dezonorantă, rănindu-și și rupându-și mândrul grumaz” (30, 6).

Galerius nu a scăpat nici el de pedeapsa lui Dumnezeu, astfel încât a fost lovit de o boală groaznică, iar aceste dureri au persistat timp de un an, timp în care a fost supus la cele mai odioase chinuri până la moarte. În ultimul ceas, l-a „mărturisit pe Dumnezeu”, publicând un edict în care declara că:

„...noi hotărâsem să îndreptăm toate problemele după legile vechi și disciplina publică romană și să veghem că până și creștinii, care au părăsit religia strămoșilor lor, să revină la sentimente bune. (...) ...am decis că iertarea noastră trebuie să acționeze și în cazul lor, ca să poată exista din nou creștini și să-și ridice lăcașurile lor de adunare, așa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite. (...) ...creștinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului și a lor personal”(34, 1, 4-5).

După moartea violentă a împăratului Galerius, în acel timp, erau puși în funcție patru împărați: Constantin, Maxentius, Licinius și Maximinus11.

După moartea lui Maximian, Constantinus a ordonat ca toți idolii din oraș care îl întruchipau pe defunct să fie distruse și întreaga amintire, să fie dată uitării (un așa-zis damnatio memoriae). Fiindcă Dioclețian îi era apropiat a avut parte de același tratament, dar acesta nu reușea să suporte umilirea publică. În aceste circumstanțe, prin descrierile pe care Lactanțiu i le face, vedem o cu totul altă față a unuia dintre împărații persecutori ai creștinilor:

„Suspina, gemea, izbucnea adesea în lacrimi, se zvârcolea fără încetare, când în pat, când pe jos. (...) ...a fost aruncat de Dumnezeu într-o existență obscură, în cele din urmă s-a lăsat singur să moară de foame și de durere” (42, 2-3).

Bătălia de la Podul Milvius

Din cauza fricii că s-ar putea ca împărații Constantin și Licinius să comploteze împotriva stăpânirii lui Daza, acesta poartă tratative de alianță cu Maxentius, iar el găsește ca pretext motivul răzbunării tatălui său (43, 4). Războiul fu inevitabil între forțele lui Constantin și armata lui Maxentius, iar sorții par că ar fi ținut cu partea celui din urmă. Dar ofensiva fu oprită, atunci când Constantin își așeză armata la Podul Milvius. Momentul înștiințării felului în care Constantin va câștiga lupta, este descris de Lactanțiu ca fiind o avertizare din partea divinității, într-un vis:

„Constantin a fost avertizat în somn să inscripționeze pe scuturile soldaților semnul apărut pe cer de la Dumnezeu și abia după aceea să înceapă lupta. A făcut după cum i s-a poruncit și a inscripționat pe scuturi numele lui Hristos: un X traversat de litera I boltită în partea de sus” (44, 5).

Armatele s-au luptat, iar Constantin a câștigat lupta. Referitor la bătălia de la Podul Milvius și sfârșitul lui Maxentius, Pseudo-Aurelius Victor în Epitomă despre împărați consemnează că: „...a fost tras la fundul apei de alunecarea calului și cu greu i-a fost găsit trupul înghițit de mâl din pricina greutății platoșei” (XL, 7).

În oraș, mulțimea striga în cor: „Constantin nu poate fi înfrânt!”. Maxentius înainte de bătălia de la Milvius, consultase oracole, aflase că avea să moară în acea zi de mâna lui Constantin cel Mare. Armata împreună cu el au fost înfrânți, iar soldații l-au împins până a căzut în Tibru. Victoria i-a adus din partea Senatului, titlul de primus Augustus (44, 11). Ofensat, de titulatura primită de Constantin cel Mare, în timpul oficierii căsătoriei, Maximinus intervine cu armată în toiul unei ierni geroase (45, 2). Maximinus, pe de altă parte, ar fi vrut să pornească un război împotriva lui Licinius, dar a murit la Tarsus „într-un mod întâmplător și astfel a prevenit o moarte care-l păștea12. Spre deosebire de Eutropius, Pseudo Aurelius Victor considera că nu a fost doar o moarte întâmplătoare a lui Maximinus, ci chiar una „naturală13.

 Referitor la celebrul Edict dat de Constantin cel Mare și de Licinius, Lactanțiu amintește faptul că acesta a fost dat, în vremea când cei doi conducători erau consuli. A fost decretat pentru reabilitarea Bisericii, pentru reglementarea respectului față de divinitate, pentru a le oferi creștinilor posibilitatea să-și însușească propria religie, pentru ca orice divinitate să fie agreată de aceștia, pentru menținerea păcii dintre cetățeni și conducători (48, 2, 6).  Acest episod din viața lui Constantin cel Mare, este descris și de Eusebiu în „Istoria bisericească” (X, 5,2-5):

„Când am sosit cu bine la Milan, noi, împăratul Constantin și cu împăratul Licinius, și am chibzuit cu toții (...) să le dăm atât creștinilor, cât și celorlalți libertatea de a profesa religia pe care ar dori-o, pentru ca divinitatea și ființa cerească, oricare ar fi ea, să ne fie favorabilă și binevoitoare nouă și supușilor noștri.”

În scrierile sale, Lactanțiu nu face referire la personalitatea împăratului. În schimb, S. Aurelius Victor îl critică pentru mândria care l-a dus pe un drum greșit, contrar virtuților sale de odinioară pentru care era lăudat: „...dacă și-ar fi impus o măsură în generozitatea și ambiția sa, (...) el nu ar fi fost prea departe de o divinitate” (XL, 15). 

Cu privire la însușirile și virtuțile pe care Constantin le avea și le-a dobândit pe parcursul timpului cât acesta era numit împărat al Imperiului Roman, Eutropius afirmă că era un om diferit de toți ceilalți și care se ținea întotdeauna de promisiunile pe care le făcea și le înfăptuia. În vitejia și curajul său neasemuit, ar fi pornit război împotriva lui Licinius (cel de care, era legat printr-o legătură de rudenie, fiindcă sora împăratului Constantin era căsătorită cu cel din urmă) și pe care l-a învins prima dată, în Pannonia Secunda și apoi a devenit, fără nici o urmă de îndoială, „stăpân pe toată Dardania, Moesia și Macedonia a ocupat numeroase provincii14.

Luptele dintre aceștia au fost oprite pentru un timp de pacea pe care au încheiat-o, dar tot atât de repede s-a și rupt aceasta. În cele din urmă, Licinius s-a predat fiind învins în mai multe bătălii în orașul Nicomedia. În cele din urmă, contrar promisiunii lui Constantin de a-l lăsa în viață pe Licinius, acesta din urmă a fost ucis la Thessalonic15.

Concluzia pe care scriitorul antic o desprinde din viața și faptele lui Constantin cel Mare, îl îndreptățesc să conchidă că acesta a fost un bărbat minunat și pe bună dreptate ar trebui să-și ocupe locul lângă sfinți. Dar, cu toate acestea, orgoliul și mândria ivite de pe urma victoriilor succesive l-au așezat pe Constantin îl rândul personalităților „detestate” de Eutropius fiindcă „s-a îndepărtat de acea blândețe sufletească prin care se făcuse atât de stimat”. El chiar aduce argumente cu privire la comportamentul său dezagreabil: mânia și trufia se întorc împotriva membrilor propriei sale familii și într-un acces de nebunie, își ucide unul dintre fii și mai apoi pe soția sa, urmând și alți prieteni ai acestuia16.

Referitor la momentul în care acesta își dă ultima suflare, Constantin plănuiește un război împotriva parților, dar înainte de a-l pune în aplicare, moare în Villa Publica la Nicomedia la 66 de ani. Steaua împodobită cu o coadă care strălucea pe cer, vestea moartea împăratului17. Simbolul prevestitor este similar cu mărturisirea pe care o face Suetonius în lucrarea sa ,,Viețile celor Doisprezece Cezari’’, atunci când amintește de moartea lui Caesar18.

Foto sus: Statuia lui Constantin cel Mare de lângă Catedrala din York

Note:

1. Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei, Cartea a IX-a, 22.(1).
2. Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, 19, 1-3.
3. Idem 19, 4-6.
4. 20, 4-5.
5. Sextus Aurelius Victor, Despre împărați, XL, 4.
6. 24, 3-9.
7. 25, 4-5.
8. 26, 9-10.
9. Despre împărați, XL, 7.
10. 27, 1-2, 4.
11. idem X,4. (2).
12. X, 4. (3-4).
13. Pseudo- Aurelius Victor, Epitomă despre împărați, XL, 8.
14. X, 5. (1)
15. X, 6. (1).
16. X, 6.(1-2), 7(1-2), 8 (1).
17. X, 8.(2).
18. C. Suetonius Tranquillius, Viețile celor Doisprezece Cezari, LXXXVIII.

Bibliografie:

C. Suetonius Tranquillius, Viețile celor Doisprezece Cezari, Ed. Științifică, București, 1958.
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al B.O.R., Buc. , 1987.
Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei, Ed. Istros, Brăila, 1997.
Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, Ed. Polirom, 2011.
Pseudo-Aurelius Victor, Epitomă despre împărați, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2012.
Sextus Aurelius Victor, Despre împărați, Ed. Istros, Brăila, 2006.
""