Autor 16349 vizualizări


Începând cu primele decenii ale secolului al III-lea, configuraţia politică la frontierele lumii romane a început să se schimbe. La răsărit de Eufrat, tânăra dinastie regală a Sassanizilor punea bazele unui nou Imperiu persan. În scurt timp, regii aceştia războinici au ajuns să ameninţe graniţa romană de pe Eufrat. În anul 260, unul dintre ei, Shapur I, reuşea să obţină în faţa armatelor romane una dintre cele mai strălucite victorii, în urma căreia însuşi împăratul Valerian a fost luat prizonier.  

În aceeaşi perioadă, la graniţele de nord ale Imperiului Roman se constituiseră mari confederaţii de triburi germanice, cum erau iuthungii şi alamanii în zona Rinului, sau herulii şi goţii la nordul Mării Negre. Către jumătatea secolului al III-lea, aceste triburi au început să atace provinciile romane din sudul Rinului şi Dunării, ajungând în scurt timp o ameninţare dintre cele mai grave. În anul 251, împăratul roman Decius şi-a pierdut viaţa într-o confruntare cu goţii, în timp ce, în apusul Imperiului, Italia a ajuns să fie ameninţată. La începutul anilor 270, împăratul Aurelian s-a văzut nevoit să înconjoare cu ziduri însăşi Cetatea Eternă. 

„Criza secolului al III-lea” 

Imperiul Roman se găsea într-o situaţie nouă şi destul de dificilă. Pe de o parte, inamicii care atacau frontiera erau prea numeroşi pentru a putea fi opriţi de apărarea lineară a armatei romane, dispusă în cele mai multe zone de-a lungul graniţelor. Pe de altă parte, aceste atacuri concomitente la mai multe frontiere făceau aproape imposibil transferul de trupe dintr-o zonă ameninţată în alta.  

Imperiul Roman în timpul crizei secolului al III-lea. Hartă: Alina Bondrea, după Ian Mladjov

Nici împăraţii nu reuşeau să fie prezenţi mereu în zonele de conflict, ceea ce a creat în timp un vid de putere în mai multe regiuni ale Imperiului. Armatele din zonele ameninţate au ajuns astfel să-i proclame adesea împăraţi pe comandanţii care reuşeau să-i oprească pe invadatori. În felul acesta, armata romană a devenit curând forţa politică decisivă în alegerea împăraţilor, destabilizând ca urmare instituţia imperială. Împăraţii erau adesea ucişi pentru că nu aveau destul succes pe câmpul de luptă sau pentru că nu reuşeau să obţină în suficientă măsură sprijinul ofiţerilor şi al soldaţilor pe care îi comandau.  

Această instabilitate, principalul simptom a ceea ce istoricii numesc „criza secolului al III-lea”, a avut consecinţe însemnate şi pentru integritatea Imperiului Roman. În 260, unul dintre generalii trupelor de pe Rin, Postumus, a proclamat în provinciile din Occident un „Imperiu al Galliilor”, care a existat ca entitate autonomă până în 274. În celălalt capăt al lumii romane, pe Eufrat, în confuzia care a urmat căderii în captivitate a împăratului Valerian, apărarea regiunii a fost asumată de un principe local, Odaenathus, din vestitul oraş comercial Palmyra. După asasinarea lui, soţia sa, Zenobia, a preluat puterea şi s-a proclamat regină, purtând pe monede titlul de Augusta. Stăpânirea ei a ajuns în scurt timp să cuprindă Siria, Egiptul şi o parte din Asia Mică, într-o structură de putere independentă faţă de Imperiul Roman.  

Acest text este un fragment din articolul „Sfârșitul provinciei Dacia" apărut în Historia Special nr. 32, disponibilă la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 25 septembrie - 25 decembrie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum