Autor 27524 vizualizări


În a doua jumătate a secolului al IV-lea, continentul european este lovit de o cumplită furtună, care venea tocmai de dincolo de Volga şi nu s-a sfiit să se abată, cu tot cu nenorociri, şi în stepele nord-pontice. Triburile germanice, sarmatice şi multe altele au început să se mişte, să migreze în căutare de refugiu în faţa unui prăpăd apocaliptic pe care istoria îl va ţine minte sub numele de huni. Graţie superiorităţii lor într-ale războiului, hunii reuşesc în scurt timp să domine sud-estul şi centrul Europei, lucru poate imposibil fără sceptrul marelui lor conducător, Attila.

„Biciul lui Dumnezeu”, aşa cum mai era numit Attila împreună cu oamenii săi, a ameninţat nu doar o dată civilizaţia occidentală. Ammianus Marcellinus, Olympiodorus, Claudian, Merobaudes, Sidonius sau Zosimus ne oferă câteva informaţii preţioase privind talentul lor războinic atât de temut, dar şi admirat. În primul rând, cine erau aceste personaje feroce? Se pare că aceia care ajung în Europa ar fi descendenţii unor popoare ale stepei cunoscute în estul extrem drept Hsiung-nu, duşmanii înflăcăraţi ai dinastiei Han, din secolul al II-lea. Din punct de vedere al culturii materiale, cercetările din zona Mongoliei asociază acestor populaţii obiecte precum vârfuri de săgeţi din fier sau ceaune din bronz, de găsit şi pe la huni. Iar trăsăturile non-europene le-au observat şi autorii latini. Încă o precizare importantă ar mai fi aceea că hunii reprezentau mai degrabă un amalgam etnic, căci pe lângă elementele mongoloide se mai găseau în hoarde şi neamuri iraniene sau finice.

Hunii luptau, se sfătuiau, mâncau, ba chiar dormeau în şa

Marele succes al raidurilor hunice se datorează în primul rând cavaleriei uşoare şi arcului compozit, o combinaţie letală care nu ierta pe nimeni. Dar puternicul arc nu era doar o armă, ci totodată şi un bun de prestigiu, după cum ne sugerează descoperirea unor arcuri poleite cu aur la Jakuszowice în Polonia sau la Bátaszék în Ungaria[1]. Foloseau vârfuri din fier, dar şi din os, o curiozitate înregistrată de Ammianus. Hunii se pricepeau însă şi la mânuirea sabiei, ba mai mult, există referinţe cum că s-ar fi servit de două tipuri de sabie. În poemul Walthariusde pildă, din secolul al IX-lea, dar care se bazează pe legende germanice mai vechi, se pomeneşte şi despre distrugerea tărâmului burgund de către fioroşii huni, care se luptau şi cu ensis(sabia lungă cu două tăişuri) şi cu semispata(sabia scurtă cu un singur tăiş)[2]. Ca şi arcul, şi sabia avea calitate de obiect sacru.

În materie de armură, hunii preferau întotdeauna mobilitatea şi flexibilitatea, aşadar evitau armura grea, mai ales că principala lor tactică era atacul de la distanţă. Doar aristocraţia hunică purta uneori echipament mai preţios şi mai costisitor, sub vădita influenţă romană. Dar poate şi mai important decât toate aceste arme era nimeni altul decât calul, nelipsit din orice activitate, un element absolut definitoriu pentru societatea hună. Ammianus şi Zosimus ne povestesc că hunii luptau, se sfătuiau, mâncau, ba chiar dormeau în şa. Nu este astfel de mirare că Sidonius îi compară chiar cu miticii centauri[3]. Aşadar, având ca sprijin caii lor robuşti şi rezistenţi, armele eficace şi marea lor mobilitate şi viteză, hunii atacau pe neaşteptate, în unităţi detaşate, alcătuite pe baza cosangvinităţii membrilor.

Lucrurile s-au mai schimbat pe parcursul anilor, în vremea lui Attila începând să fie folosită şi infanteria mai mult, iar goţii, scirii sau carpii au fost şi ei cooptaţi în armată. Acest aspect, împreună cu dificultatea întreţinerii numeroasei populaţii de cai pe timp de conflict, au dus la o oarecare degradare a maşinii de război hunice, uşurând victoria romanilor de pe Câmpiile Catalaunice din 451. Interesant este că, dincolo de barbaria şi ferocitatea care i-a făcut faimoşi, hunii aveau un cod al curajului şi onoarei la care ţineau enorm. Despre curajul lor ne povesteşte Iordanes;istoria îl are în centru pe Ellac, fiul lui Attila, care s-a luptat cu vitejie până şi-a dat ultima suflare în marea bătălie de la Nedao[4], prin care goţii au pus capăt hegemoniei hunice (454). Liderul armatei avea un rol fundamental, fiind liantul întregii formaţii. Despre cât de mare era autoritatea sa aflăm din următorul exemplu:când regele Uptar piere în timpul campaniei împotriva burgunzilor, cei 10.000 de soldaţi se demoralizează atât de tare încât se pierd cu totul cu firea şi ajung să fie nimiciţi de inamicii care nu însumau mai mult de 3000 de oameni.

2.100 de livre de aur de la romani pentru huni

Pe de altă parte, hunii nu se sfiau deloc să intre în serviciul romanilor pentru bani, devenind comitatenses(soldaţi în armata de campanie). De altfel, liderii huni au păstrat relaţii foarte vii cu Imperiul de Apus până la destrămarea puterii lor. Încă din 383, Valentinian al II-lea îi plăteşte pe huni şi alani pentru a-i ataca pe turbulenţii alemani. Confraţii romanilor din est s-au ferit însă să-i accepte ca mercenari, pentru că ameninţau în mod direct provinciile balcanice, pe lângă faptul că aveau viciul inconsecvenţei şi pasiunea pentru jafuri. În schimb, Vestul şi hunii, îndeosebi hunii lui Attila, au împărtăşit experienţe mai directe care i-au şi apropiat, i-au şi îndepărtat, în genere o relaţie complicată care trăda slăbiciunea Imperiului Roman, nevoit să recurgă la cedarea unor importante averi unor lideri barbari precum Attila pentru a-şi asigura supravieţuirea.

Înfrângerea usturătoare a lui Valens la Adrianopol, în 378, şi jaful Romei din 410 sunt două evenimente care ne arată destul de clar că imperiul se afla în impas. Prezenţa hunilor la Dunărea de Jos şi capacitatea lor de a rezista armatelor romane şi de a lua cu asalt oraşe bogate precum Marcianopolis, Naissus sau Viminacium amplifică şi mai tare generala stare de nesiguranţă. Bucăţi mari din Pannonia, Moesia şi Thracia sunt ocupate în 430-440, dar nici Italia şi Gallia nu scapă de invazii. Deşi mocneau numeroase temeri cum că hunul ar dori să pună mâna pe frâiele Imperiului, afacerile sale cu romanii indică mai degrabă că era preocupat nu atât de dobândirea autorităţii formale, cât de acumularea de bogăţii. Dar şi aceste bogăţii pe care le revendica mereu erau, până la urmă, tot o formă de expresie a statutului său politic. Attila se aştepta ca poziţia sa hegemonică să fie acceptată şi onorată prin acordarea unor importante subsidii. Tratatul dintre Theodosius al II-lea şi hunii lui Attila şi Bleda, din 434, marca o creştere considerabilă într-un timp foarte scurt:la 700 de livre de aur de la 350, cât era în 431. Iar tratatul din 447 ridică suma la fantastica cifră de 2.100 de livre[5]. Pentru a fi achitată s-au impus taxe mai mari populaţiei.

Cum priveau cele două părţi plata tributului

Priscus din Panium, membru al ambasadei constantinopolitane trimise la huni în 449, ne oferă poate cele mai preţioase informaţii privind relaţiile dintre huni şi romani, cuprinse într-o istorie păstrată doar fragmentar, din care s-au inspirat autori precum Iordanes sau Ioannes Malalas[6].

Aflăm că hunii se îmbogăţeau nu doar din tribut, ci şi din răscumpărările prizonierilor, şi că erau foarte lacomi, pretinzând plata tributului şi pe timp de război, deşi tratatele stipulau altceva. Totodată, pe huni îi mai încântau şi darurile, precum mătăsurile sau pietrele preţioase. Darurile au o valoare intrinsecă, exprimând respectul reciproc, dar şi importanţa fiecărei civilizaţii. Romanii îşi probau puterea oferind bunuri de lux, iau hunii ofereau bunuri asociate cu regalitatea, precum caii sau pieile cu care se împodobeau regii.

Interesant este şi că părţile implicate aveau o cu totul altă concepţie despre semnificaţia tributului. Attila înţelegea că plata cu aur în schimbul păcii demonstra supremaţia hunilor asupra romanilor, în vreme ce romanii priveau transferul aurului drept o formă de patronaj în cadrul căreia ei erau partenerul dominant. Concepţiile divergente ieşeau mai bine în evidenţă în momentul când relaţiile se tensionau. De pildă, când Attila află despre un complot de a-l asasina, afirmă cu mândrie că în vreme ce el şi-a păstrat nobleţea, Theodosius a ajuns sclavul său, obligat să-l plătească[7]. Negociatorul din partea Imperiului de Apus, Constantiolus, îl consideră pe Attila un soi de general surogat, care îşi primea plăţile ca atare, ca orice general. Lucrul acesta îi displăcea însă lui Attila, care pretindea să fie numit rege.

Aurul era, prin excelenţă, bunul caracteristic împăratului

Dar ce semnificaţii avea până la urmă aurul în aceste societăţi, încât a ajuns un element de negociere fundamental în epocă? În ceea ce-i priveşte pe romani, aurul, pe lângă raritatea sa, mai era asociat şi cu sacralitatea împăratului. Maşina birocratică controla foarte bine circulaţia acestui metal, iar împăratul era singurul care avea dreptul de a-l distribui. Iar împăraţii din antichitatea târzie erau la fel de dornici să-şi manifeste generozitatea, aşa cum era şi Augustus, pentru că le creştea prestigiul şi autoritatea. Şi aristocraţii ofereau daruri luxoase pentru a-şi asigura poziţia socială, dar aurul era prin excelenţă bunul caracteristic împăratului. Odată cu crearea postului de comes sacrarum largitionum[8]şi cu emiterea de solidi[9]cu greutate fixă şi de puritate mai mare, reforme adoptate de către Valentinian I şi Valens, casa imperială şi-a asigurat monopolul asupra aurului.

Economia aurului era, cel puţin teoretic, una de tip închis, căci donaţiile făcute soldaţilor sau aristocraţilor se întorceau în visterie sub forma taxelor. Teoretic, pentru că monedele se mai puteau şi topi pentru a produce bijuterii sau vase, iar aristocraţii mai strângeau şi ei propriile averi. Dar multe monede părăseau de tot economia romană şi ajungeau în mâinile barbarilor. Dar nu întotdeauna se scurgeau asemenea cantităţi, de la 350 la 2.100 de livre, dincolo de graniţe, şi atunci hunii aveau pretext de război. În societatea hunică metalul circula mult mai mult. Bunăoară, Onegesius, om de încredere a lui Attila, cere drept răscumpărare pentru soţia şi copiii unui roman suma de 500 de solidi. Multe alte exemple ne arată însă că nu doar regele avea privilegiul de a dispune asupra aurului;şi este foarte probabil ca mult aur primit să fi fost topit şi folosit pentru a produce alte bunuri. Hunii aveau o predilecţie pentru banchetele fastuoase, acolo unde tacâmurile din aur roman erau o metodă eficace de a arăta că averea romanilor este consumată corespunzător.

Hunii, asul din mânecă pentru a controla fragmentarea imperiului

Ecouri ale negocierilor dintre huni şi romani regăsim şi în arheologie, bunăoară în tezaurul de la Szikancsi, la est de Tisa, care cuprinde peste 1400 de monede. Monedele cântăresc exact 20 de livre, ceea ce ar putea indica utilizarea lor ca etalon de greutate. Cert este că aurul circula foarte mult în afara graniţelor imperiului, în cantităţi mai importante sau nu, aşa cum ne arată şi micile descoperiri de la Dolheşti, în Moldova, sau Şimleul Silvaniei, în Transilvania.

Aurul însă nu i-a salvat pe romani. Invaziile hune, pe lângă distrugerile provocate, au mai înteţit şi alte migraţii de popoare care, încet-încet, se hrănesc din trupul Imperiului. Lipsa unor caractere tari la cârma sa a contribuit şi ea la instabilitatea politică. Din ce în ce mai des, forţe multietnice precum cele ale gotului Radagaisus din 405 pun presiune asupra frontierelor. Iar fenomenul imigraţionist şi relocarea barbarilor în bucăţi din imperiu nu erau chestiuni noi, numai că acestea tind acum să iasă de sub control. Totodată, barbarii aspiră către funcţii în Imperiu şi legături cu casa imperială, infiltrându-se în cadrele politice, aşa cum o face de exemplu Athaulf, care se căsătoreşte cu Galla Placidia şi are chiar un fiu cu ea. Hunii apar şi ei frecvent pe scena aceasta furtunoasă, de pildă, în 408, în alianţă cu scirii lui Uldin, capturează Castra Martis din Dacia Ripensis.

În anii ’30 ai secolului al IV-lea, generalul Aetius apelează deja constant la ajutorul hunilor, în baza unui program de reconstrucţie a unităţii imperiale care cerea orice efort şi manevră politică. Îi foloseşte împotriva uzurpatorului Ioannes, împotriva bagauzilor din Armorica sau a burgunzilor şi vine cu ajutor hun după ce este învins. Hunii sunt asul lui din mânecă pentru a controla fragmentarea Imperiului. Dar pe măsură ce barbarii se centralizează sub sceptrul lui Attila, le cresc şi ambiţiile, iar vechea ordine în care erau doar nişte pioni pentru contrabalansarea altor barbari dispare.

Campaniile lui Attila din 440 au zdruncinat puternic ambele părţi ale Imperiului, şi politic, şi economic, dar în cele din urmă hunul nu reuşeşte să îşi concretizeze ostilitatea printr-o victorie decisivă. Poate că însă pe termen lung, tornada hunică a avut şi ea o contribuţie semnificativă la slăbirea Imperiului de Apus, care nu mai durează mult după disiparea barbarilor veniţi din stepele Asiei. Odată cu dispariţia lor de pe scena politică, să remarcăm că goţii, burgunzii şi vandalii ţinuţi în frâu cu ajutorul lor trebuie acum integraţi în mare parte în interiorul Imperiului, acţiune cu consecinţe dezastruoase asupra stabilităţii acestuia. Aurul menit să-i satisfacă pe huni avusese rostul lui...

 


[1]Nikonorov, V., „Like a Certain Tornado of Peoples:Warfare of the European Huns in the Light of Graeco-Latin Literary Tradition”, Studia Classica et Orientalia, 2010, pp. 264-66.

[2]Ibidem.

[3]Sidon., Carm., II, pp. 262-266.

[4]Iord., Get., 262

[5]O livră romană avea în jur de 328 de grame.

[6]Guest, P., „Roman Gold and Hun Kings:the Use and Hoarding of Solidiin the Late Fourth and Fifth Centuries”, Roman Coins Outside the Empire, Warsaw, 2008, pp. 6-7.

[7]Ibidem.

[8]Un fel de ministru care se ocupa cu administrarea şi distribuţia bunurilor imperiale.

[9]Monedă de aur emisă pentru prima dată în timpul lui Constantin, care circulă până la Iustinian I.