Autor 2817 vizualizări


În timp ce revoluția industrială cuprinsese vestul Europei, Imperiul Otoman se baza în continuare pe tehnologii medievale. Pe întinsul teritoriu al imperiului nu existau căi ferate, sau cel puțin nu existau căi ferate relevante pentru transporturi de lungă distanță. Liniile telegrafice erau puține, iar comunicarea slabă. Au existat cazuri în care înfrângerile militare au fost aduse la cunoștință în capitala imperiului la câteva zile după consumarea acestora. Slaba comunicare și rețeaua de transporturi aproape inexistentă slăbeau legăturile capitalei cu provinciile sale, îndeosebi cu acele provincii îndepărtate, de graniță. În acest context se poate explica valul de autonomii asumate în provinciile din Balcani, din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu.  

Politica generală în Imperiul Otoman

Singurul mijloc prin care aceste teritorii mai puteau fi identificate cu Imperiul Otoman era plata tributului, plată care treptat a fost, de asemenea, suspendată de către tinerele state formate. 

Perioada marilor reforme, situată aproximativ între 1830 și 1870, promitea a fi remediul de care „omul bolnav al Europei” avea nevoie urgentă. Războiul Crimeii (1853-1856) fusese într-adevăr o încercare a Marilor Puteri de a readuce pe linia de plutire statul otoman. Această perioadă a reformelor, denumită Tanzimat, avea să se inspire masiv din cultura franceză. Pe lângă formarea unei bănci naționale și revizuirea sistemului de taxare, reforme importante au fost aplicate și în sistemul de legi și obligații, otomanii inspirându-se din Codul lui Napoleon. Nu în ultimul rând, statul a pornit o serie de schimbări în sistemul educațional și în cel al transporturilor. Cu toate acestea este discutabil rezultatul acestor reforme. Chiar dacă majoritatea au fost bine intenționate, există o opinie unanimă asupra faptului că aceste modificări au fost aplicate mult prea târziu, fapt ce a știrbit din propusa lor eficacitate.


Reformele au devenit ineficiente și datorită evenimentului din data de 9 mai 1873, moment în care bursa din Viena a căzut, dându-se curs unei crize economice la nivel global. În acest context, Imperiul Otoman părea că se îndreaptă rapid către insolvență, fiind nevoit în cele din urmă să solicite asistența puterilor europene. Adăugând peste toate aceste neajunsuri curentul naționalist aflat în creștere în Balcani, Imperiul Otoman se situa pe un curs sigur către disoluție. Ironia face totuși, ca porecla dată Imperiului Otoman, de „om bolnav al Europei” să fie o invenție a europenilor, de altfel direct responsabili de această situație în care se afla imperiul.

Deși suntem tentați să credem că latura economică este cea care a dus la declinul Imperiului Otoman, în fapt, diferența culturală dintre otomani și europeni este cea care a adâncit, și, implicit a dus la situația disperată în care se găsea imperiul la finele secolului al XIX-lea. Mai mult, prin politicile active duse de Imperiul Britanic și de cel Francez, ne este lăsată impresia că Imperiul Otoman era un simplu obstacol plasat în calea intereselor celor două națiuni, dar mai ales în calea prețioaselor resurse de care acestea aveau atâta nevoie pentru a supraviețui ele însele.

Toate aceste reforme propuse și aplicate indicau un interes autentic pentru creșterea pe plan intern și internațional a Imperiului Otoman, fie că vorbim de aspectele economice, fie că vorbim despre cele culturale sau tehnologice. Europenii au rămas sceptici cu privire la populația otomană, fiind ferm convinși că islamicii nu pot colabora eficient cu europenii pe niciun plan. Asocierea cu islamul făcea din Imperiul Otoman un inamic indirect al comunităților de europeni aflați atât în exteriorul, cât și în interiorul granițelor sale. La toate acestea, trebuie adăugată întrecerea pentru resurse și teritoriu pe care puterile imperialiste ale Europei o duceau în Orientul Mijlociu. Din acest motiv, ar fi mai corect să considerăm Imperiul Otoman o victimă a omuciderii și nu un om bolnav, întrucât acțiunile europenilor au fost gândite cu acest scop nociv în minte, de la bun început.


Britanicii își păzesc posesiunile 

Imperiul Britanic, la apogeul extinderii sale, era interesat de starea Imperiului Otoman din mai multe motive. Cea mai importantă problemă era legată de bijuteria coroanei britanice, India. Orice instabilitate în zonele apropriate acesteia ar fi însemnat o problemă pentru britanici. Celelalte două motive se leagă de vidul de putere pe care dispariția Imperiului Otoman l-ar fi lăsat în urmă și de oportunitatea de care s-ar fi bucurat fie Rusia, fie Franța, fie Germania în a căpăta influență sporită în zonă. Oricare dintre aceste scenarii ar fi pus Marea Britanie pe o treaptă inferioară de negociere iar acest lucru nu putea fi acceptat de Londra, întrucât ar fi fost pe lângă o umilință generală, și un semn clar de slăbiciune din partea Imperiului Britanic, fiind doar un prim pas într-un potențial proces de declin. 

Politica externă a Imperiului Britanic la mijlocul secolului al XIX-lea se afla în mâinile unui individ pe nume Henry John Temple cunoscut, de altfel, și ca lord Palmerston.. Acest personaj, descendent al unei familii irlandeze, era acel tip de britanic intransigent. A fost aproape toată cariera sa situat în poziții înalte, în sistemului politic britanic, fiind între anii 1809 și 1865 fie prim-ministru, fie ministru de externe. Este deci evident că dintr-o asemenea poziție, lord Palmerston nu putea să arate semne de slăbiciune, fiind practic interpusul imperiului în problemele de ordin național și internațional. În 1829, Imperiul Britanic se implică direct în războiul grec de independență, căutând să sprijine eliberarea elenilor de sub dominația otomană. Cu toate acestea, Palmerston a realizat importanța Imperiului Otoman în poziția de stat tampon, convins fiind că acesta este un bun izolator al ambițiilor Imperiului Țarist.


Ca urmare a revoltei grecești, sultanul a solicitat ajutorul aliatului său egiptean, Mehmet Ali, care în urma ajutorului acordat solicitase drept recompensă cedarea Siriei către egipteni. Imperiul Otoman a refuzat și a oferit insula Creta la schimb, însă conștient de susținerea franceză de care se bucura, Mehmet Ali a refuzat și a pornit o campanie în Levant pentru a recupera teritoriile pe care el dorea să și le însușească. Britanicii au făcut presiuni asupra sultanului pentru a ceda teritoriile cerute de egipteni. Rezultatul a fost un tratat în care Imperiul Țarist a decis închiderea strâmtorii Dardanele pentru toți inamicii Rusiei. În acest context, Palmerston a convins Imperiul Otoman să solicite teritoriile preluate de egipteni înapoi, însă aceștia s-au dovedit bine pregătiți, rezistând ofensivei otomane. Mai mult, implicarea francezilor de partea egiptenilor și încercarea acestora de a negocia o înțelegere între otomani și egipteni a dus pe marginea prăpastiei întreaga situație, Marea Britanie și Franța fiind aproape de pornirea unui război vizavi de această chestiune.

Imperiul Țarist, britanicii și marele joc 

Următoarea ocazie cu care Imperiul Britanic a influențat Imperiul Otoman a fost în perioada anilor 1840. În 1844, Imperiul Britanic și Țarist pun la cale un plan în cazul în care Imperiul Otoman intră în colaps. În același timp, britanicii se aflau într-o înțelegere cu francezii pentru a ține în frâu ambițiile expansioniste ale rușilor. Convinși de faptul că Imperiul Otoman nu mai are mult timp de trăit, rușii decid să se implice tot mai mult în Balcani, acolo unde, observă ei, mai multe regiuni doreau obținerea independenței. Pentru Imperiul Britanic era evident faptul că deși Imperiul Otoman nu era încă destrămat, influența rusă în Balcani era tot mai puternică, atât de puternică, încât Imperiul Otoman nu mai putea face prea multe pentru a-și recupera teritoriile pierdute. În condițiile în care Imperiul Țarist, sub pretextul protectorului ortodoxiei și creștinismului, solicită schimbări radicale în comportamentul vizavi de creștinii din imperiu, sultanul se vede nevoit să pornească război împotriva rușilor, susținut atât de Marea Britanie, cât și de Franța. Înfrângerea Rusiei nu a ajutat cu mult Imperiul Otoman, acesta situându-se în continuare într-o stare precară. Cu toate acestea, scopul britanicilor și francezilor de a ține Rusia în frâu fusese atins. 


Deschiderea canalului Suez în 1869 a pus din nou Imperiul Britanic față în față cu Imperiul Otoman. Construirea canalului, parte integrantă a unui plan de modernizare a Egiptului, a dus la falimentarea treptată a țării, lucru de care Imperiul Britanic a profitat, cumpărând acțiunile proiectului de la egipteni. Acest lucru a însemnat că Egiptul devenea brusc un teritoriu sub control străin, ca urmare a împrumuturilor ce trebuiau rambursate britanicilor. În același timp, Imperiul Otoman, a cărui influență încă se făcea simțită în această regiune, s-a văzut încă o dată pus în dificultate de către britanici. Situația economică dezastruoasă dar și dominația exercitată asupra Egiptului de către trei imperii a dus la sărăcirea populației și la răspândirea foametei printre egipteni. Răscoalele ce s-au ivit ca urmare a acestei situații precare au fost înăbușite violent și fără milă.

La izbucnirea Primului Război Mondial, sultanul s-a aliat cu Puterile Centrale. Schimbarea radicală de orientare venise cel mai probabil ca urmare a situațiilor din Egipt și din Orientul Mijlociu. Bătălia de la Gallipoli a demonstrat că Imperiul Otoman era încă o putere capabilă să se apere la nevoie, fiind vulnerabilă, dar nu incapabilă de luptă. Eșecul răsunător de la Gallipoli în care mai mult de 40.000 de soldați ai Imperiului Britanic au fost uciși a fost asociat inclusiv cu Winston Churchill, comandantul flotei britanice, la acel moment.

Imperiul Otoman avea speranța că după acest episod mai putea să se salvase prin diverse reforme. Nu acesta avea să fie rezultatul. Din contră, prin încurajarea revoltei arabe din 1916-1918, Imperiul Otoman a fost încă o dată slăbit de britanici. Promisiunile făcute de britanici arabilor, precum ți implicarea colonelului Thomas Edward Lawrence, cunoscut sub numele de Lawrence of Arabia au făcut ca Imperiul Otoman să se destrame sub greutatea numeroaselor conflicte și nemulțumiri adunate la nivel intern. Cu toate acestea, nici partizanii arabi ai acestei revolte nu au fost mai norocoși. Promisiunile făcute în primă fază pentru a câștiga susținerea acestor indivizi erau contradictorii, și, inevitabil au dus la nerespectarea lor ca urmare a acestui fapt. Europenii, dar mai ales britanicii au fost blamați pentru cele întâmplate, în timp ce neînțelegerile din aceste zone au dăinuit și continuă să dăinuie până în zilele noastre.

BIBLIOGRAFIE: 

Academia – Ottoman Empire and France, Encyclopedia of theOttoman Empire: https://www.academia.edu/7995992/Ottoman_Empire_and_France_Encyclopedia_of_the_Ottoman_Empire accesat în data de 3.08.2019.

Harry Howard, The Partition of Turkey: A Diplomatic History, 1913-1923, New York, Howard Fertig, 1966.

Marian Kent, The Great PowersandtheEnd of theOttoman Empire, London, George Allen &Unwin, Ltd., 1984.

Robert Harrison, Britain in theMiddleEast: 1619-1971, New York, Bloomsbury, 2016.

Stuart Cohen, British Policy in Mesopotamia, 1903-1914,London: Ithaca Press, 1976.

The Metropolitan Museum – The GreaterOttoman Empire (1600-1800): https://www.metmuseum.org/toah/hd/grot/hd_grot.htm, accesat în data de 27.07.2019.